Dreptatea bahică

Într-o vreme, ca student, am locuit la un unchi de-al meu, pe numele lui - Hurmuz. E ceva să ai un unchi pe care să-l cheme în felul ăsta. „Cum te cheamă? - Baz. Şi unde locuieşti? - La Hurmuz”. Omul fusese decan al Facultăţii de Istorie, apoi se dusese ca cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene. Un tip de viaţă, căruia îi plăceau băutura, mâncarea şi femeile. Din când în când, veneau pe-acolo diverşi amici şi amice, de-ai lui sau de-ai mei, n-avea mare importanță. A fost o perioadă cu adevărat boemă a vieţii mele, despre care o să povestesc probabil mai pe larg.

Unchiul Hurmuz avea o Dacia 1100 care încă mai mergea, cu toate că era o ruină. Din când în când, o folosea pentru drumuri mai scurte, iar la drum lung împrumuta o Dacia 1300 de la cineva. Ce-i drept, nu prea erau drumuri lungi, în vremurile alea nu aveai unde şi mai ales de ce să te duci decât dacă ştiai pe cineva care putea să-ţi facă rost de nişte carne, ori de brânză, miere, cartofi etc.
Într-o zi, cum stăteam eu şi nu aveam niciun chef de a face ceva, s-a strâns la noi o societate destul de pestriţă, printre care şi un individ sfrijit, cu ochelari, cu buze subţiri şi voce neplăcută, urât mirositor, pe care nu-l mai văzusem niciodată. Tipul era ori doctorand, ori aspirant la poziţia de asistent universitar - nu mai ţin minte. Venea pe-acolo în ideea că unchiul Hurmuz o să-l recomande nu ştiu cărui profesor. Aşa că a venit încărcat, vorba ceea, precum capra lui Creangă: 

Frunze-n buze,

Lapte-n țâțe,

Drob de sare

În spinare,

Mălăieș

În călcâieș

Smoc de flori

Pe subsuori.

Doar că în cazul lui lucrurile stăteau cam așa:

Vodcă-n buze,

Bere-n țâțe,

Curcan mare

În spinare,

Praf de preș

În călcâieș

Si sudori

Pe subsuori

Mai pe scurt, omul venise cu plocoane şi noi ne-am pus îndată asupra lor, ca să nu se strice. Curcanul a mers la frigider, însă vodca, berea, cârnaţii şi ce-o mai fi fost, au intrat direct în consum. După o vreme, s-a terminat băutura, că eram, totuşi, vreo 7-8 oameni. Aşa că unchiul Hurmuz a zis că ştie el un loc unde se găseşte vodcă rusească şi că se duce să mai cumpere. Toate bune şi frumoase, numai că avea de gând să meargă cu maşina. Noi cu toţii - mai puţin sfrijitul, care ţinea cu Hurmuz - am sărit să-l convingem că nu e în regulă, că e miliţie pe străzi şi a băut destul, că mai bine punem mână de la mână şi mergem cu taxiul, plus multe alte argumente. Eu eram cel mai vehement, iar tipul sfrijit cel mai îngăduitor: "Lasă, domnu' nepot, că nu e chiar sfârşitul lumii dacă se duce" zicea el către mine. În fine, oricât am insistat, n-a fost chip să-l convingem pe unchiul Hurmuz. S-a suit la volan şi s-a tot dus. Noi am rămas în stradă, comentând. După jumătate de oră, a apărut, cu sticlele mult aşteptate. Ne-am bucurat că nu a păţit ceva, l-am aclamat chiar. Iar sfrijitul, cu o expresie de torţionar pe figură, mi-a scrâșnit printre dinţi: "Ei, domnu' nepot, cine a avut până la urmă dreptate?"