joi, 13 iunie 2013

Amestecuri

Unul dintre rarele momente in care simt liniste, bucurie, incredere, siguranta, este cel in care in ibric incepe sa fiarba ceaiul din sapte plante pe care-l prepar aproape in fiecare seara. Sunt sapte plante pentru ca atatea am, mai precis atatea am cumparat din Timisoara ultima data cand am fost pe-acolo: urzici, papadie, frunze de afin, galbenele si inca trei pe care nu mi le amintesc. Stau toate frumos amestecate intr-o cutie si asteapta sa le imputinez eu in fiecare zi. Asa ca iau cate o lingura cu varf, o deșert in apa clocotita, astept cam doua minute, dupa care opresc focul si acopar ibricul cu o farfurioara. Las sa treaca încă vreo 15 minute, torn ceaiul intr-o anumita cana si ma pun pe sorbit, tacticos. 
Interesant e ca nu ma incearca sentimentele astea si cand beau cafeaua de dimineata, cu toate ca si atunci e vorba de-un ibric si de un ritual. Dar nu simt nimic special. De ce numai seara, la ceai? Cred ca e ceva legat de ideea de amestec. Mie intotdeauna mi s-a parut ca daca amesteci multe chestii, trebuie sa iasa ceva super-bun. Spre exemplu ghiveciul calugaresc. Cand mi se arata, fac cate unul in care pun absolut tot ce se poate gasi la piata, de la cartofi pana la bame, plus ciuperci, masline si aripioare de pui - astea fiind in plus fata de ceea ce au voie calugarii, desigur. La ciorbe tot asa - pun carne si de pui si de vita, legume de toate soiurile, mirodenii cat mai multe. Ăsta e, dupa cum imi dau seama acum, si principiul ceaiului. Daca as avea 17 plante, sau 77, le-as amesteca pe toate si asta mi-ar da o incredere inca si mai mare. Cu puterea atator plante intr-o singura cana, poti sa te simti aparat de toate bolile pamantului. Asadar, cred ca aici stă explicația.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!