Povestiri din volumul Cuore (5)

Infirmierul tatii

În dimineaţa unei zile ploioase de martie, un băieţel îm­brăcat ţărăneşte, ud până la piele şi stropit de noroi, cu o le­gătură de rufe la subţioară, bătu la poarta unui spital din Neapole. El dete o scrisoare portarului care îi deschise şi-l întrebă de tatăl său. Avea un chip frumos, oval şi oacheş, nişte ochi negri, gânditori, şi printre buzele lui groase şi puţin despărţite una de alta, se zăreau două rânduri de dinţi albi ca laptele.

Venea dintr‑un sat din împrejurimile Neapolelui. Tatăl său, care plecase de acasă cu un an mai înainte, ca să caute de lucru în Franţa, se întorsese în Italia, debarcase de curând la Neapole şi se îmbolnăvise îndată foarte greu; abia putuse să înştiinţeze familia despre întoarcerea şi intrarea lui în spital. Nevasta sa, disperată la primirea unei astfel de ştiri, neputând să se mişte de acasă, pentru că avea o copilă bol­navă şi da să sugă unui băieţel, trimisese la Neapole pe băiatul cel mai mare, spunându‑i să îngrijească el de tata, cum zice poporul napolitan.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(23)

Singurătatea

Un gazetar filantrop îmi spune că singurătatea e dăunătoare pentru om, şi în sprijinul tezei sale citează, ca toţi necredincioşii, cuvintele Părinţilor Bisericii.

Ştiu că Demonul cutreieră bucuros locurile sterpe şi că Duhul crimei şi al lubricităţii se înflăcărează de minune în singurătate. S-ar putea însă ca singu­rătatea să nu fie primejdioasă decît pentru sufletul trîndav şi rătăcitor care o populează cu pasiunile şi himerele lui.

Este sigur că un limbut, a cărui supremă plăcere e să vorbească de Ia înălţimea unei catedre sau a unei tribune, ar risca întrutotul să ajungă nebun furios în insula lui Robinson. Nu-i cer gazetarului meu eroicele virtuţi ale lui Crusoe, dar îi cer să nu decreteze învinuiri împotriva îndrăgostiţilor de singurătate şi taină.

     

Inca o poveste a lui Bratescu-Voinesti

Niculăiţă Minciună

Niculăiţă Gropescu, feciorul lui neica Andrei Gropescu, din cătunul Manga, comuna Măgureni, e un băiat cu judecată, blajin la vorbă, măsurat la mişcări şi, nu ştiu cum să zic, dar sfios, ori prin urmare sfios.

În toate clasele primare, urmate la şcoala din Măgureni, a luat tot premiul întâi, spre bucuria şi măgulirea părinţilor. Că de! nu e lucru puţin, în ziua de Sâmpietru, în şcoala împodobită cu flori, s-auzi că strigă de colo: „Premiul întâi cu cunună, - Gropescu Niculae" - să vezi pe domnul învăţător că-i pune peste perişorul lui negru cununa de merişor, pe domnul primar că-i dă un teanc de cărţi mângâindu-l şi apoi să pleci pe linia satului, tu, mama de-o parte, tatăl de alta, şi între voi feciorul vostru, în văzul consătenilor, care zic cu dragoste: „Să vă trăiască şi la mai mare!“

La sfârşitul şcolii, domnul învăţător Irimescu a zis că e păcat că aşa băiat cu tragere de inimă la învăţătură să nu meargă mai departe; iar neica Andrei Gropescu, de la Sâmpietru până la septembrie s-a gândit şi s-a răzgândit în toate felurile, a luat sfat şi de la unul şi de la altul.

O singura posibilitate: demisia

"Poporul român a făcut o alegere clară, într-un mod democratic" a declarat presedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Durao Barroso, acelasi om care i-a dat dupa ceafa lui Ponta in perioada in care "dottore" il suspendase, impreuna cu Antonescu si Voiculescu, pe presedintele ales al Romaniei, printr-un lung sir de fortari ale Constitutiei. Lucrurile sunt cat se poate de clare: UE nu are nimic de impartit cu niciun personaj politic, cata vreme sunt respectate regulile democratice. Cand Ponta a incalcat aceste reguli, a fost chemat la ordine si mustruluit. Cand a castigat masiv, cu partidul lui, alegerile, a fost felicitat de cei care-l mustruluisera. Lucrul asta ar trebui inteles de toti romanii. Din pacate, e greu de crezut ca ei vor reusi sa il inteleaga. 

Din povestirile vesele ale lui Hasek (4)

Despre gazeta oficială pragheză

De fiecare dată cînd iau în mînă „Gazeta Pragheză”, organ central guvernamental, simt cum îmi creşte inima, bucurîndu-mă de valoarea ei estetică. De aspectul ei gra­fic nu se poate vorbi, acesta e destul de amărît, în schimb conţinutul e îndeobşte ţesut din asemenea învăţăminte morale şi din atîtea idei spirituale, încît e mai mare feri­cirea să citeşti aceste rînduri ale redactorilor guvernamentali, printre care se remarcă, mai cu seamă, bărbăteasca statură a domnului O. Filip. Adeseori găseşte omul în ea multe lucruri care, la prima vedere, par a fi o prostie capitală. Spun la prima vedere, deoarece în clipa următoare devine limpede oricui că aici a fost săvîrşită o glumă spirituală de înaltă clasă. 

Portretul lui Dorian Gray (10)

Cînd intră servitorul, Dorian Gray se uită la el cu maximă atenţie şi se întrebă dacă îi trecuse prin cap să tragă cu coada ochiului dincolo de paravan. Omul era destul de impasibil şi-i aştepta ordinele. Dorian aprinse o ţigară, se duse la geam şi se uită în el. Vedea perfect reflectarea figurii lui Victor acolo. Semăna cu o mască placidă a servilităţii. Nu era cazul să se teamă de el. Cu toate astea, se gîndi că cel mai bun lucru e să se asigure. Rostind cuvintele foarte rar, îi zise să-i spună menajerei că doreşte să o vadă şi apoi să se ducă la meşterul de rame şi să-l roage să-i trimită imediat doi oameni din atelierul lui. I se păru că în momentul în care omul plecase din cameră ochii i se îndreptaseră în direcţia paravanului. Sau era doar închipuirea lui? După cîteva clipe, doamna Leaf năvăli în bibliotecă în rochia ei de mătase neagră, cu mitenele ei demodate din aţă, trase pe mîinile cu pielea încreţită. O rugă să-i aducă cheia sălii de clasă.

Ridicarea de sub patimă

Cum e firesc, în perioada premergătoare nașterii lui Cristos, mă gândesc mai mult decât de obicei la cele sfinte. La întorc pe toate părțile, le pun la îndoială, caut argumente ca să nu mă mai îndoiesc, uneori le aflu, alteori nu. Cine știe, poate că asta e o formă de rugăciune - gânditul intens la Dumnezeu.
De câteva zile, mintea îmi stă în mod critic la „modelul” Cristos. Piatra de temelie a învățăturii creștine este întruparea lui Dumnezeu în Cristos, care a venit să ne mântuiască de păcate. Cristos, având o dublă natură, de Dumnezeu și de om (natură teandrică), s-a așezat în față noastră și ne-a zis: „Iată-mă, sunt aici. Eu sunt modelul vostru. Eu vă arăt că lumea poate fi biruită, în așa fel încât să trăiți în Dumnezeu și să nu va atingă niciun fel de rău. Eu pot orice - inclusiv să înving moartea. Dar și voi, dacă veți avea numai puțină credință - cât un bob de muștar - veți putea face tot ce fac eu ba încă lucruri și mai mari.” După care, Cristos ne-a și arătat ce poate: a transformat apa în vin, a hrănit mii de oameni cu câteva pâini, a redat vederea orbilor, a alungat demoni, a înviat morți. Lucruri pe care de-atunci, nu știu dacă le-a mai făcut cineva așa, în văzul lumii. 

Aventurile lui Tom Sawyer(9)

În aceeaşi seară, la orele nouă şi jumătate, Tom şi Sid au fost, ca de obicei trimişi la culcare. Şi-au spus rugăciunile şi Sid a adormit îndată. Tom sta întins în pat, treaz, şi aştepta, plin de nerăbdare şi neastâmpăr. Când, în sfârşit, crezu că se crapă de ziuă, auzi ceasornicul bătând abia zece! Să înnebunească, nu altceva! S-ar fi sucit în aşternut, s-ar fi întors pe o parte şi pe alta să-şi mai potolească nervii aţâţaţi, dar se temea să nu-l trezească pe Sid. Aşa că sta liniştit, cu privirea pironită în întuneric. Era o tăcere înfiorătoare. Treptat, începu să audă zgomote uşoare, pe care mai întâi abia le desluşea şi care, încetul cu încetul se întăreau. Acum auzea până şi tictacul ceasornicului. Grinzile vechi începură a scârţâi tainic. Scările trosneau încetişor. De bună seamă că pe undeva pe-aproape umblau duhuri. Un sforăit înfundat venea la intervale regulate din camera mătuşii. Şi acum, iată că se porni să mai ţârâie întruna şi un greiere, de a cărui ascunzătoare n-ai fi putut da, oricât ţi-ai fi bătut capul. În clipa următoare, Tom tresări de spaimă, auzind în tăblia patului ronţăitul sinistru, ticăitul unui cariu, căruia i se mai spune şi “ceasul morţii". Asta însemna că zilele cuiva erau numărate. După aceea se înălţară, departe în noapte, urletele unui dulău. De la o depărtare şi mai mare îi răspunseră alte urlete, mai slabe.

O tulburatoare poveste a lui Stefan Zweig (partea a doua)

Copilul meu a murit ieri — era şi copilul tău. Era şi copilul tău, iubitule, copilul uneia dintre acele trei nopţi, ţi-o jur — şi când eşti în ceasul morţii, nu minţi. Era copilul nostru, ţi-o jur, niciun bărbat nu m-a atins din acele clipe în care m-am dăruit ţie şi până în acelea când copilul mi-a fost smuls din trup. Prin intimitatea cu tine, îmi devenisem sacră: cum aş fi putut să mă împart între tine care erai totul şi alţii care abia alunecau pe lângă viaţa mea? Era copilul nostru, iubitule, copilul dragostei mele conştiente şi al tandreţei tale aproape inconştiente, uşuratice, risipitoare, copilul nostru, băiatul nostru, singurul nostru copil. Dar tu întrebi acum — poate speriat, poate numai mirat — întrebi de ce ţi-am ascuns atâţia ani acest copil, şi de ce vorbesc abia azi de el, când zace aici, în întuneric, pentru totdeauna, gata să plece pentru a nu se mai întoarce niciodată, niciodată. 

Mici intamplari cu animale (121)

De multe ori am admirat zborul corbilor. În puterea de care dă dovadă, în cotiturile repezi pe care le face, rare sunt păsările noastre mari care să i se asemene corbului. Iar în ceea ce priveşte viteza, atunci cînd se îndeamnă la zbor grăbit spre o ţintă, nu cred să rămînă în urma acvilelor. Ceea ce mi se pare de neîntrecut este însă uşurinţa cu care corbii în zbor înfruntă vijeliile. Cînd celelalte păsări caută scut şi nu se ridică în urgia de sus, numai pe corbi îi vezi zburînd. Şi încă pare că le face plăcere să joace pe clocotul aerului. De cîteva ori am văzut corbi pe furtună. Mai bine îmi aduc aminte de o pereche pe care am petrecut-o din ochi peste o jumătate de oră.

Faceti-va bine (198)

Mutătoarea

Denumire ştiinţifică: Bryonia alba; Bryonia dioica.

Denumiri populare: mutătoare cu poame roşii, mutătoare cu poame negre; mai poate fi întâlnită şi sub numele de împărăteasă; mutătoarea cu poame roşii se mai numeşte şi cireaşa câinelui.

Prezentare. Mutătoarea este o plantă perenă, agăţătoare, foarte vitală. Poate fi întâlnită în flora spontană – prin tufişuri, prin alte vegetaţii sau amenajări lemnoase de mică înălţime. Face parte din familia cucurbitaceelor. Rădăcina este pivotantă. Tulpinile, în lungime de trei-patru metri, se agaţă cu ajutorul cârceilor. Frunzele sunt palmat-lobate. Florile de mutătoare, mascule şi femele, sunt dispuse în formă de ciorchine, culoarea lor fiind albă sau galben-verzuie. Mutătoarea înfloreşte din iunie şi până în august. Pentru aplicaţii medicinale se recoltează rădăcinile, înainte sau după perioada  de vegetaţie, uneori şi fructele (care sunt partea cea mai otrăvitoare a acestei plante), din care se prepară decoct, pulbere, tincturi, extracte, mixturi, cataplasme, produse farmaceutice.

Nasul arcimboldesc

Prin anii  60 - 70, Andrei Plesu, care la acea vreme inca nu era supranumit "Capcaunul Cumsecade", a calatorit in Spania. In jurnalul pe care-l tinea, el descrie, printre altele, intalnirea cu orasul Bilbao. Mi se pare pur si simplu fabulos. Ia uite:

Bilbao. Regret enorm că n‑am un aparat de foto­grafiat. Aş fi avut şansa unică de a imortaliza oribilul.
Fluviul oraşului e un şuvoi de putoare. Pe unul din maluri - un remorcher eşuat stă într‑o rână, înfipt pe jumătate în nisip, ca un craniu abia dezgropat.
Un infirm vinde bilete de loterie, purtând, pe partea de sus a feţei, o mască neagră: se vede doar o fostă gură, iar masca mi se pare mai sinistră decât ar fi, probabil, desfigurarea nudă. Căci îndărătul ei îţi poţi închipui infernul. Alt vânzător de loterie exhibă un picior a cărui labă ajunge doar până la genun­chiul celuilalt. Într‑o barcă de la marginea râului, surâde strâmb un tip cu nas arcimboldesc, apoca­liptic, tumoral. La ferestrele faţadelor descompuse apar, ici‑colo, siluete feminine care par împăiate.

Poveste de iubire(4)

- Jenny, vorbeşte la telefonul din hol.

Informaţia îmi era dată de puştoaica de serviciu la telefon - faţă de care nu-mi declinasem identitatea şi căreia, cu atât mai puţin, nu-i spusesem pe cine căutam în acea luni seară la Briggs Hall. Am tras imediat concluzia că tabela mi-era favorabilă. Era evident că fata citea The Crimson şi ştia cine sunt. Ok, asta nu mi se întâmpla prima oară. Mai semnificativ mi se părea faptul că Jenny îi spusese că avea întâlnire cu mine.

- Mulţumesc, am spus. Am s-aştept aici.

O tulburatoare poveste a lui Stefan Zweig (prima parte)

Scrisoarea unei necunoscute

Cunoscutul romancier R., întorcându-se dis-de-dimineaţă la Viena, dintr-o înviorătoare excursie de trei zile în munţi, cumpără un ziar în gară. Dar abia îşi aruncă ochii pe data ziarului şi îşi aminti numaidecât că era ziua lui de naştere. A patruzeci şi una, gândi el repede — şi faptul nici nu-l bucură, nici nu-l întristă. Răsfoi în grabă paginile foşnitoare ale ziarului, apoi luă un automobil şi porni spre casă. Servitorul — anunţându-l că în absenţa lui primise două vizite şi câteva telefoane — îi aduse pe o tavă corespondenţa. Privi în treacăt scrisorile, rupse câteva plicuri, ai căror expeditori îl interesau, după ce puse întâi la o parte o scrisoare cu un scris necunoscut şi care îi părea voluminoasă. Între timp, i se servise ceaiul; se rezemă comod în fotoliu, mai răsfoi o dată ziarul şi câteva imprimate, apoi îşi aprinse o ţigară şi întinse mâna către scrisoarea pe care o pusese deoparte.

Nils Holgersson (17)

Karlskrona

La Karlskrona, într-o seară cu lună, vremea era liniştită. Peste zi plouase întruna şi bătuse vântul cu putere; din pricina asta, pesemne, lumea socotea că vijelia nu încetase, căci doar pe ici pe colo se mai vedea câte un om care se încumetase să iasă pe stradă.

După ce zburase pe deasupra insulei Vämm şi a ostrovului Pantar, gâsca Akka, împreună cu tot cârdul ei de gâşte sălbatice, se îndreptă zorită spre oraşul care în acele ceasuri de seară era atât de pustiu. Păsările sosiseră la acea vreme târzie ca să-şi caute un culcuş sigur pe una din insulele de lângă ţărmul mării. Pe uscat nu putuseră să rămână, din pricină că vulpoiul Smirre era pe urmele lor şi le-ar fi dibăcit culcuşul oriunde ar fi coborât din văzduh.

Nichita

In 13 decembrie 1983 murea Nichita Stanescu. Eram student pe vremea aia si imi amintesc cum m-am dus cu vestea la seminarul de geometrie pe care-l tinea Nicolae Soare. Colegii mei n-au fost chiar extrem de impresionati, sau poate n-au vrut s-o arate. Unul dintre ei, insa, Mihai Tiper, a fost de-a dreptul zguduit. Era un tip de prin Brasov, genul ardeleanului molcom care nu se manifesta niciodata mai mult decat era cazul. De data asta, insa, parca a devenit alt om. Ma tot intreba daca nu cumva glumesc, ce sa spun, omul a fost cu adevarat marcat de moartea poetului. De altfel, ne-am dus amandoi la inmormantare. Era o vreme nenorocita, cu zloata, dar am fost acolo.

Vederi de sus

La ultima petrecere de la scoala Mariei, cea dedicata Craciunului, am facut diverse poze, dintre care am si urcat o parte. Uitandu-ma acum peste ele, am dat de una mai speciala, careia i s-ar potrivi de minune titlul "Brad vazut de sus". Uite:

Din povestirile lui Dürrenmatt(3)

Cîrnatul

Un om şi-a ucis soţia şi-a făcut-o cîrnaţi. Fapta a de­venit notorie. Omul a fost arestat. S-a mai găsit doar un cîrnat. Indignarea a fost mare. Cazul a fost preluat de judecătorul cu cel mai înalt rang al ţării.

Sala de şedinţe a tribunalului e luminoasă. Prin fe­reastră pătrunde soarele. Pereţii sunt oglinzi orbitoare. Oamenii — o masă clocotitoare. Umplu sala. Se aşează pe pervazul ferestrelor. Atîrnă de candelabre. La dreapta, arde ca un foc chelia procurorului. E roşie. La stînga stă apărătorul. Ochelarii îi sunt ca nişte discuri oarbe. Acuzatul stă în mijloc, între doi poliţişti. Mîinile-i sunt mari. Degetele au vîrfurile albastre. Deasupra tuturor, tronează judecătorul suprem. Roba îi e neagră. Barba — un steag alb. Ochii — serioşi. Fruntea — limpezime. Sprîncenele — mînie. Chipul — omenie. În faţa lui — cîrnatul. Se află pe o farfurie. Deasupra judecătorului suprem tronează Dreptatea. Ochii-i sunt legaţi. În mîna dreaptă ţine o spadă. În stînga, o balanţă. E toată din piatră. 

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(22)

Amurgul

Ziua e pe sfîrşite. O mare împăcare coboară în sărmanele suflete vlăguite de munca zilei; şi acum gîndurile lor capătă culorile duioase şi nehotărîte ale amurgului.

In acelaşi timp, din creştetul muntelui, prin norii străvezii ai serii, ajunge pînă la balconul meu un urlet grozav, alcătuit dintr-o mulţime de strigăte despe­recheate, pe care întinderea le preface într-o lugubră armonie, ca de maree ce urcă, sau de furtună ce se trezeşte.

De-ale lui Zoscenko (39)

Scrisoarea

La Leningrad trăiau doi soţi.

Soţul era salariat cu muncă de răspundere la o întreprindere comunală. Era un om încă des­tul de tînăr, voinic, dezgheţat şi, în general, ştiţi, energic, devotat cauzei socialismului şi aşa mai departe.

Şi cu toate că era un om simplu, de la ţară, şi  n-a făcut la vremea sa niciun fel de studii supe­rioare, cît a stat la oraş a învăţat şi el multe şi a citit mult, şi putea ţine cuvîntări în faţa ori­cărui auditoriu. Ba chiar era în stare să angajeze discuţii cu oameni de ştiinţă de diverse specia­lităţi, de la fiziologi pînă la electricieni inclusiv.

Aventurile lui Tom Sawyer(8)

Capitolul VIII

Tom mergea pe cărări lăturalnice, ca să nu dea ochii cu şcolarii care se înapoiau de la şcoală. Apoi domoli pasul şi-şi urmă drumul, mâhnit. Trecu de două-trei ori un firicel de apă, pentru că una din superstiţiile copiilor era că trecând o apă zădărniceşti orice urmărire. Jumătate de oră mai târziu, dispărea îndărătul casei Douglas, aşezată tocmai pe vârful măgurii Cardiff. Şcoala o lăsase mult în urmă, abia se mai zărea, departe, printre căsuţele din vale. Intră într-o pădure deasă, îşi croi drum până în inima ei şi se aşeză pe un petic de muşchi, sub umbra unui stejar. Nu adia o suflare. Zăpuşeala amiezii făcuse până şi păsărelele să amuţească. Firea toată era cufundată într-un somn adânc, întrerupt când şi când de bătaia îndepărtată a unei ciocănitoare, după care tăcerea şi însingurarea ce domneau peste tot locul se lăsau şi mai apăsătoare

Portretul lui Dorian Gray(9)

Ziua următoare, în timp ce Dorian Gray îşi lua micul dejun, Basil Hallward fu condus în cameră.

-  Sunt atît de bucuros că te-am găsit, Dorian, spuse el cu gravitate. Am trecut aseară şi mi s-a spus că eşti la Operă. Ştiam eu că e imposibil. Dar regret că n-ai lăsat vorbă unde eşti de fapt. Am petrecut o seară îngrozitoare, pe jumătate speriat că o tragedie ar putea fi urmată de alta. Ai fi putut să-mi telegrafiezi cînd ai auzit ce s-a întîmplat. Am citit despre asta aproape din întîmplare în ultima ediţie a ziarului The Globe pe care am luat-o la club. Am venit imediat aici şi m-am întristat că nu te-am găsit. Nici nu-ţi pot spune cît de îndurerat sunt. Îmi dau seama cît trebuie să suferi. Dar unde ai fost? Ai fost să o vezi pe mama fetei? O clipă mi-a trecut prin minte să vin după tine acolo. Au dat şi adresa în ziar. Undeva în Euston Road, nu-i aşa? Dar mi-a fost teamă să nu apăs inutil pe o durere pe care nu o pot uşura. Sărmana femeie! În ce stare trebuie să fie! Şi singurul copil pe deasupra! Ce a spus?

Parlamentarii „altfel”

Urmărind eu - pe sărite, ce-i drept - campania electorală, am văzut (ca de fiecare dată) diverși candidați care pretindeau că ei vor fi altfel decât ne-am obișnuit noi să vedem că sunt parlamentarii români. Nici măcar să râd nu mi-a mai venit, pur și simplu am fost uimit să văd că astfel de imbecilități încă mai țin în România. Carevasăzică, în pofida faptului că fiecare dintre noi a putut vedea cu ochii lui cum parlamentul s-a transformat într-o mare turmă de bivoli - o parte roșii, o parte de altă culoare - în care nu se întâmplă nimic altceva decât executarea comenzilor date de bivolari, cu toate că aproape nu există parlamentar fără dosar penal, deși vedem cum de îndată ce un parlamentar spune ceva sau acționează puțin altfel decât turma este dat afară sau cel puțin marginalizat, cu toate astea, ziceam, încă mai există indivizi care candidează promițând că vor fi altfel. Și, culmea culmilor, oamenii își pun speranțe în ei. Hai că asta e prea din cale-afară!

Dacă nu curge, pică

Cu ocazia ultimelor alegeri din ţara mea, am realizat că românii îşi doresc să trăiască pe mai departe după regula de aur "dacă nu curge, pică". Pentru că votul din ţara mea, în secolul XXI, este în continuare divizat între cei care doresc să meargă spre dreapta occidentală şi cei care doresc să meargă spre stânga de sorginte ceauşistă. În Franţa, oamenii au avut de ales şi ei între stânga şi dreapta - numai că acolo a fost vorba de stânga lui Hollande şi dreapta lui Sarko, ceea ce, fie vorba între noi, este cu totul şi cu totul altceva.

Mici intamplari cu animale (120)

Ploile repezi de vară sunt plăcute sălbăticiunilor mari. După zăduf şi după muscăria care le necăjeşte, animalele stau bucuros în duşul răcoritor. Adeseori, prinzîndu-mă un asemenea ropot de ploaie adăpostit sub cetina vreunui molid din margine de poiană sau de tăietură, am văzut ziua mare cerbi, ciute, că­prioare, mistreţi, ieşind la larg şi stînd în ploaie, fără să pască, numai de dragul ploii. Dar am văzut şi ciută cu viţel şi că­prioară cu ied conducîndu-i la adăpost cînd a început aversa.

Caprele negre şi căprioarele parcă presimt mai ales furtunile cu grindină şi din bună vreme caută adăposturi, unele ciudate. În două rînduri am avut prilejul să constat aceasta.

Faceti-va bine (197)

Muştarul alb

Denumire ştiinţifică: Sinapis alba.

Denumiri populare: muştar de grădină, rapiţă albă, rapiţă de grădină.

Prezentare. Muştarul alb este o erbacee anuală ce aparţine de familia cruciferelor. Se întâlneşte în culturi, unde poate ajunge la înălţimea de un metru. Muştarul alb are tulpinile ramificate, florile sale fiind galbene. Seminţele sunt alb-gălbui şi au întrebuinţări în industria alimentară (condiment). Seminţele de muştar alb sunt folosite, cu succes, şi în aplicaţii medicinale, muştarul fiind un remediu din medicina tradiţională.

Substanţe active importante. Muştarul alb conţine, printre altele, câteva substanţe specifice: sinalbina, mirozina, mirozinatul de potasiu.

O poveste viscolita a lui Fanus Neagu

Strigătul

Era în ajun de Anul Nou, seara, după ora opt. Tânăr, înalt,  subţire, Ene Lelea colinda pe sub ferestrele casei, înfigând ramuri de brădişor în cercevele şi-n crăpăturile obloanelor. Dâre de lumină portocalie, strecurate umil prin ţesătura perdelelor, tremurau pe zăpada stârnită de vânt. Bătea crivăţul. In aerul rece, sonor, uscat de ger vreme de-o săptămână şi mai bine, vuietul viscolului, urcând din viroagele şi râpele câmpiei, năvălise pe neaşteptate, câteva clipe mai înainte. Acum vântul se înteţise, gâfâia, horcăia, prohodea. Prins în vârtej, teiul cel mare din grădină se zbuciuma şi trosnea, o foaie de tablă se izbea pe-un acoperiş, şi-n staul, berbecii îşi scuturau acioaiele, înspăimântaţi. Pe uliţe, troienii goneau despletiţi. Totuşi din malul râului şi până devale, la moară, în ferestrele caselor scânteiau lumini, semn că, şi pe înnoptate, satul întreg continua pregătirile pentru sărbătoare, febril şi robust.

Poveste de iubire(3)

În meciul cu Cornell am fost rănit. Din vina mea, fără discuţie. La o fază de joc, când eram cu toţii extrem de înfierbântaţi, am avut nefericita inspiraţie să mă refer la centrul atacant advers numindu-l "franţuz împuţit". Greşeala mea constă din trecerea cu vederea a faptului că patru din coechipierii lor erau canadieni - şi, aşa cum avea să se adeverească ulterior - foarte patrioţi, foarte vânjoşi în plus, şi, pe lângă toate astea, aflaţi cu toţii în raza de auz a vorbitorului, adică a mea. Colac peste pupăză, la insultă s-a adăugat injuria, căci în cele ce au urmat am fost penalizat pe loc. Şi nu cu penalty obişnuit: ci cu 5 minute pe tuşă pentru faultare gravă. 

Din povestirile vesele ale lui Hasek (3)

Dramă într-un act

Domnul Spachta, frizerul, se afla în plină activitate. Victima sa fusese temeinic săpunită de ucenic, iar dumnealui începuse s-o radă cu toată seriozitatea şi în acest timp îi vorbea:

            - Care va să zică, i-a venit pînă la urmă şi rîndul turcului. Jigodia asta de turc s-a întins, vorba ceea, ca o pomană ţigănească, pînă cînd italianul n-a mai putut răbda şi a spus: „gata, de aici pînă aici”, fiţi bun, stimate domn, şi lăsaţi, vă rog, capul pe spate.

Din povestirile lui Dürrenmatt(2)

Ajutorul de călău

Blocurile paralelipipedice de piatră sunt moarte. Aerul e ca de piatră. Pămîntul apasă din toate părţile. Din crăpături se scurge apă rece. Pămîntul supurează. Întu­nericul stă la pîndă. Cleştii de tortură visează. Focul lu­minează în somn. Chinurile sunt lipite de pereţi. Sta ghemuit într-un colţ. Urechea-i este atentă. Orele se tîrăsc. Se ridică. Sus de tot se deschide o uşă. Focul se trezeşte, izbucnind în flăcări roşii. Cleştele se mişcă. Fu­niile se încordează. Chinurile părăsesc pereţii şi coboară asupra tuturor lucrurilor. Camera de tortură începe să respire. Se aud paşi apropiindu-se.

Arhitectura si croitorie cu Dino Buzzati

Prăbuşirea Balivernei

Peste o săptămână începe procesul celor vinovaţi de prăbuşirea Balivernei. Ce-o să se întâmple cu mine? Vor veni să mă ia?

Mi-e teamă. E inutil să-mi repet că nu se va prezenta nimeni să depună mărturie împotriva mea; că judecătorul de instrucţie n-are nici cea mai mică bănuială cu privire la implicarea mea; că, chiar dacă aş fi fost incriminat, aveam să fiu cu siguranţă achitat, că tăcerea mea nu poate face rău nimănui; că dacă m-aş duce să mărturisesc din proprie iniţiativă, acuzatului nu i s-ar uşura situaţia. Nimic din toate acestea nu mă poate con­sola. De altfel, fiindcă, din cauza unei boli, cu trei luni în urmă a murit inspectorul contabil Dogliotti, asupra căruia plana principala acuzaţie, pe banca acuzaţilor va fi doar consilierul comunal de la Asistenţă. Dar este vorba de o incriminare pro forma; de altfel, cum ar fi putut să-l condamne, dacă ocupa postul doar de cinci zile? Cel mult, responsabil putea fi considerat consilierul anterior, dar acela murise cu o lună mai înainte. Şi răzbu­narea legii nu intră în întunericul mormintelor.

Portretul lui Dorian Gray(8)

Cap VIII

Trecuse demult de ora prînzului cînd se trezi. Valetul se strecurase de cîteva ori în vîrful picioarelor în cameră să verifice dacă nu cumva dădea semne de trezire şi se întrebase din ce cauză doarme atît de mult tînărul lui stăpîn. În cele din urmă, clopoţelul sună şi Victor intră aproape neauzit cu o ceaşcă de ceai, un vîrf de scrisori pe o mică tavă din porţelan vechi de Sevres; apoi trase draperiile din satin oliv, cu dublura lor cu licăriri albastre, care se aflau în faţa celor trei ferestre înalte.

-  Domnul a dormit mult în dimineaţa asta, spuse el zîmbind.

-  Cît e ceasul, Victor? întrebă Dorian somnolent.

-  Unu şi un sfert, domnule.

Nils Holgersson (16)

Pe malurile râului Ronneby

Nici gâştele sălbatice, nici vulpoiul Smirre n-ar fi crezut că se vor mai întâlni vreodată după plecarea lor din Scania. S-a întâmplat însă că gâştele, în drumul lor, au ajuns în Blekinge, unde se refugiase în surghiun şi jupânul vulpoi. Până atunci stătuse prin părţile de sus ale ţinutului, pe unde nu văzuse însă parcuri cu cerbi şi căprioare... Din pricina asta era mai nemulţumit decât părea să fie.

Într-o după-amiază, jupânul vulpoi hoinărea pe nişte meleaguri pustii şi păduroase din Mellanbygd, nu departe de râul Ronneby, când văzu deodată trecând în zbor un cârd de gâşte sălbatice. Vulpoiul observă că una din păsări era albă şi înţelese numaidecât cu cine avea de-a face.