sâmbătă, 21 decembrie 2013

Inalta sinucidere

Am postat acum câtăva vreme, în serial, „Înalta aventură” - cartea lui Edmund Hillary despre cucerirea Everestului. O carte frumoasă, care pe unul că mine, născut şi crescut la poalele Bucegilor, îl ţine cu sufletul la gură. Sigur că am citit această carte în adolescenţă şi, în urma lecturii, mi-am dorit să ajung şi eu pe Everest. N-a fost să fie, o astfel de încercare nu este chiar pentru oricine. Trebuie să ai o dârzenie ieşită din comun, un coeficient nu chiar neglijabil de nebunie şi, mai ales, să consideri că merită. Ori eu n-am avut nici dârzenie, nici nebunie. Aşa că am urcat doar munţii din preajma casei.
Căutând poze cu Hillary şi Tenzing pe care să le adaug episoadelor din carte, am dat peste câteva care m-au deprimat profund. Nu am urcat niciuna dintre ele, în locul lor am pus imagini cu muntele cel înspăimântător. Le-am ţinut într-un folder şi, de când am urcat ultimul capitol, le privesc când şi când. Una din ele e cea pe care o vedeţi aici. Uitaţi-va la Tenzing, numai uitaţi-va puţin la el. E ceva în poza asta care să te facă să-ţi închipui că omul asta ar fi putut cuceri Everestul? Nici pomeneală. În poză e un tip oarecare, foarte zâmbitor, cu o pălărie de vânător şi cu cravată. Un tip care mie îmi aminteşte de un cârciumar, sau de afaceristul ăla rău din filmele cu Bruce Lee, cel care organizează lupte sângeroase bazate pe principiul "the first rule is there are no rules".
Mă uit la poza asta şi simt o revoltă de nedescris. Cum adică, până şi cei care ajung pe cele mai înalte culmi îmbătrânesc şi ajung să nu-i mai poţi deosebi de te miri ce anonimi din suburbiile marilor oraşe? Chiar nimic, absolut nimic nu se poate face ca să rămâi tu, cel care a ajuns acolo unde niciun alt om nu s-a mai putut avântă înaintea ta? Chiar nimeni nu scapă? Nici măcar câte unul, odată la 100 de ani?
Oamenii marilor înălţimi ar trebui ca de îndată ce îşi termină aventura, întorcându-se cu bine printre noi, să se sinucidă. Numai aşa pot rămâne veşnic cei de-atunci, din clipa marii lor victorii. Cu fiecare zi de amânare, se apropie de momentul în care cineva îi va umili, îi va îmbrânci, îi va trimite să se culce, pentru că vremea lor a trecut. „Du-te-acasă, tataie, nu mai încurca locul pe-aici”, va spune vreun oarecare, plin de sine. „Mie îmi spui să mă duc acasă? Ştii tu cine sunt eu? Sunt primul om care a ajuns pe Everest!” Şi oarecarele se va uita la el, plin de compasiune: „Tu ai urcat Everestul? Tu, moşulică? Poate ai visat să-l urci. Nu te uiţi la ţine cum arăţi? Ia spune, când l-ai urcat purtai pălăria asta? Şi cravata, tot pe asta o aveai la gât? Hai, lasă-ne acum, cu Everestul tău cu tot. Şi dacă l-ai fi urcat, who the fuck gives a shit? Aia a fost demult, acum vremea ta s-a dus, nu ai ce căuta printre noi".
După înalta aventură nu poate urma decât înalta sinucidere.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!