Legi idioate

Întrebarea care mă frământă în dimineaţa asta este dacă legile date de autorităţile lumeşti trebuie respectate. Şi mă tot încearcă sentimentul că există legi în legătură cu care răspunsul este un NU răspicat. Când zic asta, mă refer la legile care nu au de-a face cu Decalogul. Spre exemplu, una dintre porunci este să nu ucizi. Ea a fost preluată şi în codul penal, despicată, împărţită în categorii, au apărut variante pedepsibile şi altele scuzabile, se operează cu noţiuni de genul "ucidere din culpă", "legitimă apărare", "omor calificat" etc. Pentru mine, uciderea este de nesuportat pentru conştiinţă şi indiferent de pedeapsa primită, nu ispăşeşti interior niciodată. Avem de-a face aici cu o lege dictată de Cristos însuşi. Ea trebuie respectată în mod absolut. 

Problema percepției

Am avut odată o discuţie cu un amic de-al meu, om gospodar şi muncitor, inginer de profesie. Eram în maşină şi veneam de undeva, nu mai ştiu de unde, către casă. După ce am epuizat subiectele politice şi rezervele de bancuri, m-a pus naiba să deschid o mică discuţie pe teme filosofice simple. Anume, i-am spus că nu avem nicio dovadă că o culoare, să zicem roşu, este percepută de amândoi în acelaşi fel. Treaba e simplă ca bună ziua: tu vezi ceva pe care-l numeşti roşu, eu văd acelaşi ceva şi îl numesc roşu, însă nu am de unde şti cum îţi apare ţie culoarea aia. Aş putea şti doar dacă aş fi în locul tău pentru o secundă. Percepţia culorii, a sunetului, a atingerii etc sunt treburi personale şi niciodată, orice aş face, nu voi şti cum percepi tu ceva.

O poezie a lui Nicolae Labis

Albatrosul ucis

Când dintre pomi spre mare se răsucise vântul,
Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea,
L-a scos un val afară cu grijă aşezându-l
Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.

La marginea vieţii clocotitoare-a mării
Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus.
Priveşte încă parcă talazurile zării
Cu gâtul galeş îndoit în sus.

Un principiu intelept

Dan Helciug este unul dintre componentii trupei "Spitalul de Urgenta", care a scos o piesa excelenta, intitulata "Nu-mi pasa de nimic" Ei bine, Dan Helciug a aparut la televizor si a comentat pe marginea ultimei sinucideri din zona persoanelor publice - evident, e vorba de Malina Olinescu. El a spus un lucru care mi se pare demn de discutat: Malina ar fi trebuit sa nu puna la suflet nimic si sa aplice principiul "orice mi s-ar intampla, eu sunt de vina". Adica, sa zicem, scriu o carte exceptionala si ma duc cu ea la edituri. Este respinsa de fiecare, pe rand. Ei, in situatia asta - zice Helciug, trebuie sa ma gandesc ca editurile alea n-au nicio vina.

Animale dispărute

Una dintre cele mai mari greșeli pe care le poate face un părinte este să-i inoculeze copilului ideea că este buricul pământului. Eroarea asta a făcut-o mama cu mine și m-a costat foarte mult, aș putea zice enorm.
Prima dintre acțiunile mamei pe linia scoaterii mele în evidență de care-mi amintesc, s-a desfășurat când eram în clasa I și învățătoare îmi era doamna Lupușor. Iată cum s-au petrecut lucrurile.

Cu doamna Lupușor

O poezie a lui George Lesnea

Nu ştiu

Nu ştiu pentru cine adun
Cuvinte de foc pe zăpada hârtiei.
Trebuie ceva adânc şi puternic să spun
Înainte de a intra în cripta veciei.

Trebuie să moi pana în inima mea,
Să scriu despre toamna din gândurile mele,
Să apuc de sfoara ei de raze o stea
Şi s-o atârn la cercevele.

Trebuie despre oameni şi lume să cânt,
Cât mai e vreme…
Să-mi ridic sufletul de lângă pământ,
Să-l fac să învie-n poeme. 

Curtea de Apel

Aflu de la una dintre televiziunile private, plina de experti in exprimarea corecta precum parlamentul de mafioti, ca in Romania a fost reintrodusa pedeapsa cu moartea. Primul condamnat este un oarecare Truica. Am impresia ca am mai auzit de acest individ, dar nu mai stiu exact in ce context. In orice caz, pot spune ca-mi pare rau de el, acum ca am aflat ce soarta are:

Directiile bune

Exista oare o metoda infailibila de a te asigura ca stii exact ce gandeste cineva despre tine sau despre orice altceva? Eu unul nu cred. Chiar daca e vorba de o persoana pe care o iubesti si care te iubeste, cum poti sa stii ca nu iti ascunde ceva, indiferent ce, chiar un lucru mic si neinsemnat? 

Eram adolescent si citeam "Triumful mortii" al lui Gabriele d'Annunzio. Iubeam si eu, asa incat eram teribil de mirat sa aflu de acolo despre chinurile unui tanar care nu se putea acomoda cu ideea ca orice ar face nu va reusi sa patrunda in mintea iubitei, astfel incat sa-i citeasca toate gandurile. Nu intelegeam de ce ar trebui sa fii nefericit pentru atata lucru. Astazi inteleg. Astazi as vrea si eu sa pot patrunde in mintea altcuiva. Chiar daca nu pentru a afla ce gandeste despre mine cu exactitate, ci pentru a afla ce pericole pandesc in mintea ei mica - pentru ca despre Maria e vorba, evident. Ah, daca as sti cum percepe ea lucrurile, ce idei si-au facut cuib in ungherele ascunse ale mintii ei crude, poate as reusi s-o feresc de pericole. Dar nu am nicio posibilitate sa aflu ceva. Nu-mi ramane decat sa-mi doresc cu tarie ca toate sa mearga in directii bune.

Mertzanul patriarhului

Am citit si eu, ca tot romanul, stirea despre patriarhul Daniel care se deplaseaza cu un Mercedes. Mare lucru - mi-am zis. Ce-ar trebui sa faca ditamai patriarhul? Sa mearga pe jos, probabil, pentru ca altfel, orice masina ar avea, ar sari fel de fel de ziaristi sa-l ia la intrebari. Eu, unul, as fi ales o masina mai modesta, e adevarat: un VW Passat, de exemplu si nu chiar ultimul model. Insa Daniel face cum crede el ca e mai bine. Oricum turma credinciosilor i se va prosterna la picioare, chiar daca l-ar vedea coborand dintr-un OZN. 

Caderea unui mar

Problema fundamentala nu este ca omul sa descopere cum este lumea, ci sa decida cum este ea. Vreau sa spun ca lumea are o proprietate uimitoare: este asa cum vrea fiecare, ramanand totusi ea insasi. Un exemplu.

Sa zicem ca eu cred in coincidente. Tot ce ma inconjoara mi se pare ca e plin de intamplari de tipul asta, de semne, de legaturi oculte etc. Atunci aia este lumea. Scurt si cuprinzator. In acelasi timp, pentru cineva care nu crede in lucrurile astea ci considera ca exista o cauzalitate explicabila stiintific in tot ce se petrece, aia va fi lumea: o lume plina de legi care asteapta sa fie descoperite si exprimate in formule. Eu imi voi petrece viata descoperind coincidente si ele se vor arata cu duiumul, el va imbatrani cautand legi si va avea parte de ele din plin. 

Cineva o sa spuna ca e vorba de parti diferite ale vietii. Nu, e viata insasi, ea nu e ceva exterior tuturor fiintelor, e ceva pe care-l avem cu totii. Si il avem asa cum credem ca este. Caderea unui mar mie mi se va arata ca un semn de la nu stiu ce entitate, lui Newton i se va arata ca o actiune a legii gravitatiei. Caderea marului e parte si din viata mea si din viata lui Newton, dar inseamna cu totul altceva pentru fiecare dintre noi.  Greu al naibii de explicat. Dar eu m-am incredintat ca asa stau lucrurile.

Telenovela

Ieri, in timp ce pregateam diverse lucruri fine pe aragaz, am auzit istoria unei pisici povestita de Liliana catre Maria si Christine. Era vorba de o pisica din anii lui Ceausescu pe care socrii mei - Mitza si Valeriu (zis ulterior "Barosanu") o tineau in apartament. Locuiau la parter, nu era dificil sa tii o pisica obisnuita sa intre si sa iasa pe geamuri. Intr-o zi, pisica a disparut. Disparea ea, ce-i drept, cate o zi  - doua, ca orice pisica. De data asta, insa, a trecut vreo saptamana si nu s-a mai intors. Barosanu', suparat foc, a inceput sa bata cartierul cu pasul, cautand-o. A mers pe toate stradutele, printre blocuri, ce mai, n-a lasat nimic necercetat. La un moment dat, a auzit mieunatul pisicii venind de undeva din subsolul unui bloc. S-a dus acolo si a luat locatarii la rand, spunand ca aia e pisica lui si trebuie sa o ia inapoi. Pana la urma, administratorul a recunoscut ca a gasit matza pe strada si, fiind blanda, a putut s-o prinda, asa ca a dus-o in subsol ca sa lichideze soarecii. A mai spus ca nu stia ca e matza cuiva, ca daca ar fi stiut n-ar fi facut lucrul ala etc. Apoi a deschis usa de la subsol si Barosanu' si-a luat pisica. A dus-o acasa, dar lucrurile se schimbasera radical. Pisica era intr-un fel de stare de soc, ca in filmele cu copii rapiti. Se ducea tot timpul pe scari in jos, catre subsol si isi facea acolo nevoile, mieuna sinistru - pe scurt nu mai era ea insasi. In aceste conditii, Barosanu' a luat o decizie dureroasa:  a suit pisica in masina si a dus-o pe un camp unde i-a dat drumul. 

Daca s-ar fi intors acasa dupa o vreme, ar fi fost vorba, efectiv, de o telenovela cu pisici. Dar nu s-a mai intors

Rotunjirea Waldorf

Una dintre iesirile cu Pop a fost la Cluj, la marea intalnire Waldorf care se tinea acolo in fiecare an. Ca profesor aveam ce invata de acolo, zicea Pop. Foarte frumos, m-am dus la Cluj si am participat la niste lectii demonstrative de fizica, dupa care am mers la atelierele ce creatie. Ceea ce am vazut acolo m-a lasat fara grai. Sa ma explic.

Relatii ciudate

La vreo sapte-opt ani dupa Revolutie, am cunoscut la Sinaia un popa raspopit, pe nume Pop. Povestea lui era ciudata: slujise pe la Manastirea Sinaia, apoi intrase in nu stiu ce fel de cercuri pe care regimul le repudia si cauta sa le destrame. Cercul la care se afiliase Pop il continea si pe muzicologul George Balan, care avea o casa la Sinaia, in care se spunea ca se petrec lucruri fioroase - n-am aflat niciodata natura acelor lucruri. Calugarul Pop a fost nevoit sa dezbrace rasa monahala si a plecat in Germania, de unde s-a intors dupa 90 in calitate de om de afaceri si promotor al antroposofiei lui Rudolf Steiner, sub firma pedagogiei Waldorf.

Stavilarul

O poezie a lui Mircea Ivanescu

Alte pisici

Sa te apleci sa mîngîi pisica, atunci cînd
intri într-o camera straina - însa privind
spre fiinta care, lînga fereastra, a ramas
în picioare, urmarindu-te, fara surîs
aparent, doar ca în ochi cu un fel de sclipire
în care se repeta lumina de dimineata a soarelui
cum ti-o închipuiai patrunzînd prin fereastra înalta -
pentru ca acuma, cînd esti tu aici, este seara.
Sa vorbesti peste capul pisicii, pe care-l simti ridicat
sa te priveasca atenta - sa vorbesti, poate indiferent
(si asta ar fi un pacat - caci simtind sub palma acea moale
adeverire a lumii care este blana pisicii, ar trebui
sa crezi în realitatea fiintelor, si a altor fiinte
decît a acestor fapturi cu blana). Acum
sa stii ca esti într-o vreme cu lumina scazuta,
si cu moliciuni vibrînd calde - si sa-ti aduci
aminte încet ca pe vremuri visai sa intri în camere
necunoscute, cu pisici alintate si ferestre înalte,
si acolo sa stai nemiscat, respirînd...

Portret facut de cineva care nu ma cunoaste

Citesc intr-un blog peste care am dat din intamplare (si care intre timp s-a inchis pentru persoanele ne-invitate), o postare care suna asa:

acel om drag care în tinereţe era un modern şi un acerb, cititor de kafka şi admirator al lui tarkovsky, acel om care scria poeme despre o femeie tânără cu rochia lipită de trup în ploaia unei nopţi la munte, sau versuri cu crengi de fum, acel om fără şcoală multă, dar cu o memorie înspăimântătoare, exactă şi detaliată, care-mi povestea mai demult despre accesele lui de furie incontrolabilă, rare şi groaznice (o dată, într-un astfel de moment neguros de rătăcire, a lovit cu sete un mascul de nutrie care-şi devorase puii, altă dată m-a lovit în leagăn, stupoarea şi scârba lui de sine însuşi instantaneu plesnindu-l peste faţă şi peste inimă), acel om inteligent şi ager care-mi citea povestea lui aleodor împărat şi a lui jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop, (personaj care mi-a îngrozit copilăria), acel om potolit şi îmblânzit între timp, doar cu rare accese de încrâncenare, ascultă acum fascinat de d. puric şi priveşte cu gâtul încordat filmele cu chuck norris, iar eu, înspăimântată şi ruşinată de dispreţul din mine, îl iubesc cu patimă şi duioşie de nedescris.

Si ma gandeam ca daca as inlocui masculul de nutrie cu setterul pe nume Doly, daca l-as elimina pe "d. puric" dar as adauga putina scoala, iar pe chuck norris l-as inlocui cu van damme, aici ar fi vorba de portretul meu, facut cu o exactitate aflata aproape de fotografie de cineva care nu ma cunoaste, dar care a trait langa un om foarte asemanator mie. Acesta ar putea fi foarte bine un text scris de Maria, daca ar avea nu 9 ci 18 ani. As vrea sa mai traiesc pana atunci, sa simt cum e sa fii iubit "cu patima si duiosie de nedescris".

Bătrânii de pe marfar - O poveste scrisă de elevul Raul Baz în anii 70

BĂTRÂNII DE PE MARFAR
Nimeni nu a reuşit vreodată să atingă acele culmi ale nesimţirii şi insolenței pe care astăzi le-au depăşit şi de care se depărtează continuu bătrânii de pe marfar. Menirea lor este să-şi petreacă zilele închişi în vagoane sau aşezaţi pe câte un tampon, însă ei, pentru a nu-şi dezminţi faima, se suie pe acoperişul trenurilor şi acolo îşi desfăşoară activitatea lor condamnabilă şi de-a dreptul scandaloasă. Locul pe care şi l-au ales le conferă un anume grad de siguranţă, în sensul că evită astfel căderea între tampoane sau accidentele care, în întunericul din vagon, sunt foarte posibile. Dar în acelaşi timp, acolo sus se ivesc o serie întreagă de alte probleme.

Mici miracole

Vine Moş Crăciun, se apropie şi nu pot să nu fug cu gândul în copilărie, când sosirea moşului era cel mai important eveniment al anului. Sigur că veneau, peste an şi alte personaje, cum ar fi Moş Nicolae sau Iepuraşul. Dar niciunul nu se compara cu Moş Crăciun. Tata aducea un brad care atingea tavanul cu vârful, apoi, împreună cu mama, îl umplea cu globuri, beteală, bomboane, lumânărele, artificii. O minune, nu altceva.  Am şi acum câteva dintre globurile copilăriei şi, când le privesc, parcă luceşte ceva special în ele, o frântură din lumina acelor vremuri.

Meditatii

Cand eram mic de tot, ma trimiteau ai mei la meditatii. Cele mai interesante mi se pareau lectiile de pian, pe care le faceam cu doamna Stanescu. Femeia asta era un adevarat fenomen. Se entuziasma rapid de la te miri ce fleacuri, era plina de energie, iubea copiii, organiza tot felul de mici evenimente, plus o mare auditie anuala, in cursul careia se produceau elevii sai, pe grupe de varsta. Cei mai mici, care abia invatasera cum e cu clapele albe si cele negre, nu cantau la auditia asta, ci spuneau, timizi, cate o poezie. Eu imi amintesc precis cum am recitat "Catelusul schiop". Veneau apoi copiii care stiau sa cante niste game si sa solfegieze si uite-asa pana la cei mari, care studiasera 14 ani si interpretau prima miscare din Sonata a opta a lui Beethoven, zisa si Patetica 

O poezie a lui Emil Brumaru

Bucuriile simple
Nu mai vor să se-ntîmple.
Am tot așteptat și-am tot așteptat
Să-mi crească iarba cuminte în pat,
Curcubeie să-mi intre pe geam,
Fluturi să tragă în ham
Soarele ca pe-un rădvan
Din care tu să scobori
Frumoasă și dusă de subțiori
Pînă la gura mea sfîntă
Ce coapsele albe îți cîntă
În rugăciune,
Minune cu proaspăta roură-n spume…

Prietenia

Mă întreabă o prietenă dacă am prieteni. Ea e virtuală, dar mă întreabă de cei reali. Îi spun că nu am şi îmi cere să-i dovedesc. Cum naiba poţi dovedi că nu ai prieteni?
Mă uit la Maria. Când avea cinci-şase ani, considera că fiecare copil pe care-l cunoaşte îi e prieten. Făcea liste cu ei şi se bucura că-s mulţi. Au trecut anii şi dintre ei n-a mai rămas niciunul. Acum are prieteni noi, cu mult mai puţini, de la şcoală. Se vor duce şi ei.
Mă uit la soacră-mea. La 80 de ani, nu are niciun prieten. Se vizitează cu o babă, dar acolo nu e vorba de prietenie ci mai degrabă de fapte creştineşti.
Îmi aduc aminte de mama. A avut o singură prietenă, căreia îi spunea Ți. Norocul lor că stăteau în Sinaia amândouă. Apoi Ți a murit şi mama a rămas fără prieteni.
Aşadar, ar fi vorba de o "prietenie torenţială" în copilărie, care se domoleşte treptat şi ajunge la secetă în anii bătrâneţii.

Revenirea

Mos Nicolae a trecut si pe la mine azi noapte, dupa vreo cateva mii de ani de absenta. La Maria vine oricum, ca e fata cuminte, dar la mine....Iata ce mi-a adus:

Scurte întrebări

Ce-ar fi dacă fiecare bobiţă expandată de porumb ar fi o fiinţă care locuieşte într-un tuci? Expandarea, deci momentul în care bobiţa se desface şi înfloreşte, ar fi echivalentul naşterii. Moartea ar surveni în momentul în care nişte dinţi - ai mei, ai tăi - ar zdrobi mica fiinţă. Între cele două evenimente majore, s-ar desfăşura viaţa celor care se numeau, cândva, „floricele de porumb”.
Probabil că în scurta lor viaţă, floricelele de porumb şi-ar pune, exact cum facem şi noi, o mulţime de întrebări fundamentale: Cine suntem? De unde am venit? Unde ne ducem? Există vreun sens în ceea ce se întâmplă? Cu siguranţă ar face felurite ipoteze, care de care mai ingenioase, ar descoperi dovezi, ar inventa zei. Însă nicicum nu ar putea să-şi imagineze cerul albastru umplându-se de nori, ploaia care cade peste lanul de porumb, lujerul de care stă agăţat coceanul învelit în frunze, bobiţele aurii, mâinile care le desprind din locaşurile lor şi care le aruncă în tuciul cu ulei încins, făcându-le să înflorească.
De multe ori m-am gândit la asta şi m-am mirat de faptul că oamenii continuă să creadă că pot şti vreodată de unde venim, unde ne ducem şi dacă toate astea au vreun sens.

Telefoane

Nici n-am ajuns bine la Tulcea, venind dinspre Tichilesti, ca au inceput sa sune telefoanele celor cativa prieteni care ma felicita de ziua mea. Nu cred ca numarul lor trece de 5. Inainte sa moara mama erau 6. 

Desigur, am avut perioade in care ma sunau cu zecile. De exemplu cand eram sef la Economat. Primeam flori, ma sunau tot felul de tipi de care nu-mi mai aminteam etc. Sau cand eram profesor la Sinaia, mi se intampla sa intru in clasa si sa inceapa toti sa cante chestiile traditionale cu "multi ani traiasca".

Mileul

Povestea mileului de la tanti Hima e si ea destul de ciudata. Dupa ce am plecat de la Tichilesti, pe drum, am discutat cu Marcelina fel de fel de lucruri legate de lepra si leprosi. Trebuie sa recunosc ca in pofida asigurarilor date de director ca boala nu se transmite, in ciuda faptului ca asistenta care ne-a intampinat sta acolo de ani si ani cate 8 ore in fiecare zi si nu pare a fi atinsa, o urma de teama tot isi facuse simtita prezenta in mintile noastre. Totusi era vorba de LEPRA - cea mai cumplita dintre boli! De mic copil stiam de la tata ce inseamna boala asta. El venise intr-o zi acasa cu un atlas de dermatologie si il studiasem, fascinat, ore intregi.

La Tichilești

Fripturică cozonaci
Bărbățelului să-i faci
Am găsit textul acesta pe un ștergar dintre cele pe care le aveau bunicii și străbunicii noștri în bucătărie. Locul în care l-am găsit este unul dintre cele mai puțin umblate, ascuns undeva în pădurile județului Tulcea, un loc pe care cei mai mulți dintre oameni îl evită, dar unde eu m-am dus cu drag și cu emoție: Leprozeria Tichilești.
Am fost acolo în 20 august, de ziua mea. Inițial, aveam de gând să rămân peste noapte și să fac un mic chef cu leproșii. Până la urmă, însă, totul s-a limitat la o vizită de o oră. Mi-am dat seama că nu puteam să mă întind cu ei la băutură, ei nu au voie să bea, iar apoi nu aveam unde să dorm. Cel mult în cabinetul doctorului, dar asta nu mi-ar fi convenit și oricum nu cred că mi-ar fi fost acceptat. Așa că am luat diverse chestii de cadou (suc, painici, portocale etc) și m-am dus la Tichilești, împreună cu prietena mea Marcelina - mama Ioanei.

Engleza veche

Dar nici cu engleza veche nu mi-e rusine. Oare stie cineva ce inseamna toate astea?

Sum men seyn, that thei hen the Body upward, as an Egle, and benethe as a Lyoun: and treuly thei seyn sothe, that thei ben of that schapp. But o Griffoun hathe the body more gret and is more strong thanne 8 Lyouns, of suche Lyouns as ben o this half; and more gret and strongere, than an 100 Egles, suche as we hen amonges us. For o Griffoun there will bere, fleynge to his Nest, a gret Hors, or 2 Oxen zoked to gidere, as thei gon at the Plowghe. For he hathe his Talouns so longe and so large and grete, upon his Feet, as thoughe thei weren Hornes of grete Oxen or of Bugles or of Kyzn; so that men maken Cuppes of hem, to drynken of: and of hire Ribbes and of the Pennes of hire Wenges, men maken Bowes fulle strong, to schote with Arwes and Quarell.

Logica limbii germane

Maria invata la scoala in limba germana. Stie o gramada le cuvinte si structuri. Intr-o zi, cand veneam cu ea si cu o colega de-a ei catre Timisoara, au vorbit tot drumul numai in germana, asa incat n-am inteles aproape nimic. Pe mine, germana ma deprima. Pur si simplu mi se pare infernala. Cu toate astea, se pare ca ea are o logica destul de simpla. Uite:

Mutarea

Gata, mi-am schimbat adresa virtuala. Pana azi am locuit in Macondo, oraselul imaginat de Marquez, in care se petrec fantasticele intamplari prin care trec cei din familia Buendia. De azi, m-am stabilit in Castelul Donnafugata, cel in care locuia printul Salina - personajul principal din Ghepardul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Omul trebuie sa se mute din cand in cand, daca sta in acelasi loc putrezeste de viu.

Visul lui Istvan

În armată și în facultate am avut un coleg pe nume Istvan. Am mai scris despre el, dar acum mi-am adus aminte de un vis pe care îl avusese pe când era elev și pe care mi l-a povestit într-o seară, la un coniac. Da, la un coniac, în unitatea 01470 din Focșani era cel mai simplu să faci rost de coniac. Iată cum se proceda.
Gard în gard cu unitatea noastră se afla o fabrică de coniac și șampanie. Poate că era chiar Zarea, sincer la ora asta nu-mi aduc aminte. Muncitorii de acolo aveau ca principal scop în viață furatul băuturii, așa încât inventau felurite metode de a păcăli controlul de la poartă. Până la urmă au imaginat una incredibilă, pentru care însă aveau nevoie și de complicitatea soldaților. Iată cum se proceda:

Patru ani pentru o rastignire

Mare eveniment, mediatizat pe toate canalele posibile: a fost eliberat din puscarie, dupa patru ani, Corogeanu sau Cotonogeanu, chiar nu stiu exact cum il cheama, adica staretul de la Tanacu, omul care in 2005 a omorat o maicuta rastignind-o pe cruce ca sa iasa diavolii din ea. Pe mine chiar nu m-a mirat ca s-a ajuns pana aici, dat fiind ca in Romania exista enorm de multi oameni care traiesc la un nivel foarte jos de cultura. Cred cu tarie ca in anumite locuri din tara noastra inca este posibil orice. Rastignirea in scop de exorcizare sunt convins ca se practica sistematic pe alocuri. Nu-i exclus ca acest Cotorogeanu sa mai fi rastignit si ale persoane, doar ca pana la urma a avut ghinion si "pacienta" a murit. 

Corogeanu, omul fara gura

Scrisorile de dragoste ale Svetlanei

Trezire

Demult îmi părea viaţa o pădure uitată cu lungi ecouri fără sfârşit şi cu un trist foşnet de frunze cenuşii, căzute. Ecourile – prelungiri de gând ce nu-şi găsesc pământ de rod; foşnetul: visul mort după o scăpărare în întuneric.
Mai ieri a înverzit primul copac în mijlocul pădurii cu reflexe cenuşii, în inima întunericului... şi n-a pătruns doar soarele la el: simţisem poate gândul ce mi-a fost ascuns mai mulţi ani în privirea iubită.
Joi 14 IV 1955
Bucureşti
Oare suntem predestinaţi unii altora?

Pepene sau lubeniță

Atitudine de frondă absolută în anii 70

Pe atunci asta ar fi fost poza cu pepene. Acum, daca o vede Maria, o sa-i spuna poza cu lubeniță...Iată, deci, o problemă filosofică: aveam eu în mână un pepene sau o lubeniță?

Porti

Praf. Sunt praf - m-a palit viroza. Ma dor ochii, nu ma pot uita unde vreau eu. As sta sub plapuma, ca in copilarie. Dar nu mai e mama, sa vina sa-mi puna termometrul, sa-mi aduca ceai fierbinte si sa ma mangaie pe frunte. Nici tata nu mai e, sa vina si sa-mi dea sa beau licori amare - parca-l aud: "hai, guzgane, bea paharul asta pana la fund".

In vremea aia, am senzatia ca ma vindecam numai si numai datorita ghemuirii sub plapuma si a prezentei parintilor. Cred ca si daca nu-mi dadeau medicamente, tot aia era. Imediat ce intram acolo, sub plapuma uriasa, ma eliberam de orice grija. Era atat de bine, ma simteam atat de iubit si de aparat, incat nici nu concepeam ca mi s-ar putea intampla ceva. Intram sub plapuma ca si cum m-as fi reintors in pantecele mamei, era un fel de retragere din lume, cu menirea de a ma naste din nou, sanatos.

Ah, acum degeaba ma mai bag sub plapuma. Degeaba ma mai ghemuiesc. Poarta re-nasterii s-a inchis, a ruginit. Se deschide, insa, incet - incet, cealalta poarta, cea prin care omul trece o singura data, Poarta Legii, cum o numea Kafka. O aud scartaind...

Ritualul

De cate ori Maria cunoaste pe cineva din anturajul meu, incepe un ritual in urma caruia persoana aceea intelege ca eu sunt cel dominat. Mi se pare foarte interesant si nu stiu ce fel de instinct ii dicteaza sa faca asta. Devine taioasa, imi da replici, ma pune la punct etc. Dupa o vreme, gata, redevine Maria cea de toate zilele. Ma gandeam ca e vorba de timiditate, pe care incearca sa o domine exagerand. Sau, poate, simte nevoia sa treaca drept puternica in ochii celorlalti si atunci le arata cum ma tine la respect, pe mine care sunt ditamai omul. Ori, poate vrea sa arate cat este ea de speciala, daca o huiduma ca mine ii accepta toate nazurile.

Sau - si asta mi-ar conveni cel mai mult - e un semn ca se teme de eventualitatea in care persoana aceea ar putea sa devina mai importanta pentru mine, ca s-ar putea chiar sa ma piarda din cauza asta. Si atunci simte nevoia sa-i fie reconfirmat ascendentul asupra mea. Un fel de a spune: "stai la un loc, n-ai nicio sansa, tata e al meu si daca nu ma crezi, iti arat chiar acum ca fac ce vreau cu el".

Frica și credința

1. După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis: „Avraame, Avraame!” Iar el a răspuns: „Iată-mă!”
2. Şi Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu!”
3. Sculându-se deci Avraam dis-de-dimineaţă, a pus samarul pe asinul său şi a luat cu sine două slugi şi pe Isaac, fiul său; şi tăind lemne pentru jertfă, s-a ridicat şi a plecat la locul despre care-i grăise Dumnezeu.
4. Iar a treia zi, ridicându-şi Avraam ochii, a văzut în depărtare locul acela.
5. Atunci a zis Avraam slugilor sale: „Rămâneţi aici cu asinul, iar eu şi copilul ne ducem până acolo şi, închinându-ne, ne vom întoarce la voi”.

Intâlnirea cu Suzana - sfârșitul telenovelei

Am fost la Suzana, cea care mă îngrijea când aveam 5 ani. Telenovela s-a isprăvit. Am găsit o femeie rotofeie, aș putea spune chiar cilindrică, pensionară, cu un bărbat simpatic, pe nume Mureșan. Tot de prin Popteleac și el. Au doi copii, o fată și un băiat pe nume Raul. Copiii au și ei câte un copil.
M-am dus cu Maria. Nu știu de ce, dar simt o plăcere specială atunci când o introduc în lumea copilăriei mele. Îi tot povestesc ce făceam când eram de vârsta ei, așa că prilejul de a o duce la întâlnirea cu un personaj coborât chiar de acolo, din anii aceia, nu putea fi ratat.

O poveste a copilului Raul Baz

Reproduc aici scanurile dupa povestea mea de la varsta de 9-10 ani intitulata "Flacaul". Demn de remarcat este fabulosul moment al intalnirii flacaului cu balaurii si zmeii: 

Cum ajunse el acolo, vazu un foc mare care scotea un fum gros. In jurul lui sedeau 48 de balauri si 35 de zmei.

Un caiet

Am gasit intr-un sertar un asa-numit "Caiet de compuneri". Aveam 9-10 ani cand am inceput sa scriu in el. Din pacate, l-am abandonat foarte repede. Am gasit inauntru o poveste intitulata "Flacaul" si o chestie de doua pagini cu numele incredibil "Duhul Mortii" - un fel de basm neterminat si total absurd. 

Caietul are 410 pagini, pe care sunt uimit sa constat ca am avut rabdarea sa le numerotez. Am scris doar 7 pagini si apoi am abandonat proiectul. Mult mai tarziu, la pagina 11 am scris asa: "OSCAR WILDE. DE PROFUNDIS Suferinta este o clipa foarte lunga, pe care nu o putem imparti in perioade." 

Niste poze mai tari decat cea mai scumpa poza din lume

Am scris luna asta despre "Cea mai scumpa fotografie din lume": cineva a dat peste patru milioane de dolari ca sa puna gheara pe urmatoarea chestie in care se vede Rinul, facuta de un anume Gursky:

Pai nu o fi de multe ori mai faina oricare din pozele pe care le-am facut eu la Racoasa? Ia uitati-va:

Ia sa scot eu la vanzare aceste poze, cu pretul de 10 $/buc. Oare da cineva banii astia? Garantat NU!

O poezie a lui Esenin

PISICA
Sunt atat de multe pisici pe lume.
Numarul lor n-ar putea nimeni sa-l spuna
Imi amintesc: in izba noastra mirosea a mazare...
Si steaua albastra suna...

In viata, in vis ori in somn
Mi se nazare o zi departata:
Pe lavita torcea pisoiul de puf
Si se uita cu privirea dungata.

Pe atunci eram copii, copii,
Bunica-ngana un cantec batran.
Pisoiul ca un tigru tanar sarea
Si se juca cu ghemul scapat din san.

Au trecut anii, bunica e moarta.
Din pielea pisoiului iubit
Bunicul a facut o caciula
Si a purtat-o pana s-a-nvechit.

Un drum in Moldova

Drumul de la Racoasa pana la Ojdula este unul plin de intamplari interesante si surprize. Traseul optim pare a fi Racoasa - Vizantea - Vidra - Valea Sarii - Lepsa - Ojdula. Din pacate, ce castigi ca distanta, pierzi ca timp, intrucat drumul este din loc in loc nereparat. Oricum, se lucreaza.

Un câine fraier

Dau ăștia la televizor cât e ziua de lungă cazul unui câine japonez care stă de două luni într-o stație de autobuz și îți așteaptă stăpânul. L-am vazut și eu, e drăguț, flocos, are o privire inteligentă. Mai mult: stă să-l maângâi, primește mâncare de la oricine, dar nu se clintește din loc. La venirea în stație a oricărui autobuz, tresare, probabil în speranța că îi va sosi stăpânul care l-a abandonat.

Justitia la romani

Isi mai aminteste cineva de un anumit domn pe nume Alexandru Simionovici? Probabil ca foarte putini. E vorba de fostul prefect taranist de Botosani, care a fost prins in anul 2000 ca a facut niste matrapazlacuri cu banii publici. Mai precis, prefectul taranist a dat bani fara licitatie la o anumita tipografie, ca sa tipareasca buletinele de vor pentru alegeri. S-a declansat o ancheta, din care a derivat o alta ancheta: controlul averii. Ei bine, iata ca astazi procesul a ajuns aproape de sfarsit. Dupa zece ani de cercetari s-a ajuns la concluzia ca Simionovici nu poate justifica 180.000 lei. Curtea de Apel Suceava a emis o hotarare executorie in acest sens, asadar averea fostului prefect poate fi executata. Sentinta, insa, poate fi atacata cu recurs la Inalta Curte de Casatie si Justitie. Procesul, carevasazica, va continua. Cine stie pana cand, probabil alti zece ani. Poate pana cand Simionovici va trece in lumea celor drepti, devenind si eu unul dintre ei, iar justitia va da neputincioasa din umeri: "Ce putem sa mai facem, omul nu mai e pe-aici!".

Sfaturi pentru Bursucul V

Eu unul chiar nu înțeleg ce ar vrea oamenii să se întâmple cu Adrian Severin. Să demisioneze din Parlamentul European? Dar de ce să facă asta câtă vreme mai are de stat acolo vreo doi ani, timp în care urmează să încaseze vreo 200.000 de euro? Ce român normal la cap ar demisiona, renunțând la asemenea suma? Ceilalți doi corupți, slovenul și austriacul, prinși și ei cu mâța-n sac, au demisionat demult, din primele zile. Ce-au dovedit prin asta? Demnitate, vor zice slovenii și austriecii. Prostie, vor zice românii. Sigur, nu toți, mai sunt și unii care gândesc slovenește, dar ei nu prea au câștig de cauză.

Adrian Severin făcând semnul banilor cu ambele mâini

Carnetul

Carnetul de elev, imbracat cu grija in vinilin

Obsesia

Cred ca aveam vreo 15 ani...Obsesia mea fundamentala era rock-ul. As fi dat orice numai sa pot merge la Madison Square Garden si sa vad live o trupa de genul Deep Purple. Ascultam pierdut, in fiecare duminica, Metronomul lui Radu Teodoru de la Europa Libera, atat cat puteam prinde, pentru ca emisiunea era bruiata. Si, cand aveam in fata un bloc de desen, puneam pe foi viziunile mele naive despre cum ar arata un concert de rock:

O poveste a lui Hans Heinz Ewers

Păianjenul

Când Richard Bracquemont, student în medicină, s-a hotărât să se mute la Hotel Stevens, un hotel mic, rue Alfred-Stevens 6, în odaia nr. 7, trei oameni se spânzuraseră acolo de fereastră, în trei vineri una după alta.

Cel dintâi fusese un elveţian, voiajor comercial. L-au găsit abia sâmbătă seara; doctorul a constatat că moartea se întâmplase vineri după-masă între cinci şi şase. Cadavrul atârna de un cârlig gros, bătut în cercevea, pentru agăţat hainele. Fereastra era în­chisă; răposatul se spânzurase cu şnurul de la perdea. Fiindcă fe­reastra era foarte joasă, picioarele pân-la genunchi atâr­nau pe pământ; omul trebuia dar să fi pus mare putere ca să-şi îndeplineas­că hotărârea. Pe urmă s-a aflat că era însurat, avea patru copii, stătea bine şi câştiga frumos, era din fire vesel şi mai totdeauna bine dispus. Ceva scris, în legătură cu sinuciderea, nu s-a găsit, şi nici testament; nici cunoscuţilor nu le dăduse vreodată a înţelege că se gândeşte la aşa ceva.

Verigheta

Răzvan de la Moreni, tipul cu care am petrecut cutremurul din 86, mi-a povestit ceva care lui i se părea o întâmplare norocoasă. Într-o dimineaţă a plecat la lucru, ca de obicei. A ajuns la birou, şi-a băut cafeaua, apoi a făcut diverse vizite prin diverse birouri ca să se intereseze de stadiul unor lucrări - pe vremea aia nu exista reţea de computere, nu aveai Intranet, aşa că era mult mai bine să circuli prin birouri. Şi-a rezolvat el problemele, apoi s-a întors în biroul personal. Pe la prânz, s-a apucat să mănânce tartinele făcute de Nataşa - pe atunci nu existau firme de catering, aşa că îţi aduceai mâncarea de acasă. În momentul în care a scos punga, Răzvan a observat că nu are verigheta pe deget. S-a uitat pe birou, pe sub hârtii, s-a plimbat pe duşumea în patru labe - verigheta nicăieri. A început să între în panică, pentru că Nataşa nu ar fi acceptat prea uşor ca el să dovedească atâta lipsa de respect faţă de obiectul care simboliza iubirea lor. Plus că i-ar fi venit imediat în minte că el şi-a ascuns special verigheta, ca să nu observe nu ştiu cine că e căsătorit şi să accepte o legătură extraconjugală etc.

Scripta manent

• Desi pierd lupta, taranii lui Rebreanu au unele mici satisfactii cum ar fi: uciderea boierului Iuga, arderea conacelor, etc.
• A fost la fel ca in istoria cu Romeo si Julieta care au supt la o leoaica.
• Personajul lui Camil Petrescu are constiinta pura, dar incarcata. El priveste retrospectiv spre viitor si se izoleaza de cei din jur sinucigandu-se.
• La sfarsitul romanului Ana Karenina isi curma zilele, ramanand in continuare o mama buna.
• Meritul principal a lui Geo Bogza este ca el insusi este martor la ceea ce vede.
• Cronicarii munteni ii laudau pe stapanii lor cu cuvinte frumoase, iar pe dusmani cu ocari si insulte.
• Substanta cenusie este mai proeminenta la copii care pe masura ce cresc se imputineaza.

Cutremure

Se tot vorbeşte de cutremure în ultima vreme, aşa că nu am cum să nu-mi amintesc de cele două pe care le-am prins: cel din 1977 şi cel din 1986.
Pe cel din 77 l-am „petrecut” la Sinaia. Eram elev în clasa a zecea şi locuiam împreună cu mama în casa din Calea Codrului. Ea era profesoară la liceu şi în acea zi de 4 martie avea ore la seral, deci venea acasă destul de târziu. Îmi amintesc că stăteam în camera mea, la birou, afundat într-un fotoliu cu speteaza foarte înaltă şi citeam. Am auzit uşa la sufragerie, am auzit-o pe mama spunând „bună seara”, i-am răspuns, apoi ea a mers direct către bucătărie. Ca să ajungă acolo, trebuia să treacă printr-un fel de vestibul, aflat chiar în spatele meu. Din el puteai intra şi în bucătărie şi în baie şi în camera mea. Am auzit paşii mamei în acel vestibul şi m-am întrebat dacă intră la mine în cameră ca să vadă ce fac, aşa că am ascuns cartea sub un caiet studenţesc în care scriam pentru matematică. Şi, chiar în acea secundă, a început cutremurul.