O infratire cu Buzzati

Invitaţii inutile

Aş vrea să vii la mine într-o seară de iarnă şi, îmbrăţişaţi în spatele ferestrelor, privind singu­rătatea străzilor întunecoase şi reci, să ne amin­tim de iernile din poveşti, unde trăiam împreună fără să ştim. Pe acele poteci vrăjite am trecut cu adevărat tu şi eu, cu paşi timizi, împreună am mers prin pădurile pline de lupi, spiriduşii ne spionau din smocurile de muşchi prinse de tur­nuri. Impreună, fără s-o ştim, priveam de acolo la viaţa misterioasă care ne aştepta. Acolo au tresărit în noi pentru prima oară dorinţele nebune şi dulci. „Îţi amin­teşti?", ne vom spune unul altuia, strângându-ne uşor în braţe, în încăperea caldă şi tu îmi vei zâmbi încrezătoare, în vreme ce afară tablele zgâlţâite de vânt vor scoate un sunet lugubru. Dar tu - acum îmi amintesc - nu cunoşti basmele vechi cu regi fără nume, cu căpcăuni şi grădini fermecate. N-ai trecut niciodată, vrăjită, pe sub copacii fan­tastici ce-ţi vorbesc cu voce omenească, n-ai bătut la poarta castelului pustiu, nici n-ai umblat noaptea după lumina din depărtare, n-ai adormit sub ste­lele Răsăritului, legănată de o pirogă sacră. În spatele ferestrelor, într-o seară de iarnă, probabil am rămâne muţi, eu pierdut în basmele moarte, tu în alte griji, necunoscute mie. Eu aş întreba: „Îţi aminteşti?", dar tu nu ţi-ai aminti.

Aş vrea să mă plimb cu tine, într-o zi de primăvară cu un cer cenuşiu şi cu câteva frunze de anul trecut învolburate de vânt pe străzi, în cartierele de la periferie; şi să fie duminică. În locurile acestea se nasc adesea gânduri melan­colice şi măreţe şi la anumite ceasuri colindă poezia, unind inimile celor care se iubesc. Se înfiripă şi speranţe ce nu pot fi numite, favorizate de orizontul nesfârşit din spatele caselor, de tre­nurile care aleargă, de norii de la miazănoapte. Ne vom ţine pur şi simplu de mână şi cu pas uşor vom aluneca, spunând lucruri negândite, stupide şi dragi. Până când se vor aprinde lampioanele şi din blocurile jalnice vor ieşi întâmplările sinistre ale oraşului, aventurile, romanele visate. Şi atunci vom tăcea, ţinându-ne de mână, pentru că sufletele îşi vor vorbi fără cuvinte. Dar tu — acum îmi amintesc — nu mi-ai spus niciodată lucruri negândite, stupide şi dragi. Nici nu poţi iubi, prin urmare, duminicile despre care vorbesc, iar sufletul tău nu ştie să-i vorbească sufletului meu în tăcere, nu recunoşti la ceasul potrivit vraja oraşului, nici speranţele ce coboară dinspre miazănoapte. Tu preferi luminile, mulţimea, băr­baţii care te privesc, străzile pe care se spune că-ţi poţi întâlni norocul. Tu eşti altfel decât mine şi, dacă ai veni să te plimbi cu mine, te-ai plânge că eşti obosită; doar atât, şi nimic altceva.

Aş vrea să mai merg cu tine vara într-o vale pustie, să râdem mereu de nimicuri, să explorăm tainele pădurii, ale drumurilor colbuite, ale unor case părăsite. Să ne oprim pe podul de lemn, să ne uităm la apa care curge, să punem urechea la stâlpii de telegraf ca să ascultăm povestea lungă, fără sfârşit, care vine de la capătul lumii şi cine ştie unde va ajunge. Să culegem flori de pe pajişti şi, întinşi pe iarbă, în tăcerea de sub soare, să contemplăm abisul cerului, şi norişorii albi ce trec peste vârfurile munţilor. Tu ai spune: „Cât e de fru­mos !" Nimic altceva n-ai spune, pentru că am fi prea fericiţi că trupul nostru şi-a pierdut greuta­tea anilor şi că sufletele au devenit fragede, ca şi cum s-ar fi născut atunci.

Dar tu — dacă mă gândesc bine — tu te-ai uita în jur fără să înţelegi, mă tem, şi te-ai opri îngri­jorată să examinezi un ciorap, mi-ai cere altă ţigară, nerăbdătoare să ne întoarcem. Şi nu ai spune „Cât e de frumos!", ci alte lucruri, golite de sens, de care mie nu-mi pasă. Pentru că, din păcate, aşa eşti tu. Şi n-am fi nici măcar pentru o clipă fericiţi.

Aş vrea totuşi — lasă-mă să spun — aş vrea, cu tine la braţ, să străbat marile străzi ale oraşului la apus, în noiembrie, când cerul e de cristal pur. Când închipuirile vieţii aleargă peste cupole şi ating oamenii negri, la capătul străzilor deja pline de nelinişti. Când amintiri ale unor vârste fericite şi noi profeţii trec pe deasupra pământului, lăsând în urmă un soi de muzică îndepărtată. Cu îndrăzneala nevinovată a copiilor vom privi chipurile celorlalţi, mii şi mii, ce se scurg râuri-râuri pe lângă noi. Noi vom emana, fără să ştim, lumina bucuriei şi toţi vor fi obligaţi să ne privească, nu cu invidie sau supărare, ci zâmbind uşor, cu un sentiment de bunătate, din cauza serii care vindecă slăbiciunile omului. Dar tu - înţeleg prea bine - în loc să te uiţi la cerul de cristal şi la coloanele de aer bătute de ultimele raze, ai să vrei să te opreşti să te uiţi la vitrine, la aur, bogăţii, mătăsuri, la lucrurile acelea neînsemnate. Şi nu îţi vei da seama de închipuiri, nici de presimţirile ce trec, nici nu vei simţi, ca mine, chemarea la o soartă mândră. N-ai să auzi nici muzica, n-ai să înţe­legi de ce oamenii ne privesc cu ochi buni. Tu te vei gândi la sărmanul tău mâine şi în zadar, deasupra ta, statuile de aur de pe turle îşi vor ridica spadele în ultimele raze de soare. Şi eu aş fi singur.

N-are rost. Poate că toate astea sunt prostii şi tu eşti mai bună decât mine, necerând atât de mult de la viaţă. Poate ai dreptate tu şi ar fi stupid să încerc. Dar cel puţin, asta da, cel puţin aş vrea să te revăd. Fie ce-o fi, vom sta împreună într-un fel şi vom găsi bucuria. Nu are importanţă dacă ziua sau noaptea, vara sau toamna, într-o ţară necunoscută, într-o casă nearanjată, într-un han jalnic. Va fi de-ajuns să te am lângă mine. Nu voi sta nici să ascult — îţi promit — scârţâitul misterios al acoperişului, nu mă voi uita nici la nori, nici n-o să mă las dus de muzică sau vânt. Voi avea răbdare dacă nu vei înţelege ce-ţi spun, dacă vei vorbi despre lucruri străine mie, dacă te vei plânge de hainele vechi şi de bani. Nu vor exista aşa-numita poezie, speranţele comune, tristeţile atât de prietene cu iubirea. Te voi avea însă lângă mine. Vom reuşi, vei vedea, să fim destul de fericiţi, cu multă sim­plitate, bărbat şi femeie doar, cum în mod obişnuit se întâmplă în orice colţ din lume.

Dar tu - mă gândesc acum - eşti prea departe, la sute şi sute de kilometri greu de străbătut. Tu eşti într-o viaţă pe care n-o cunosc, şi îţi sunt aproape alţi bărbaţi, cărora probabil le zâmbeşti cum îmi zâmbeai mie în alte vremuri. Probabil nu reuşeşti să-ţi mai aminteşti numele meu. Eu am ieşit deja din tine, pierdut printre nenumărate umbre. Şi totuşi, nu ştiu să mă gândesc decât la tine, şi îmi place să-ţi spun toate astea.
Dino Buzzati