Inca o poveste a copilei Daniela Donu

Fetiţa si căţelusul

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti.          

A fost odată o fetiţă pe care ochema Ana-Maria, avea părul bălai şi ochii albaştri, precum seninul cerului.

Ana - Maria avea o prietenă pe care o chema Miruna; aceasta avea părul negru ca pana corbului şi ochii negri ca murele.

Şi într-o zi, pe când se jucau cu alte fetiţe, Miruna (fiind foarte invidioasă pe Ana – Maria pentru că aceasta era o fetită cuminte, ascultătoare, îşi iubea părinţii şi, mai ales, era iubită de toată lumea) a spus celorlalte fetiţe să nu se mai joace cu Ana – Maria pe motiv că nu ştie bine regulile jocului, ceea ce bineînţeles că nu era adevărat. În zadar a încercat Ana – Maria să le convingă pe fetiţe că nu e adevărat ceea ce aud, căci ele au ascultat de Miruna, mai ales că aceasta le servise cu tablete de ciocolată înfăşurate în diverse hârtii colorate.

Şi astfel Ana – Maria a rămas singură şi supărată. Paşii o duceau încotro vroiau ei.

Mergând ea pe un drum, cu capul plecat şi lovind cu pantofiorii colbul prăfuit, deodată văzu negru înaintea ochilor. Până să-şi dea seama ce se întâmplase se trezi într-un sac care fu azvârlit într-o căruţă. A încercat ea să se zbată şi să ţipe, dar în zadar. Şi iată că auzi un bărbat răstindu-se la ea:

-  Taci fetiţo şi nu mai ţipa, ce crezi că te aude cineva? De când vrem noi să punem mâna pe tine. Ha, ha, ha.

-  Hai, mână caii să ajungem mai repede la conac. Putem să luăm bani frumoşi pe ea - spuse  celălalt bărbat aflat în căruţă.

Ana – Maria, dându-şi seama că nu are încotro, tăcu. Dar îşi aduse aminte că purta la brâu un briceag mic şi ascuţit, dăruit cândva de tatăl său. Scoase briceagul şi începu să taie sacul. Când se văzu eliberată, sări din căruţă şi-o luă la fugă.

-  Hei! Opreşte! Nu vezi că a fugit fata? Uite-o acolo, hai s-o prindem, spuse unul din hoţi.

Şi au început să alerge după Ana – Maria. Când să pună mâna pe ea, în faţa lor apăru un căţeluş mârâind şi lătrând. Unul dintre hoţi a dat cu piciorul în căţeluş spunând:

-  Fugi potaie de aici, doar nu o să mă împiedic de tine.

Căţeluşul începu să scheaune. Atunci, dintr-odată, au apărut patru dulăi fioroşi. Hoţii când i-au văzut au rupt-o la sănătoasa făcând cale-ntoarsă. Ar fi vrut ei să ajungă cu pantalonii întregi, însă nu s-a putut. Abia scăpaţi din colţii câinilor, s-au aruncat în căruţă şi au dat bice cailor.

Ana – Maria se aşeză pe o buturugă ca să-i mai treacă spaima ce o cuprinsese. Când a văzut căţeluşul, l-a luat în braţe, mângâindu-l. Era atât de frumos, avea blana neagră şi ondulată, iar  ochii parcă erau două mărgele negre. Când cei patru dulăi s-au întors, s-au închinat în faţa căţeluşului şi au spus:

-  Stăpâne, nu mai ai de ce te teme, cei doi oameni s-au îndepărtat.

-  Bine, vă mulţumesc, prieteni.

-  Cum, voi vorbiţi? întrebă mirată Ana – Maria.

-  Da, răspunse căţeluşul. Iartă-mă, nu am făcut prezentările. Numele meu este Cărbunel, iar ei sunt prietenii mei: Vultur, Inimă de leu, Lupu şi Vulpiţă.

-  Eu sunt Ana – Maria. Dar te rog să-mi spui de ce s-au închinat în faţa ta şi ţi-au spus stăpâne. Şi te mai rog să-mi spui unde mă aflu.

-  Te afli în Pădurea Vrăjită, cândva vestită pentru frumuseţea ei, aparţinând de tărâmul basmelor, dar de când oamenii au intrat cu gânduri rele în această pădure, defrişând copacii şi vânând animalele pentru a se făli cu trofeele obţinute, tot farmecul ei a dispărut. Şi părinţii mei au picat sub gloanţele puştilor. Ei erau bogaţi şi deţineau o mare parte din această pădure, trăiau în bună înţelegere cu animalele şi erau devotaţi şi buni prieteni ai Regelui nostru, Măria – Sa Leul. Dar vai, trebuie pe dată să părăseşti această pădure, animalele nu suferă picior de om şi tare mi-e teamă că ţi-au simţit prezenţa.

Nu apucă să sfârşească vorba că îndată au fost înconjuraţi de o haită de lupi fioroşi. Cel mai mare dintre ei zise:

-   Dă-te prins prinţişorule, eşti acuzat de înaltă trădare. Tu împreună cu ceilalţi şi puiul de om, urmaţi-mă.

Şi, înconjuraţi de lupi, au pornit spre castel.

Anei – Maria ar fi trebuit să-i fie frică, deoarece, la drept vorbind, lupii nu prea sunt prietenoşi, însă ea mergea tot înainte, fără frică, pentru că nu se ştia vinovată cu nimic. Ajunşi în faţa regelui, s-au închinat înaintea lui, zicând:

-   Să trăieşti Măria – Ta!

-   Ascultă prinţişorule, eu pe părinţii tăi i-am respectat întotdeauna, iar tu să-mi faci una ca asta, să trădezi?

-   Măria – Ta nu e ceea ce crezi. Şi Cărbunel îi povesti regelui ceea ce s-a întâmplat.

-   Tu, pui de om, ai ceva de spus?

-   Măria – Ta, să ştii că eu nu am venit cu niciun gând rău în împărăţia ta. Nu am rupt nici măcar o frunzuliţă din această minunată pădure şi mie îmi sunt dragi animalele, păsările. Să ştii că nu toţi oamenii sunt răi, tatăl meu este pădurar şi are mare grijă de pădure şi vieţuitoarele ei.

-   Măria – Ta ce hotăreşti? zise lupul nerăbdător, gândindu-se la un ospăţ pe cinste.

-   Uite ce este prinţişorule, nu vă osândesc la moarte, dar îţi spun: în această pădure nu mai aveţi ce căuta în veci. Plecaţi!...

-   Îţi mulţumim Măria – Ta, zise Ana – Maria.

Cărbunel le zise:

-   Să plecăm îndată, lupului nu i-a plăcut hotărârea regelui.

-   Ai dreptate Cărbunel, hai să fugim. Să mergi tu înainte pentru că ştii drumul.

Şi au fugit. Mai aveau puţin până la marginea pădurii, iar pe urmele lor era lupul cel înspăimântător, urmat de haita de lupi, care alegau după ei vrând să-i sfâşie.

-   Stăpâne, au zis câinii, fugiţi cât puteţi, rămânem noi să ne luptăm cu lupii.

Şi astfel a început o luptă pe viaţă şi pe moarte. Din păcate cei patru dulăi au căzut răpuşi de haita de lupi. Dar Cărbunel şi Ana – Maria au ajuns nevătămaţi la marginea pădurii. În spatele lor, lupul rânjea furios:

-   Aţi scăpat acum cu viaţă, dar dacă vă mai prind pe aici nu o să mai ieşiţi vii din pădure.

Ana – Maria şi Cărbunel erau trişti şi-şi plângeau prietenii. După ce s-au mai liniştit, fetiţa îi spuse căţeluşului:

-   Cărbunel, acum tu nu mai ai casă, vrei să vii acasă la mine?

-   Ham! Ham!

-  Cum, Cărbunel tu nu mai vorbeşti? Nu-i nimic, oricum noi o să ne înţelegem bine, tu eşti cel mai bun prieten al meu.

-   Ham! Ham!

Astfel, fetiţa şi căţeluşul s-au întors acasă. Când au ajuns, fetiţele încă mai erau la joacă, desi se întunecase. Când au văzut-o pe Ana – Maria cu un căţeluş în braţe, au alergat către ea, curioase. Într-un târziu a venit şi Miruna.

-    Iartă-mă, Ana – Maria.

-    Te iert dragă Miruna şi aş vrea ca de acum înainte să fim cele mai bune prietene.

-    Mă laşi să mă joc cu căţeluşul tău? Cum se numeşte?

-    Te las să te joci cum să nu, ne vom juca împreună. Il cheamă Cărbunel.

Şi Ana – Maria le-a povestit fetelor toată întâmplarea. Seara, târziu, când Ana – Maria se pregătea de culcare, a intrat în cameră mama sa:

-    Noapte bună Ana – Maria, noapte bună Cărbunel!

-    Ham! Ham! se auzi de sub plapumă.

-    Noapte bună, mămico şi îţi mulţumesc că l-ai lăsat pe Cărbunel să doarmă cu mine.

-     Numai în noaptea asta, zise mama.

Şi de atunci fetiţa şi căţeluşul au rămas cei mai buni prieteni.

Dar credeţi că numai în noaptea aceea a dormit Cărbunel în camera fetei?

Un singur lucru se ştie: în acea pădure nu s-au mai dus niciodată.