Timișoara 24

Nu trebuie să fii matematician ca să faci scăderea elementară 2013 - 1989, să constați că-ți dă 24 și apoi să te miri: „frate, la anu' se face un sfert de secol de când la Timișoara a început Revoluția!”. Sunt două feluri de-a te mira de trecerea timpului. Unul e cel care te apucă atunci când te uiți la copilul tău, care nu știi când a crescut: „extraordinar, parcă ieri se tîra de-a bușilea pe covor și acum aproape că mă întrece în înălțime”. Altul e cel care te cuprinde când te plimbi prin locuri demult cunoscute și constați că nimic nu s-a schimbat. 

Schimbarea bucşelor cu recomandare

În vremea în care aveam Dacia, toată ziua bună ziua trebuia să schimb piese la ea. Piesele se găseau pe la diverși indivizi cu relațiila magazinele de profil, care țineau marfa sub tejghea și o dădeaula suprapret, ori direct la fabrică, la Pitești. De multe ori, însă, foloseam piese făcute prin MEFIN Sinaia - bielete și alte minuni, care se produceau acolo, în atelierele statului, la cerere: vorbeai cu un maistru, îi spuneai ce vrei și în câteva zile aveai piesa. O nebunie, ce mai. Azi umblu cu mașini serioase, la care piesele nu se strică așa, cu una cu două. Totuși, pentru că nimic nu-i veșnic, nici măcar Volkswagen nu poate face mașini cu piese veșnice, lucru pe care l-am descoperit recent. Auzeam un zgomot enervant pe partea stângă și mă gândeam că s-a dus naibii vreun arc ori cine știe ce chestie groaznică. Așa că am profitat de săptămâna în care am mers la Timișoara și am rezolvat problema. Să vă povestesc cum.

Timisoara - 16 ani sub Ciuhandu

Spuneam ca am avut un soc plimbandu-ma pe strazile Timisoarei. Dupa 16 ani de administratie de tip Ciuhandu, asa arata unul dintre cartierele orasului si va asigur ca mai toate celelalte arata la fel, daca nu si mai rau. Singurele care nu intra in categoria asta sunt cele dezvoltate de particulari. Pare de necrezut, dar asta e realitatea. Asta este rezultatul celor 16 ani in care Ciuhandu, supranumit "reperul moral", "continuatorul lui Coposu" etc, a condus orasul impreuna cu echipa lui (Orza, Sasca etc). Cu aceste realizari va ramane el in istoria Banatului. Poftiti de admirati:

Aici functioneaza un cabinet medical

Orasul jegului

Astazi plecam spre Germania. Am dimineata la dispozitie pentru rezolvarea catorva mici probleme incapatanate. Dar vreau sa ajung sa fac si cateva poze, pentru ca mi se pare incredibil in ce hal arata orasul. Si nu ma refer la curatenie, ori la gropile din asfalt, ci la impresia generala de conglomerat de maghernite. Cel puzin zona vecina celei in care locuieste Mitza arata exact ca un cartier periferic al unui oras din anii 20-30. Ori asta nu se poate descrie, e nevoie de poze.

Ma poate intreba oricine: pana acum nu ai vazut lucrurile astea? Ii voi raspunde: cand eram la Sinaia, ma obisnuisem atat cu prezenta muntelui, incat nici nu-l mai observam - altii, veniti de aiurea, nu incetau sa se minuneze si sa comenteze frumusetea peretilor de stanca. Asa patesc si eu acum, cand nu mai stau in Romania, ci intr-o tara civilizata. Abia astazi, revenit dupa un an, observ dezastrul din jur. Si imi amintesc de un oarecare domn care, scriind pe un forum, se referea intotdeauna la Timisoara prin expresia "orasul jegului". Mi se parea deplasat pe atunci, dar Doamne! nu-mi vine sa cred cum arata Timisoara vazuta cu ochii unui traitor in Hanovra...

Tarzan

Pe 20 ianuarie 1984 s-a stins din viata Johnny Weissmüller, un fel de Arnold Schwarzenegger al anilor '30. S-a nascut la Timisoara, dar treaba asta nu i-a preocupat nici pe comunisti, nici pe tradatorul revolutiei Ciuhandu, care in cei 16 ani de mandat ar fi putut sa puna cumva in valoare acest lucru. Presupun ca americanii ar fi facut din Freidorf - cartierul unde s-a nascut Johnny - loc de pelerinaj pentru fani, ar fi inaugurat parcul Weissmuller, unde toti copiii ar fi putut veni sa-l vada pe Tarzan luptandu-se cu fiarele salbatice etc. 

Imi aduc si azi aminte cum ma uitam, duminica dimineata prin anii '60, la filmele cu Tarzan. Johhny era magistral: calatorea pe liane, ca maimutele, scotea niste strigate specifice, care infiorau jungla si, mai ales, se lupta in parte cu orice fel de animal din jungla. N-as fi pierdut niciun episod, ma infiintam cu cinci minute inainte pe scaun, fata in fata cu televizorul si nu ma mai clinteam de-acolo pana nu se termina si ultima secventa din film - inclusiv genericul.

Johnny a murit in 1984, chiar daca fusese un om cu sanatate de fier, sportiv, campion, actor, idol, faimos etc. etc. Sic transit gloria mundi....

In 2011 a murit cimpanzeul Cheetah, prietenul nedespartit al lui Tarzan in filmele din anii '30.

In 1998 a murit Maureen O'Sullivan - interpreta lui Jane - partenera de aventuri si iubita lui Tarzan, cea care trebuia salvata mai tot timpul din tot felul de situatii fioroase. 

In cinstea lor, o sa urc in serial cartea lui Edgar Rice Burroughs, Tarzan of the Apes. Pana atunci, uite-i pe toti trei intr-o poza din vremea cand erau in plina glorie:

Despărțirea de traiul pe vătrai

Ieri s-a încheiat episodul Breaza 2012-2013. După o săptămână de experimentat împreună cu Gogol străvechiul îndemn al lui Horațiu „Carpe diem”, a trebuit să mă întorc la Timișoara, de unde voi pleca azi spre Germania. Pentru prima dată mi-a venit extraordinar de greu să mă desprind de-acolo. Pe de-o parte îmi era dor de Maria, pe de alta aș mai fi rămas să mă bucur de ceea ce aș putea numi „trai pe vătrai”.

Votul

Azi e ziua cea mare - ziua alegerilor. Noi nu mergem la vot, au avut grija sa ne faca sa renuntam. Daca ar fi fost simplu - adica sa exista cateva sectii de votare distribuite judicios pe teritoriul Germaniei si daca ar fi fost posibil sa mergem acolo exact ca in Timisoara sau in Cugir, cu buletinul sau pasaportul, atunci ne-am fi dus. Asa insa, o sa ramanem acasa. A inceput sa ninga din nou, asemenea fulgi n-am mai vazut demult, asa ca am facut foc cu lemne, am iesit la zapada, imediat o sa mancam niste peste dezlegat, apoi o sa ne ducem pe la ZOO, am aflat ca au deschis acolo un patinoar. Seara o sa continuam impodobirea de Craciun a casei si cam asta e. 

Dimineata, am dat o tura prin diversi pereti de pe Facebook. Lumea se agita. Unii zic pro-ARD, altii pro-USL. Astia din urma nu uita sa adauge injuraturi si bale veninoase la adresa lui Basescu. Altii scriu niste naivitati de-a dreptul sinistre, de genul "abia astept sa castige PSD ca sa avem in sfarsit depolitizare, descentralizare, corectitudine etc". Iti vine sa te tot duci. 

Rastimp, am gasit o frumoasa vorba a lui Mark Twain: "Daca prin vot am putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lasa sa votam". Am distribuit aceasta vorba - asta nu va schimba absolut nimic. Daca ar trai Mark Twain, asa i-as spune: "Daca vorbele tale de duh ar putea schimba ceva, nu ai mai fi lasat sa vorbesti".

Clara și Răzvan

Una dintre poveştile de groază care mi-au înspăimântat copilăria era legată de o anume Clara, care locuia, împreună cu Răzvan - soţul ei, la parterul casei din strada Pompieri. Oamenii aceia erau tare ciudaţi. Răzvan fusese militar, se vedea asta după întreaga lui ţinută: şapcă de nazist, pantaloni cu vipuşcă, veston cu nasturi argintii, cizme gri până sub genunchi, mănuşi negre. Un ochi îi era acoperit, ca la piraţi. Avea o motocicletă cu ataş cu care pleca zilnic undeva, n-am aflat niciodată unde. Când se întorcea, intra în casă şi nu mai ieşea de-acolo până a doua zi. Spre seară însă, de cele mai multe ori o bătea pe Clara. Nu ştiu ce-i făcea, dar uneori o auzeam urlând că lupii la lună. Lovituri nu se puteau desluşi, aşa că nu ştiam de ce urlă. Poate îi strângea degetele cu uşa, ori o ardea cu ţigara... n-am idee, cert e că femeia urla de parcă ar fi fost un animal din pădurea primordială. 

Un diletant la autostop

Dacă îi spui unui pictor că într-un tablou de-al lui a greșit alăturarea culorilor, omul ăla te întreabă întâi cine ești. Dacă află că ești Picasso, se gândește că e posibil să ai dreptate. Dacă află că ești un pictor în devenire, îți explică răbdător că de fapt tu greșești, pentru că mai ai încă multe de învățat. Iar dacă află că ești un oarecare, din cei care cresc cu miile pe pământul patriei și își închipuie că se pricep la toate, îți întoarce spatele.

In camera cealalta

Bocanitul tocurilor in camera cealalta, sunetul acesta cu totul si cu totul special... Prima data l-am inregistrat pe cand eram copil - stateam cuibarit sub plapuma si mama, dincolo, se pregatea sa plece la scoala. Inchideam ochii si ma strangeam cumva in mine, plin de o fericire pe care nu aveam s-o mai regasesc vreodata. Cand mama era gata de plecare, tocurile se auzeau mai tare, mai apasat cumva, intai pentru ca se apropiau de usa, dar mai ales pentru ca pasul ei capata o determinare aparte: "m-am invartit in fata oglinzii, am schimbat cinci bluze, acum gata, totul e in regula, asa ca... la drum!" Atunci venea culmea fericirii, pentru ca mama intra la mine in dormitor, se apropia incet - si tocurile parca ar fi fost dintr-odata imbracate in vata - ridica usor de tot plapuma, ca sa nu ma trezeasca, dar sa poata dezveli obrazul meu caldut, care o invita la o sarutare. Ma prefaceam ca dorm si mama se prefacea ca ma crede, dar jucam amandoi momentul asta, pentru ca ne placea, deopotriva, amandurora.

Contraste hanovreze

Ieri, am facut o tura prin Hanovra cu musafirii nostri - Miha, Nico, Michelle, Cami. Poate trebuia sa spun musafirele, dar, in fine, nu mai insist. E pentru prima data cand haladuiesc pe strazile Hanovrei sambata si am avut marea surpriza sa intalnesc personaje pe care nu ma asteptam sa le gasesc si aici. Cersetori, indivizi cu multe obiecte petrecute prin nari si urechi, femei buhaite de bautura, batrani zdrentarosi care vorbesc singuri. Practic, cam tot ce vezi prin Timisoara ori prin Bucuresti intr-o zi obisnuita. Imi pare foarte rau ca nu am avut cu mine camera foto, dar cu prima ocazie o sa ma duc din nou si o sa fac un pictorial.

Despărțirea de Biserică

Să fi fost prin '91-'92. Locuiam pe-atunci la Sinaia, pe Calea Codrului, împreună cu mama și cu Luminița. Duminică de duminică mergeam la Mănăstire pentru Sfânta Liturghie. Eu și Luminița, vreau să zic, mama nu venea niciodată. Aveam o Dacie 1300 gri-metalizat, a cărei odisee poate că o s-o povestesc cândva, cu care coboram ca să ne fie mai lesne la întoarcere, când aveam de urcat toată Furnica. În primii ani de mers la biserică, stăteam la slujbă până la sfârșit. Stăteam acolo două ore și mai bine, fără niciun fel de excepție, după care ne întorceam acasă și ne așezam la masă. Nu pot să spun că mă umpleam de cine știe ce emoții duhovnicești. Ba chiar mă întrebăm uneori de ce mă tot duc, dacă aproape știu liturghia pe dinafară și viata

Retragerea "reperului"

In sfarsit, Timisoara scapa de aceasta piaza-rea pe nume Ciuhandu. Individul a anuntat ca nu mai candideaza. Din pacate, nu a luat aceasta hotarare dupa primul mandat, drept pentru care a condus capitala Banatului timp de 16 ani. Si nu a facut absolut nimic in afara de declaratii, fitze, ifose si vaicareli (nu primim bani de la Bucuresti etc). Daca as face o lista cu problemele pe care le-am gasit in oras acum zece ani si care sunt in continuare probleme, nu mi-ar ajunge un parsec sa le insirui. In toti acesti ani, Ciuhandu a fost impins sa candideze la presedintia PNTCD - partid pe care l-a ruinat degraba, apoi i-a intrat in cap ca e un model demn de urmat si un reper moral cel putin de talia lui Coposu, dupa care i s-a urcat la cap atat de mult incat a candidat si pentru un fotoliu la Cotroceni - moment in care romanii i-au acordat ceva in jur de 1% - cam cat primeau Iosipescu Zambra si Bratianu - Cartof pe vremea cand candidau si ei la diverse functii. Dupa ce a dat chix peste tot, Ciuhandu s-a retras in primarie si si-a vazut linistit de ale lui (si ale fiului). Acum, vezi Doamne, vrea sa stea cu familia. Duca-se.

Reperu' moral

Dezradacinarea

Ca sa fii fericit ai nevoie de oameni si de locuri, nu de lucruri. Oricat am merge cu Maria la distractii, oricat am calatori, oricate gadgeturi i-am lua si oricati bani am cheltui prin mall-uri ca sa aiba tot ce-i trebuie, nu vom putea inlocui nici macar o singura zi petrecuta de ea la Brebu, cu Delta si Neo. 

Luam decizii in locul copiilor nostri. Consideram ca nu sunt suficient de maturi ca parerea lor sa conteze. Stim ca dorintele lor nu tin seama de viitorul indepartat, ca ei nu se gandesc la ce li s-ar putea intampla peste douazeci de ani, ca vor doar sa se bucure de jucariile lor, de prieteni, de soarele pe care il cunosc, de casa unde stau bunicii si ii asteapta cu drag si dor... Si atunci, in numele viitorului pe care noi credem ca il cunoastem, ii scoatem de acolo, de unde sunt ei, cei adevarati si ii replantam ca pe niste pomi in alt mediu, in locuri necunoscute, printre straini.... Facem asta pentru viitorul lor. Dar stim noi oare cat de mult ii va costa, in acelasi viitor, faptul ca au fost niste dezradacinati, ca amintirile lor vor fi doar un sir de plecari si renuntari, reasezandu-se mereu precum pietricelele din caleidoscop, ca nu vor avea acel punct de intoarcere care in mod normal ii insoteste pe oameni de-a lungul vietii si care ii face sa treaca mai usor peste greutati? Stim noi, astazi, ce efect va avea, peste ani, asupra Mariei, plansul dinaintea revenirii la Hannover, cand ma strangea in brate si-mi spunea, printre suspine "Nu vreau sa plec"?

Oaia ungurească

Azi, călătorie lejeră pe ruta Szigetszentmiklos - Timișoara. După ce am jurat că nu mai calc câte zile oi avea în Szigetszentmiklos, am mers lejer până la Mako, apoi am ieșit către Cenad. Pe porțiunea Mako-Cenad, m-am hotărât să o iau pe un drumeag care făcea dreapta. Acest drum unguresc la început este asfaltat - pe vreo zece metri, apoi se transformă în drum de pământ. De ce am făcut eu treaba asta? Simplu: trebuia să ridic presiunea pe care anumite fluide o exercitau asupra vezicii mele urinare. Știu că nu e frumos, dar când nu mai ține, aia e. Am văzut și în Germania un caz, așa că mi-am spus: „omule, dacă e urgență, te dai jos și procedezi ca pe vremea când nu existau autostrăzi”. Bine, între Mako și Cenad nu e autostradă, dar eu mă refeream la vremuri. După ce m-am simțit mai bine, m-am gândit să-mi arunc puțin ochii prin împrejurimi, așa că am mai mers vreo câțiva metri când... dar mai bine pun niște poze, nu? Ia priviți:

 

Mi-am zis: asta o fi oaia ungurească, din carnea căreia se fac produse delicioase. Am tras câteva poze si m-am tirat.

Szigetszentmiklos

Petrecem noaptea la un hotel din Szigetszentmiklos, langa Budapesta. Nema poze, nema impresii. Doar ca la restaurant nu au portii pentru copii si a primit Maria un snitel pe care nu cred ca l-ar da gata nici daca s-ar pune pe el cu toata scoala. Maine pe la pranz, sper sa fim in Timisoara. Eu am ajuns la vreo ora dupa restul familiei si cand am batut la usa m-a latrat animalul Richi de zici ca eram cel mai mare dusman al lui. Asta e viata...

Plecarea la Timisoara

Maine pe la 10 plecam spre Timisoara. Maria a inceput vacanta de doua saptamani a Pastelui si sigur ca vrea acasa. Eu, trebuie sa recunosc deschis, nu simt nimic. Mi se rupe, cu alte cuvinte. Ca stau aici, ca stau acolo, e totuna. Maria abia asteapta sa o vada pe buni Mitza, pe Christine, pe Ali, e nerabdatoare sa se duca in vizita la Montessori. Ar trebui sa ma bucur de bucuria ei. Dar adevarul e ca nu simt nimic special. E o plecare precum oricare alta. Plec ca sa am de unde veni. Am devenit cetatean al lumii, nu mai sunt nici sinaian, nici timisorean, nici hanovrez, nici roman, nici german, nu mai sunt nimic: m-am aneantizat in oceanul global. Mi se pare pozitiv acest lucru, pentru ca abia asa mi-a iesit din cap ideea ca as fi cineva: nu sunt decat un individ intr-o imensa multime de indivizi. Partea neplacuta e ca asta te desensibilizeaza: daca toti suntem la fel, niste entitati neinsemnate, pentru ce ne-ar mai pasa unii de ceilalti? Facem lucrurile din datorie. Daca ma gandesc bine nu stiu de unde vine simtul datoriei: suntem datori, poate, fata de Creator, pentru ca ne-a creat? Ii platim datoria asta facand ceva cu vietile noastre? Crescandu-ne copiii si modelandu-i? Poate ca este asa. Dar eu recunosc cinstit: fac ceea ce fac, atat cat fac, fara sa simt nimic. Nu simt absolut nimic. Doar uneori, ma traverseaza cate o duiosie cand ma uit la Maria cum doarme, sau cand imi amintesc rasul ei de dimineata. Ma mai strabate, fulgerator, cate o nostalgie calda cand imi amintesc de anumiti oameni din trecut. In rest...un infinit gri, ca o sosea pe care nu circula nimeni.

Schimbari tot mai mari

Comentam deunazi cu Maria pe marginea schimbarilor din viata mea. Si am descoperit niste lucruri interesante.

In copilarie, am inceput prin a schimba locuinta: de pe strada Carpati m-am mutat pe Pompieri, apoi pe Calea Codrului. In adolescenta am schimbat orasul: student fiind, m-am mutat la Bucuresti. Cand am terminat am revenit la Sinaia. Mai tarziu, l-am schimbat din nou: m-am mutat la Timisoara.

Acum, iata, am schimbat tara. Ce mai ramane? Maria zice ca poate schimbam si continentul. Dar dupa aia, intr-adevar, nu mai ramane de schimbat decat lumea - adica sa ma duc pe lumea cealalta. 

Cat despre Maria, ea cred ca o sa aiba sansa de a prinde vremuri in care oamenii vor putea sa schimbe, la alegere si planeta.

Gărgărița

Ieri, după ce a venit de la şcoală, Maria a reuşit să găsească pe undeva prin casă o gărgăriţă. A venit cu ea la mine să mi-o arate şi apoi am avut o mică discuţie de ordin lexical, să zicem. „De ce zic oamenii gărgăriţă? Doar e buburuză!”, m-a întrebat. Iar eu i-am spus câteva chestii, atât cât mă pricep, despre dialecte. Dar eu ştiu ce o frământă: faptul că de când era mică, îi spun „buburuza lui tata” şi acum ar putea exista riscul să-i spun, dintr-odată, „gărgăriţa lui tata”. I-am sugerat să o ducă pe balcon, dar a preferat să o pună undeva în dormitor.

Lady și regulile canadiene

La Timișoara, în timp ce-l plimbam pe Richi, mă întâlneam adesea cu o vecină care se plimba împreună cu câinele ei lup pe nume Lady. Era, de fapt, o cățea - evident. Doamna respectivă este una dintre persoanele care nu au stare. Este foarte activă, se duce de colo până colo, ba pe jos, ba cu o bicicletă, iar Lady o însoțește peste tot, ca o umbră. De câte ori ne intersectam, Richi și Lady se hârjoneau puțin, eu schimbam două vorbe cu vecina, apoi gata, fiecare cu treaba lui.