Viroza

Odata pe an, cand se raceste vremea, fac un fel de viroza nenorocita, care ma tranteste la pat. Frisoane, transpiratii, tuse, greutati in respiratie si alte simptome vin sa-mi amarasca doua-trei zile de toamna. 

Aseara, m-a palit din nou. Numai ca de data asta a fost atat de crancena, incat am crezut ca mor. N-are sens sa descriu tot ce mi s-a intamplat, e de-ajuns sa spun ca la un moment dat am strigat, de sub plapuma, "mama, vin si eu".

Acum sunt OK - se pare ca am scapat si de data asta.

Logica și fumatul

Mi se pare, de multe ori, uimitor cum pot oamenii să susțină cu argumente o poziție pentru ca apoi, când interesul le dictează altfel, să susțină tot cu argumente poziția contrară. În logică, asta s-ar chema că azi demonstrezi A și mâine demonstrezi nonA. Ori așa ceva este imposibil - în logică. Acolo există o condiție de bază, care spune că dintre A și nonA, una e adevărată și alta falsă. Așadar, dacă poți demonstra și A și nonA, undeva ai făcut o eroare. La fel stau lucrurile in geometrie, unde ai un sistem de axiome. Din acele axiome nu poți deduce și A și nonA, decât dacă axiomele sunt rău alese și atunci poți să arunci tot sistemul tău la gunoi. Cum ar fi să plec de la Euclid și să demonstrez că suma unghiurilor unui triunghi este 180 de grade și apoi, plecând tot de la Euclid, să demonstrez că suma aia este mai mică de 180 de grade?

Ziua mea

Peste trei zile, adică luni, o să fie ziua mea. O să împlinesc 52 de ani, ceea ce înseamnă că o să am cu doi ani mai mult decât o jumătate de secol. Pot să stau liniştit, prin urmare: ce-a fost mai greu a trecut. Chiar dacă a doua parte e mai neplăcută decât prima. Pentru că, nu-i aşa, una e lupta cu balaurul când ştii că dacă-l învingi te aşteaptă o lungă fericire necurmată şi alta când ştii că tot ce urmează e un şir de noi lupte, cu acelaşi balaur, întărit şi iritat. Totuşi, încercările care urmează sunt mai uşor de învins, pentru că acum există soluţii la care, când eşti tânăr, nu cutezi a te gândi.
Exact acum 52 de ani, mama era cu burta la gură, fericită şi totodată îngrijorată, simţind cum se desăvârşeşte ca femeie, făcându-şi planuri pentru cel ce avea să vină, care urma să dea sens vieţii ei, care avea s-o iubească, să-i fie destin şi scop, să o aşeze în locaşul ei etern de fiinţă care şi-a împlinit menirea pe pământ.
Oh, mă întreb acum, cu trei zile înainte de soroc: ce s-a ales de toate astea? Unde e tânăra de 28 de ani, care mă purta în pântec, care mă iubea înainte de a şti cine sunt şi care m-a iubit şi după ce a aflat? M-a născut, m-a crescut, m-a educat, m-a ajutat, m-a sufocat, a trecut şi ea dincolo de jumătatea unui secol, apoi a îmbătrânit, a început să înţeleagă tot mai puţin şi a murit. Da, a murit.
Cum te poţi gândi la altceva atunci când este ziua ta?

Părintele Galeriu

Să fi fost 1992 sau 1993. Într-o duminică însorită, coboram cu Luminiţa către Mânăstire, pentru liturghie. Conduceam fără motor, cum îmi era obiceiul moştenit din anii lui Ceauşescu. Luam curbele Furnicii în viteză, cu o anumită doză de inconştienţă, pentru că nu aveam chef să tocesc plăcuţele de frână. În plus, îmi plăcea să conduc neortodox, nu ştiu de ce mă satisfăcea să întru în situaţii periculoase, producând un anume disconfort persoanei de lângă mine. Luminiţa se obişnuise demult, dar alţii se încordau, împingeau podeaua cu picioarele, se crispau şi asta îmi plăcea, pentru că după ce ieşeam din situaţia periculoasă, aveam prilejul să simulez aşa, un fel de degajare, cumva punându-mă deasupra tuturor celorlalţi şoferi, care conduceau cuminte etc. Mă dădeam, cu alte cuvinte, mare.

O lectie neinvatata

Una dintre lectiile pe care nu am reusit sa le invat niciodata este cea care spune ca nu toti oamenii sunt la fel, nici macar intre anumite limite. Mi s-a intamplat de nenumarate ori, de-a lungul vietii, sa fac anumite lucruri si sa am asteptarea ca oamenii din jur sa reactioneze exact asa cum as fi reactionat eu. Imi amintesc surpriza care ma incerca de fiecare data cand cineva se declara revoltat de actiunile mele, sau oripilat, sau ma condidera demn de dispret sau de pedeapsa. Si cu toate ca asta mi s-a intamplat de multe ori, am ramas acelasi. Am continuat sa presupun implicit ca daca o sa ma duc, de exemplu, fara cravata la nu stiu ce adunare, o sa gasesc acolo o gramada de alti tipi fara cravata. Sigur ca ma duceam si constatam ca toti au cravata, asa ca ma apucam sa-mi construiesc un aer de individ nonconformist etc. In realitate, mi-ar fi placut sa nu trebuiasca sa fac asta.

Moartea lui Mişi

Se fac două săptămâni de când am primit incredibila veste că a murit unul dintre colegii mei de clasă, Marius, pe care-l supranumisem Mişi. Dumnezeu să-l odihnească!
La primirea mailului despre moartea lui Mişi, primul meu gând a fost: „a început!” Mi-am adus aminte de mama şi de felul în care primea ea astfel de veşti, cu o tulburare pe care abia acum încep s-o înţeleg. Când moare unul dintre cei cu care ai copilărit, cineva de aceeaşi vârstă cu tine, pe care l-ai cunoscut, cu care ai fost prieten, e ca un fel de întoarcere bruscă a zeului către tine, o scurtă întâlnire a privirilor, din care pricepi până la nivelul ultimei celule că rândul tău poate veni în orice clipă. Aşadar, a început.

Reportofonul

Înainte de a pleca din România, mi-am cumpărat un reportofon. M-am gândit că atunci când te duci într-o lume nouă, nu strică să ai aşa ceva, pe lângă camera foto. Uneori nu-ţi ajung pozele - chiar mi s-a întâmplat de câteva ori să asist la nişte evenimente sonore demne de înregistrat. În plus, atunci când îmi vin idei în cascadă, cum mi se întâmplă de când eram copil, uit cea mai mare parte a lor, aşa că e important să mă pot înregistra expunându-le. Nu se ştie, îmi tot spun, dacă nu va veni şi ziua când voi începe să le aştern pe hârtie.

Dincolo și dincoace de geam

Când aveam circa 7 ani, locuiam cu ambii mei părinţi şi cu Babaca - bunica din partea lui tata, într-o vila superbă din Sinaia. Ocupam acolo un apartament cu două camere şi trebuie că era tare greu pentru ai mei să se descurce cu un bătrân şi cu un copil într-un spaţiu atât de mic. Dormeam într-un pat de copii, aşezat sub geam. Dacă priveam pe geamul ăla, vedeam o pantă străjuită de un nuc, pe care o denumeam „Prăpastia”.

Militianul Cojoianu

Cand ma uit dimineata in oglinda, imi aduc aminte de anii de liceu, in care una dintre principalele mele probleme era sa fac cumva ca sa pot purta parul lung.

Toata tineretea mea a fost marcata de aceasta problema. In Sinaia, nu puteam sa-mi las parul sa creasca, pentru ca eram elev si scoala de atunci interzicea categoric orice tunsoare diferita de cea a securistilor sau militarilor. La ceafa era musai sa fii tuns pierdut si oricat m-as fi straduit sa-mi ascund parul de la spate, nu aveam nicio sansa de a pacali pe cineva. Profesorii te puneau sa te intorci, vedeau ca ti-a crescut "chica" si dadeau sentinta: "Maine vii tuns". Nu pot spune ca azi, dupa atatia ani, chestiunea asta mi se pare minora. Nu am putut niciodata sa ii iert pe profesorii aia, care faceau parte din sistemul comunist si care, chiar daca nu turnau la securitate (sau, mai stii?) isi faceau partea lor de datorie cu multa eficienta, taindu-ne aripile si mutilandu-ne sufletele. Sigur ca nu erau cu totii asa, dar ce folos - cei altfel contau prea putin si oricum nu te puteau ajuta cu nimic.

Batranii

Batranii din tara asta merita cu adevarat vazuti. Sincer sa fiu, am ramas impresionat de modul in care isi duc ei vietile, dar si de felul in care incearca sa escamoteze faptul ca sunt constienti de conditia lor de oameni aflati la sfarsit. Ii gasesti oriunde, la mese, in parcuri, pe strazi, la ZOO, in institutii, prin tramvaie. Cred ca daca li s-ar interzice sa iasa o zi din casa, populatia vizibila a Germaniei s-ar diminua cu 75%. 

Sunt veseli, zambitori, imbracati cu lucruri de buna calitate, in culori care le vin bine. Intra si ies din magazine, cofetarii, cafenele, banci, berarii, librarii, conduc masini, unii chiar alearga, de zici ca a fi ca ei poate deveni un scop onorabil in viata fiecarui om. Si totusi.....

Daca vrei sa afli adevarul, e suficient sa le cauti privirile. Ochii lor nu mai au stralucirea de odinioara, privirile lor par a te fixa de dincolo. De multe ori, cand isi dau seama ca esti unul care stie, iti dau senzatia ca se agata de tine, ca si cum ai putea sa faci ceva pentru ei, sa le intinzi o mana, sa-i tragi inapoi. Am vazut privirea asta la mama, in anii dinaintea sfarsitului si nu am cum sa o mai uit vreodata. 

Câinele care stă cu mine și nu e al meu

Azi, înainte de a pleca să o iau pe Maria de la școală, am ieșit puțin cu Richi. Marea problema e că dacă nu este scos cel puțin de trei ori pe zi, face pipi pe mochetă, iar mocheta asta prăzulie este mare cât tot apartamentul, cu excepția bucătăriei și a băii. Așa că îl scot, n-am chef să mă pună turcii la plată.

Hotul striga "Hotii"!

Scriind eu despre Mircea Dinescu si modul in care ia bani fara sa dea pe la servici, timp in care improasca laturi asupra tuturor celor care fac la randu-le porcarii de acelasi gen, mi-am amintit de unele discutii in contradictoriu pe care le aveam cu mama in adolescenta. Incepusem sa fumez si ea imi tinea teorii despre cat e fumatul de nociv. Timp in care fuma cate doua pachete pe zi. Eu ii spuneam: "Daca vrei sa ma convingi, nu mai fuma nici tu". La care ea imi raspundea "Lasa-ma pe mine, eu am 45 de ani, tu insa esti copil, nu trebuie sa iti strici sanatatea". Mi se parea ca daca vrei sa fii credibil, trebuie sa dai exemplul personal atunci cand ii ceri cuiva sa faca sau sa nu faca un lucru.

Frumusetea inutila

Generatii intregi de elevi au iubit-o pe mama. Nu am auzit pe nimeni, niciodata, vorbind-o de rau. Pe toti i-a inteles, pe toti i-a ajutat, pe toti i-a facut sa citeasca, sa inteleaga... Dar ce folos... Implinirea ei nu a fost sa fie ca profesor. Ea ar fi vrut mult mai mult decat sa fie iubita de elevi. Ar fi vrut sa fiu eu cel care o iubeste, care o pretuieste si care ii calca pe urme. Dar n-a stiut sa vada ca prea multa dragoste sufoca, n-a inteles ca un baiat de 15 ani are nevoie de mai mult decat de o biblioteca. A vrut sa faca din mine omul perfect si asta s-a intors impotriva ei, pentru ca eu n-am priceput decat ca nu sunt lasat sa fiu eu insumi.

Mama...un suflet frumos. La ce foloseste frumusetea? ma intreb acum... 

La ce foloseste frumusetea unei flori daca ea nu este privita de nimeni? Nu exista frumusete in sine, ea are nevoie de privitori. Dar la ce bun pentru cel frumos sa se stie admirat de oricine in afara de persoana pe care el o iubeste?

Sfârșituri

Mă întind să iau cutia cu cafea și brusc realizez că ceea ce se mișcă e mâna mea, pe care o privesc de parcă aș fi altcineva. Starea de febrilitate nu se mai dă dusă. Pusee de amețeală, contorsiuni ale minții, vin în valuri. „E de la vinul de aseară” - îmi spun. Dar știu foarte bine că nu e așa. E sfârșitul, a început de ceva vreme și acum e în plină desfășurare.
Sfârșitul a fost când am terminat facultatea. Stăteam lungit pe pat, cu mâinile sub cap, cu privirile în tavan și îmi spuneam: „Gata, s-a isprăvit”. Scăpasem de toate problemele, examene, conflicte, repartiție, toate erau rezolvate. „Ce probleme aș mai putea să am de acum înainte?” mă întrebam. „Cum o să fie să trăiesc fără probleme?”

Nostalgia

Maria stă în camera ei, nu știu exact cu ce se ocupă, dar s-a dus acolo cu intenția declarată de a face ordine. Eu, pe la bucătărie, trebăluiesc: mai spăl vase, mai fierb orezul Basmati, mai pun la marinat pulpele de pui, mai strig la câine, care stă numai printre picioarele mele, mai scap pe jos câte o furculiță care chițăie cum numai furculițele știu și, dintr-odată, mă văd cum stăteam eu în camera mea de la Sinaia, întins pe pat ori așezat la birou, cum citeam, cum scriam, cum priveam pe fereastră către munte și o auzeam pe mama alături, în bucătărie, trebăluind, spălând vase, strigând la câte una din cele trei pisici, scăpând câte o farfurie în chiuvetă și, cine știe, văzându-se pe ea mică, în camera ei și ascultând-o pe Busea, care trebăluia în bucătărie...
Doamne, mi-am spus, chiar acum, în secundele astea, ceea ce fac eu se transformă în istoria personală a Mariei, care peste ani și ani își va aminti de toate astea și poate o va cuprinde nostalgia, așa cum m-a cuprins pe mine, fără niciun preaviz, fără nicio explicație...

Copil să fiu

Din sipetul cu comori al mamei, am reușit să scot poeziile tinereții mele. Sunt uimit de multe lucruri: întâi că le-am scris, apoi că sună cât de cât OK, după care că mama le-a păstrat. In sfârșit, uimirea uimirilor e că de îndată ce mi-am aruncat ochii peste ele, mi-am amintit toate versurile, de parcă le-aș fi scris ieri. Uite una dintre ele:

Numai pipi, doamnă

În primul meu an de facultate, am stat în gazdă în diverse locuri, toate în apropierea centrului. Totdeauna era vorba de una sau mai multe babe din alea care arătau ca în anii 40, sulemenite şi cu zâmbete largi, de profesoare de pian. Aveau căsoaie cu parter şi etaj, unde, prin camere cu mobile străvechi şi tablouri, locuiau doar păianjeni şi umbre ale unor amintiri. Dar undeva, pe la mansardă, mai era câte-o cămăruţă, care odinioară servise drept refugiu pentru lucrurile nefolositoare şi care acum era numai bună de închiriat către un student din provincie.

O persoană misterioasă - Florența Albu

O persoană foarte misterioasă pentru mine a fost și a rămas Florența Albu. Dacă nu ar exista Google, tot ce aș putea spune despre ea e că a fost o prietenă de-a mamei pe care n-am văzut-o niciodată și care a scris poezii. Așa însă, am aflat că s-a născut în 1934 și a terminat filologia, ceea ce înseamnă că a fost colegă de facultate cu mama. Am mai aflat că a murit în 2000 - Dumnezeu să o odihnească - într-o comună de prin Ilfov. Există, după câte se pare, o casă memorială Florența Albu și Dumitru Almaș. N-am idee ce legătură va fi fost între cei doi. Cu siguranță, dacă ar mai fi trăit, aș fi căutat-o, cum am căutat-o pe Suzana, pentru că vreau să am o idee despre ce a însemnat cu adevărat universul părinților mei. Așa însă, tot ce pot face e să pun aici o poză și câteva versuri.

Cum am ratat ocazia de a rămâne pionier

Uite că l-am găsit și pe ăsta: carnetul meu de membru UTC. Povestea lui e foarte interesantă și cred că merită spusă.

Mătușa adormită

În anul doi de facultate, aveam probleme cu sportul. Adică nu-mi convenea să mă duc pe la sală sau pe teren când aveau ăia orele, după amiază, adică exact când era viața mai frumoasă pe terasele bucureștene. Așa că eram în căutarea unor combinații care să mă ajute să scap de sport. Ca un făcut, exact în perioada aia, tata și-a adus aminte că avea o verișoara pe care nu o mai văzuse de peste 20 de ani și care era medic la spitalul Brâncovenesc - ăla care ulterior a fost dărâmat de Ceaușescu. Așa că am aflat cum o cheamă și m-am dus s-o caut. Am dat de ea - o femeie în vârstă, cu părul aproape alb, care semăna puțin cu Babaca - bunica din partea lui tata. I-am spus eu despre ce e vorba și mi-a aranjat un act din care reieșea că am nu știu ce probleme și se recomandă evitarea efortului fizic. Bun, am scăpat de sport, dar nu definitiv: tot mă chemau pe-acolo în câte-o dimineață, dar măcar după-masă mă lăsau în pace.