Mici intamplari cu animale (15)

Scăpare la om (5)

Abia am putut răzbi de acasă pînă la serviciu, cu toate ca depărtarea nu este decît de cîteva sute de paşi. Fiecare pas era însă o luptă şi cu pavajul îngheţat sticlă şi cu îmbrîncelile viscolului. Hain viscol, acesta care acum urlă de trei zile! Pe întinsul Bărăganului îşi ia avîntul, în lărgimea cîmpului atacă pieptiş, dar oamenii îşi pot face un plan de apărare. Aici în oraş însă e viclean: în fiecare stradă îşi trimite altă trupă, fiecare de capul ei. Abia aşteaptă să scapi de după un colţ de stradă spre care înaintezi cu capul proptit în fuiagul de vînt si de zăpadă; cînd ai ajuns acolo, bucuros că ai scăpat, te atacă de la spate, gata să te răstoarne. Apoi, deodată, te izbeşte drept în piept.

In cameră găsesc o fereastră deschisă de vînt. Pe mese, pe hîrtii, pe jos pulbere de zăpadă, pe alocuri strat gros. Dezastru. Adunăm zăpada, dreg şi eu ce pot.

— Uite, vrabia!

Pe dulapul de cărţi stătea un vrăbioi... cam zgulit, cam fricos, nemişcat. Desigur, l-a adus pufnitura de vînt care a deschis fereastra. O fi degerat de frig.

Dau să pun mîna pe el, saltă în aripi şi se aşază pe rama unui tablou. De frig tot e frig în cameră, să deschidem amîn­două ferestrele, ca să plece. Ce să plece? In zadar l-am hîşîit: se învîrtea prin casă şi nici prin gînd nu-i trecea să iasă în viscolul de afară.

Am prins vrăbioiul şi l-am aşezat pe pervazul ferestrei. În­dată a revenit şi şi-a luat locul pe dulapul cu cărţi.

Cuminte pasăre! Şi am fost mişcat de încrederea pe care o avea faţă de om. Acum eram sigur că nu a adus-o puterea visco­lului, cînd a deschis geamul, ci ea singură a găsit acest refugiu bun. A doua zi se potolise viforniţa. Vrăbioiul a plecat îndată pe geamul pe care i l-am deschis.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor