Cuceriri la Praga

Autostrăzile din Slovacia și Cehia nu sunt de cea mai bună calitate. Pe distanțe lungi, de zeci de kilometri, prima bandă este făcută din plăci de beton care nu sunt perfect îmbinate, așa că ai senzația că mergi pe tablă ondulată. Dar una peste alta, e OK. În Ungaria, lucrurile stau altfel, nici nu știi când ajungi la 150/h, poți să și adormi liniștit – glumesc.

Am ajuns la Praga la 21:30. Oraș frumos, l-am mai văzut acum câțiva ani și la fel m-a impresionat. Ceea ce mi s-a părut însă uimitor de data asta, a fost lejeritatea cu care se circulă. Practic, pentru a ajunge la pensiunea din strada Klapkova, unde aveam rezervare, am străbătul tot orașul și nu am întâlnit niciun fel de ambuteiaj, nu am așteptat la niciun semafor de două ori, pur și simplu am mers ca și cum aș fi fost doar eu pe-acolo. Maria și restul familiei, cu cealaltă mașină, rămăseseră mult în urmă, din cauza unui accident pe autostradă, în dreptul orașului Brno. Întreaga circulație fusese deturnată prin centrul orașului și au mers bară la bară, cam cum se merge în mod curent prin Timișoara. Așadar, am ajuns cu mult înainte și am avut timp să mă instalez și să-mi torn un whisky, apoi să mă conectez ca să văd ce mai fac prietenii din lumea virtuală. Din păcate, conexiunea wireless a fost extrem de slabă și am renunțat după câteva minute. Peste noapte, dezastru: animalul numit Richi a făcut ture prin cameră, a mârâit și a lătrat aproape fără încetare. Pe jos nu e mochetă, se merge direct pe parchet. Animalul are unghii lungi, nu i le taie nimeni și atunci mersul pe parchet produce un zgomot asemănător bătutului la mașină. Pur și simplu a făcut o gălăgie continuă.

Dimineață, la micul dejun, am avut prilejul să o cunosc pe proprietăreasă – o femeie corpolentă și veselă. Ah, și foarte foarte vorbăreață. Soțul ei nu rupe o boabă engleză, dar ea se descurcă bine. Așa că nu prea m-a lăsat să mănânc. Mi-a spus, printre altele, în timp ce prepara o omletă uriașă, că un om ca mine trebuie să mănânce bine, să nu se încurce cu niște frunze, cum fac cei din ziua de azi. Apoi mi-a explicat că am proporțiile cuvenite, că așa trebuie să fie un bărbat, nu ca ăia de 50 de kile, parcă făcuți dintr-o scândură – aici și-a așezat palmele paralel și le-a purtat, aplecându-se, vreo jumătate de metru, ca să sugereze un trup fără nicio formă. M-am uitat la bărbatul ei, care trebăluia pe-acolo: să tot fi avut vreo 50 de kile, fără burtă, cădeau blugii de pe el. Ce să mai zic, ia te uită ce succes am eu în Praga. Mi-am adus instantaneu aminte de bravul soldat Svejk, cu care m-aș putea asemăna la constituție. Apoi am schimbat vorba: am întrebat-o pe doamna proprietăreasă cine a fost Klapkova, cea care a dat numele străzii și am aflat că e vorba de primărița de Praga din anii 40. Excelent, am mulțumit pentru masă și am tăiat-o.

După vreo zece minute, am dat să cobor la mașină. Doamna era la recepție, făcea contabilitate. Când să ies în stradă, ușa închisă. „Ah, scuze, e închisă? Ăsta trebuie să fie soțul meu, mă încuie ca să nu mă fure cineva” a zis și în timpul asta alerga spre mine cu o cheie. Am mai glumit o tură pe tema asta și apoi am ieșit in stradă. Am făcut pe-acolo niște poze, apoi gata.