Cepelică
se împrieteneşte cu un urs simpatic
Dovleac, după
cum observaţi, nu mai spunea căsuţa „mea", ci a „noastră" şi Afină la
fel. Amîndoi se tînguiau după căsuţa „lor" şi Afină jelea pe deasupra
jumătatea de foarfecă, lama ruginită moştenită de la strămoşul său – într-un
cuvînt întreaga lui avere de om sărac. Într-o zi se luară chiar la harţă,
încercînd să stabilească odată pentru totdeauna care din ei ţinea mai mult la
căsuţă.
Să ne întoarcem
cu un pas îndărăt – cum se zice – mai precis cu două zile, altminteri n-o să
izbutim să aflăm ce se petrecuse în peşteră.
Moş Dovleac şi
neica Afină erau nemîngîiaţi din pricina căsuţei. O îndrăgiseră amîndoi şi
suspinau după cele o sută optsprezece cărămizi, ca după o sută optsprezece
copii. Lovitura asta a destinului îi apropiase şi mai mult.
– Dacă o să ne
redobîndim vreodată căsuţa noastră, o să locuim împreună – îi făgădui moş
Dovleac lui Afină şi acesta primi cu lacrimi de recunoştinţă.
Moş Dovleac
susţinea că Afină nu putea nici într-un caz s-o îndrăgească tot atît cît el:
– Am trudit şi
am asudat o viaţă întreagă ca să mi-o clădesc.
– Dar ai locuit
în ea atît de puţin... Eu în schimb am stat aproape o săptămînă.
Neînţelegerile
astea se curmau odată cu venirea serii. Atunci aveau altceva mai bun de făcut:
trebuiau să ţină jivinele la distanţă şi asta le dădea tuturor multă bătaie de
cap.
În pădure
mişunau lupi, urşi şi fel de fel de alte fiare. Cum se înnopta, erau nevoiţi să
aprindă un foc mare ca să ţină dihăniile la distanţă. În felul acesta exista,
ce-i drept, riscul ca pălălaia să fie văzută de cei din castel. Dar – ce vreţi
– nici să se lase sfîrtecaţi nu puteau!
Lupii dădeau
tîrcoale peşterii şi aruncau priviri lacome mătuşii Lubeniţă, care, durdulie
cum era, făgăduia să fie o bucăţică gustoasă.
– Degeaba vă
zgîiţi la mine – îi repezea supărată mătuşica – n-o să vă dau nici măcar un
deget.
Lihniţi de
foame, lupii o rugau cu lacrimi în ochi:
– Mătuşă
Lubeniţă – începeau ei, învîrtindu-se în jurul focului, grijulii să nu se
pîrlească – dă-ne un deget, măcar degetul cel mic. Ce înseamnă pentru dumneata
un deget? Ai atîtea doar. Zece la mîini, zece la picioare, fac douăzeci.
– Pentru nişte
lupi pădureţi cum sunteţi voi – spunea lelea Lubeniţă – vă pricepeţi destul de
bine la aritmetică. Puţin îmi pasă de
aritmetica voastră. Vedeţi-vă de drum!
Lupii mîrîiau
dezamăgiţi şi se îndepărtau. Şi ca să se mîngîie, sfîşiau toţi iepurii ce le
ieşeau în cale.
Spre miezul
nopţii se pomeniră cu Ursul. Începu şi el să arunce priviri galeşe lelei
Lubeniţă.
– O, cît de mult
îmi placi, lele Lubeniţă, – îşi începu declaraţiile Ursul.
– Şi dumneata
mie, domnule Urs, dar mi-ai plăcea şi mai mult într-o ciorbă.
– Nu mai spune!
Eu în schimb te-aş prefera sub formă de friptură, cu garnitură de cartofi
prăjiţi, aromaţi cu rozmarin şi cimbru, cu un căţel de usturoi şi nişte boabe
de piper.
Şi ursul îşi
umfla nările: parcă adulmeca în aer mirosul antricotului. Cepelică îi aruncă un
cartof crud.
– Vezi de te satură pînă una alta cu asta.
– Ah, n-am putut
suferi niciodată cepele – se strîmbă Ursul furios. Nu sînt bune decît să-ţi
stoarcă lacrimi. Nu pricep cum naiba se dau alţii în vînt după ele.
– Ascultă – îl
întrerupse Cepelică – decît să vii aici şi să ne dai tîrcoale seară de seară,
şi ştii doar că n-are niciun rost pentru că avem o mulţime de chibrituri cu
care am putea aprinde focul cîteva luni de zile ca să te ţinem departe de
oscioarele noastre, ce-ar fi, zic, dacă în loc să fim duşmani am deveni
prieteni?
– Cine a mai
văzut – mormăi el – cine a mai văzut un urs braţ la braţ c-o ceapă?
– Şi de ce nu?
continuă Cepelică. Trebuie neapărat să fim duşmani? Ce? Nu încăpem unul de
altul în lumea asta largă? E loc berechet, fii sigur, şi pentru urşi şi pentru
cepe.
– O fi loc –
n-am ce zice – dar atunci ai putea să-mi spui de ce cînd oamenii ne prind pe
noi, urşii, ne închid în cuşti zăbrelite? Află că tatăl şi mama mea sunt acum
zăvoriţi în grădina zoologică de pe lîngă palatul guvernatorului.
– Şi taică-meu a
fost închis din ordinul guvernatorului.
Auzind că şi
tatăl lui Cepeiică e în aceeaşi situaţie, inima Ursului se mai muie :
– E de mult timp
închis?
– De mai multe
luni, şi pe deasupra e osîndit la închisoare pe viaţă, ceea ce înseamnă că nu va ieşi nici după moarte, pentru că temniţele
guvernatorului au şi cimitire..
– Şi ai mei sunt
osîndiţi pe viaţă, iar după moarte vor fi îngropaţi în grădina guvernatorului –
oftă Ursul. Ce-i drept, cu toate onorurile cuvenite. Dacă vrei, hai să fim
prieteni. De ce ne-am duşmăni? Străbunicul meu, vestitul Urs cu pete, îmi
povestea că auzise din bătrîni că odinioară toate jivinele trăiau în pădure în
deplină înţelegere. Oamenii şi urşii se aveau ca fraţii şi nu-şi făceau niciun
rău unii altora.
– Vremurile
acestea s-ar putea reîntoarce – zise Cepelică... Oamenii şi urşii vor trăi în
bună înţelegere şi cînd se vor întîlni pe stradă îşi vor ridica pălăriile în
semn de salut prietenesc.
Ursul părea
foarte stînjenit.
– Şi eu ce-o să
mă fac? N-am nici pălărie. Va trebui neapărat să-mi cumpăr una.
Cepelică rîse.
– Asta e un fel
de-a spune. Poţi să saluţi în felul tău, închinîndu-te sau legănîndu-te
graţios, ca toţi ursuleţii.
Ursul urmă
sfatul lui Cepelică şi prinse să se închine şi să se legene. Meşterul Strugure
îşi aduse în grabă sula să-şi scarpine ţeasta.
– N-am mai văzut
în viaţa mea un urs atît de drăgălaş – se mira într-una meşterul.
Domnul Mazăre,
în calitatea lui de avocat, se simţi dator să-i prevină:
– Eu nu m-aş
încrede cu atîta uşurjnţă în el. Ar putea să se prefacă.
Ca să le spulbere
bănuielile, Cepelică dădu jarul deoparte şi-l ajută pe Urs să pătrundă în
peşteră fără să-şi pîrlească blana. Îl prezentă apoi tovarăşilor săi ca pe un
prieten.
Toţi îl primiră
cu urale, iar profesorul Pară Mălăiaţă, care tocmai îşi acordase instrumentul,
încropi în cinstea lui un concert de vioară, pe cînd Ursul, şugubăţ, începu să
joace şi să ţopăie cu drăgălăşenie, pentru noile sale gazde. Petrecură astfel
cu toţii o seară foarte plăcută.
Cînd mai tîrziu
Ursul îşi luă rămas bun şi plecă să se culce în bîrlogul său, Cepelică îl
însoţi o bucată de drum.
Lui Cepelică
nu-i plăcea să bată altora capul cu necazurile sale; îl frămîntau cu toate
acestea deseori şi, fără să bănuiască cineva, era adesea tare amărît.
În seara aceea,
de pildă, îl copleşise amintirea urgisitului său tată şi simţea nevoia să-şi
descarce inima.
– Eh, ce-or fi făcînd părinţii noştri acum?
– Eu mai ştiu
cîte ceva despre ai mei. N-am fost încă niciodată în oraş, dar bunul meu prieten Cintezoiul zboară adesea pe acolo şi-mi aduce veşti de la
ei. Zice că zi şi noapte nu fac decît să viseze Libertatea. Habar n-am cine o
mai fi şi Libertatea asta. Aş prefera să
mă viseze pe mine. La urma urmei sunt copilul lor.
– Libertatea
înseamnă să nu mai ai stăpîn – îi explică Cepelică.
– Guvernatorul
nu-i un stăpîn hain. Cintezoiul mi-a spus că au mîncare pe săturate şi că ai
mei se distrează privind mulţimea care
trece în sus şi în jos prin faţa cuştilor. Guvernatorul cică-i tare drăguţ. Îi
aşază într-un loc de unde pot vedea toată gîrla de oameni. Şi totuşi ar vrea să
se întoarcă în pădure. După cum spune însă Cintezoiul, acest lucru e cu neputinţă,
fiindcă cuştile sunt de fier şi gratiile groase.
De data asta,
oftă Cepelică.
– Mie-mi spui?
Cînd l-am văzut pe bietul tata în închisoare am cercetat pereţii cu atenţie.
Hotărît, de fugă nici nu poate fi vorba. Şi totuşi i-am făgăduit bătrînului să-l scap. Într-o bună zi, cînd totul va fi
pus la punct, o să trec la acţiune.
– Bravo, îmi
placi! Eşti un băiat curajos – zise Ursul. Tare-aş vrea să-mi scap şi eu
părinţii, dar nu cunosc drumul spre oraş şi mi-e frică să nu mă rătăcesc.
– Ascultă – zice
Cepelică deodată – abia s-a înnoptat. Dacă m-ai lua în cîrcă am putea ajunge în
oraş înainte de miezul nopţii.
– Ce ai de gînd?
întrebă Ursul cu un tremur uşor în glas.
– Să dăm o raită
pe la ai tăi. O să-mi pară că mă duc să-l văd chiar pe taică-meu.
Ursul nu se lăsă
rugat de două ori. Ingenunche ca Cepelică să i se poată sui în spinare şi
începu să gonească spre oraş cît îl ţineau picioarele. Cepelică îi arăta drumul:
la dreapta! Sau: la stînga! Sau: să ocolim casa de colo! Atenţie, am ajuns!
Suntem la porţile oraşului. Grădina zoologică e într-acolo. Uşurel acum, pe vîrfuri...
aşa...
Gianni Rodari
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu