Un exceptional poem al poetului anodin Bogdan Toma, scris pentru fiul sau intr-un moment de reverie si extaz

NIMIC
Sint ucenicul tau, fiul meu!

Sa privim clipele,
Sa intelegem ca fiecare clipa ce trece e apusa
Iar clipa viitoare deja a si trecut
Legata indisolubil de moartea timpului.
Potrivit acestei legi, noi deja am existat
Doamne, ce frumos am mai existat!


Ceea ce va veni e numai iluzie
Si pentru ea, fiul meu, te vreau pregatit,
In mijlocul celor care viseaza prost si neclar
Vreau sa visezi frumos si lucid.
Priveste numai lumea asta care e umbra povestilor mele,
Cindva un colt al ei are sa-ti apartina, va fi
Ca si cind ai avea-o intreaga.
Ai grija, fiul meu, sa nu mi te-asemeni,
Sa nu renunti la coltul tau
Chiar si de-ar fi sa nu-nsemne nimic pentru tine. Cautarea lumii pierdute
Are sa te amarasca prin zadarnicia ei.

Ai sa afli, treptat, ca oamenii sint niste fiinte nesigure
Singurele care pun intrebari
Fara sa poata da decit raspunsuri care duc mereu
La alta intrebare.
Aceste animale mirate traiesc, drept urmare, in cerc,
El e darul, jocul si sfirsitul lor.

Oamenii care au vrut sa iasa din cerc s-au numit genii
Si chiar daca n-au reusit, cu totii le-am iubit incercarea
Si i-am definit in amintirea ei.
Unii au transformat piatra, altii atomul,
Altii au infruntat natura inversunata
Dar tu, fiul meu,
Nu trebuie sa faci niciodata nimic din toate acestea.
Nu trebuie sa transformi materia, nu trebuie sa reinventezi roata,
Nu sa reclami universul, nu sa storci izvorul din stinca,
Nu sa ridici lucrurile frumoase la patrat
Pentru ca tatal tau sa te iubeasca.
Nu trebuie sa faci nimic,
Nimic.

Tu esti cel care rastorni rinduiala lumii,
Care nu trebuie sa ofere nimic pentru a primi iubire.
Eu sint, fireste, ucenicul tau.