Un blog pentru linistea adultilor
Totalul afișărilor de pagină
marți, 18 decembrie 2012
Nils Holgersson (19)
Capul de la sudul insulei Öland
La extremitatea de miazăzi a insulei Öland se află un vechi domeniu regal, numit Ottenby. E o proprietate destul de mare, care se întinde de la un ţărm la altul, de-a curmezişul insulei, şi e renumită prin faptul că aici exista înainte vreme mult vânat. În secolul al XVII-lea, când regii veneau la vânătoare pe această insulă, întregul domeniu nu era decât un parc mare de cerbi. În secolul al XVIII-lea se afla acolo o herghelie pentru prăsirea cailor de rasă şi o stână cu câteva sute de oi. Azi nu mai există la Ottenby nici cai de rasă, nici oi, ci numai herghelii mari de cai de remontă pentru regimentele de cavalerie.
Mici intamplari cu animale (122)
Vînătorul
de capre negre care a sosit la munte pe vreme rea, dacă
vede caprele negre ieşind din pădure şi năzuind
la deal spre creste, e vesel, fiindcă ştie
cu siguranţă că în curînd va străluci
soarele. În schimb, toamna, oricît de lipsit de nori ar fi cerul, dacă
observă caprele negre că se
trag în jos spre pădure, se va grăbi şi
el să coboare, viforul şi zăpada
fiind în prag.
Faceti-va bine (199)
Mutulica
Denumire ştiinţifică: Scopolia carniolica.
Denumire populară: mătrăgună
mică.
Prezentare. Mutulica este o
erbacee de talie medie, înălţimea ei ajungând până la 60 – 80 cm. Aparţine
familiei solanaceelor. Planta se remarcă prin rizomul său orizontal, gros şi
consistent şi, mai ales, bogat în alcaloizi. Tulpina de mutulică este dreaptă, ramificându-se
în partea superioară. Frunzele au formă oval-alungită, iar florile sunt de
culoare galben-verzuie, violacee sau roşcată. Aceste flori apar primăvara, în
lunile aprilie şi mai. Planta creşte în flora spontană, în păduri, în tufărişuri,
pe locurile unde au fost păduri, în general în locuri umbroase şi umede. Pentru
uz medicinal se recoltează rizomul, rădăcinile şi chiar frunzele. Mutulica este
o plantă toxică.
Din articolele mele sinaiene(2)
Zic unii ca mai e putin si vine sfarsitul lumii. Buna treaba: iar vine! Poate de data asta o fi ala adevaratu'. Pana atunci, ia uite ce scriam eu in 2001, in "Ziar de Sinaia", sub semnatura Andrei Badila:
Despre sfârşitul lumii
Anul 2000 a trecut şi iată că
viaţa merge înainte. Oamenii au sărbătorit Revelionul ca în fiecare an, au mâncat,
au băut şampanie, au dansat, au lansat artificii şi au uitat de sumbrele
prevestiri care anunţau sfârşitul lumii. Spre
deosebire de anul 1000, când isteria a fost generalizată, acum mai nimeni nu
s-a preocupat de pregătirea pentru Judecata de Apoi. În loc să stăm în
genunchi, cu mâinile împreunate şi cu ochii aţintiţi spre cer, cu toţii am şezut
pe scaune cu paharele în mână şi cu privirile îndreptate către ecranele
televizoarelor.
Sfârşitul
lumii nu a venit. Putem sta liniştiţi, lumea este tot acolo unde o ştim, munţii
nu s-au prăbuşit, mările şi oceanele nu s-au revărsat, soarele nu a pârjolit
totul, cutremurele domnului Hâncu mai aşteaptă.
Putem să ne vedem netulburaţi de muncă, de familie, de politică şi de coşul
zilnic.Şi cu
toate astea, ar fi bine să ne gândim puţin şi la vorba atât de ciudat exprimată
a filosofului Constantin Noica:
«Poate a şi venit, de vreme ce nu a mai venit».
Ilustratie de George Avanu |
Dezamăgirea ca amăgire
Ciudată
soartă pare a avea cuvântul "dezamăgire", laolaltă cu fratele său
geamăn "deziluzie". Pentru că atunci când te simţi dezamăgit,
greutatea poverii ţi se pare a cădea nu pe tine, cum ar fi natural, ci, oarecum
surprinzător, pe celălalt. Foarte des se întâmplă să-l auzi pe câte unul zicându-i
cuiva "m-ai dezamăgit". Şi zicând asta, el îşi închipuie că celălalt
ar trebui să se simtă vinovat. Numai că dacă ne gândim bine, singurul care ar
trebui să se simtă vinovat este însuşi dezamăgitul (deziluzionatul). Adică eu
am crezut că tu eşti un suflet nobil, te ştiu de vreme îndelungată şi am trăit
mereu cu convingerea asta. Pe baza ei, când mi-ai cerut ajutorul, nu am stat pe
gânduri şi ţi l-am oferit. Să zicem că mi-ai cerut bani şi ai zis că mi-i
restitui în câteva luni, dar nu i-am mai văzut nici după ani şi ani. Şi atunci
mă apuc să spun că m-ai dezamăgit, făcându-ţi din asta o anume vină, în loc să
accept adevărul trist că eu sunt singurul vinovat - erai într-un fel şi eu am
crezut că eşti în altul.
Buzzati si norii pacatului
Ispitele sfântului Antonio
Atunci
când vara e gata să-şi dea duhul şi domnii vilegiaturişti pleacă, cele mai
frumoase locuri rămân pustii (dar prin desişurile din pădure vânătorii trag şi
de prin vântoasele trecători ale muntelui, auzindu-se chemarea cucului, iată-i
coborând pe primii magi ai toamnei, cu enigmaticele lor desagi în spinare) şi
se prea poate ca norii mari ai asfinţitului să se adune laolaltă pe la orele
cinci şi jumătate-şase, ca să-i ispitească pe bieţii preoţi de ţară.
Chiar
la ceasul acela, don Antonio, tânărul ajutor al parohului, îi învaţă pe copii
catehismul în oratoriu, care a fost cândva sală de gimnastică. Iată-l pe el în
picioare, mai încolo băncile în care stau copiii, iar în fund, ajungând până-n
tavan, marele perete de sticlă ce dă spre răsărit; iar prin el se vede placidul
şi maiestuosul Col Gianna, răsfăţându-se în apusul de soare.
Planul
Închipuie-ţi
că a început războiul şi ai ajuns prizonier. Eşti aruncat într-o celulă şi
lăsat acolo multă vreme. Nu se întâmplă absolut nimic, primeşti mâncare de trei
ori pe zi, eşti dus la duşuri odată pe săptămână, ieşi în curte în fiecare
dimineaţă şi faci mişcare. Poţi să citeşti în celula ta, poţi să scrii.
Problema e că nimeni nu-ți spune ce urmează să se întâmple. Dar tu te gândeşti,
nu ai cum să nu te gândeşti, la faptul că inamicul, cel care te ţine prizonier,
are un plan în ce te priveşte. Poate că are de gând să te scoată într-o
dimineaţă din celulă şi să te ducă în faţa plutonului de execuţie. Poate o să
te spânzure, sau o să te electrocuteze. Poate vei fi torturat zile şi nopţi
întregi. Numai inamicul ştie care este planul. Nu-i exclus să te lase încă
multă vreme în celulă, aşteptând un anume moment ca să-şi pună planul în
aplicare. Dar, desigur, nu-i exclus să te elibereze fără nicio explicaţie, după
cum este egal posibil ca într-o zi să-ţi aducă şi familia în închisoare.
luni, 17 decembrie 2012
O poveste cu gulii a lui Cehov
Paznicul cărturar
Paznicul Filip stătea în mijlocul bucătăriei şi le făcea
celorlalţi morală. Doi feciori, vizitiul, două fete în casă, bucătarul,
bucătăreasa şi doi băieţi – copiii lui – ajutoare la bucătărie, ascultau. În
fiecare dimineaţă portarul le ţinea câte o predică; în dimineaţa aceea,
subiectul logosului său era cartea.
— Voi toţi trăiţi ca nişte porci, spunea el ţinându-şi în
mână şapca cu rozetă de paznic. Vă faceţi toată ziulica veacul pe aici – şi afar’
de neştiinţa voastră nu găseşte omul la voi nimic, nici urmă de civilizaţie.
Mişca joacă şaşchi, Matriona sparge alune, Nichifor se hlizeşte tot timpul.
Asta se cheamă minte? Aşa ceva nu face omul din deşteptăciune, ci din prostie.
N-aveţi niciun fel de înclinări intelectuale. Şi ştiţi de ce?
Hatârul
Mă uit la o poză de-a lui Bruce Davidson - un important fotograf american. La vremea aia nu era la îndemâna oricui să facă așa ceva. Nici nu-mi pot imagina cum surprindeau artiștii diverse momente - ca să faci o poză dura o mulțime de secunde. În fine, poate că în asta stătea pe atunci o parte din geniul fotografilor. Dar uite poza:
Poveste de iubire(5)
Aş vrea să
spun câteva cuvinte despre relaţia noastră fizică.
Pentru un
timp curios de lung s-a lăsat aşteptată. Vreau să spun prin asta că multă vreme
lucrurile cele mai semnificative au continuat să rămână între noi sărutările de
care am vorbit (şi pe care mi le amintesc încă în cele mai mici amănunte). În
ceea ce mă priveşte, trebuie să spun că asta nu constituia deloc
"procedura standard": sunt mai curând un impulsiv, nerăbdător şi iute
la acţiune. De-ar fi să iei la alegere oricare fată dintr-o grupă de la Tower
Court Wellesley şi să-i spui că Oliver Barrett IV a avut zilnic întâlnire, timp
de 3 săptămâni, cu o anume domnişoară, dar că n-a trecut la acţiune, ai fi
salutat cu râsete şi foarte serioase îndoieli despre feminitatea persoanei în
cauză. Dar desigur, realitatea era alta.
Un SF al lui Vasil Raikov
Întîlnire în timp
– Lars, unde eşti? Nu mă pot smulge de aci.
Stoian Mavrikov tăia o liană cît mîna de groasă.
– Un moment! Nu pot lăsa să-mi scape o secvenţă atît de
dramatică: inginerul Mavrikov în luptă cu natura virgină din Birmania de sud.
Undeva, pe aproape, se auzi zumzetul aparatului de filmat, şi
peste puţin apăru din desiş un bărbat îndesat, tuns scurt. Se opri la o
distanţă care să-l ferească de primejdia cuţitului paranga, mînuit de inginer,
şi continuă să contemple vesel încăierarea acestuia cu vegetaţia.
– Fii atent! Ai să-ţi
tai capul cu cuţitul ăla!
– Tot nu valorează prea mult, dacă am fost în stare să consimt
aşa de uşor să plec cu blestemata voastră expediţie. Of, în sfîrşit! Mavrikov
izbuti să scape dintre liane. Faţa lătăreaţă i se scălda în sudoare. Şi acum
hai să mergem spre tabără, doctore! Mai încolo e un desiş şi mai de nepătruns.
Porniră amîndoi către malul rîului. În dosul tufişurilor se
auzi ţăcănitul sugrumat al unui motor.
Nils Holgersson (18)
Călătoria spre insula Öland
Gâştele sălbatice se duseră la păscut pe una din insulele arhipelagului şi acolo se întâmplă că se întâlniră cu nişte gâşte sure. Văzându-le, acestea rămaseră uimite, deoarece ştiau foarte bine că cele sălbatice, cu care se înrudeau, sunt mai bucuroase să zboare în interiorul ţării. Curioase şi iscoditoare, ele ţinură să afle de la gâştele sălbatice cum o mai duceau cu prigoana la care le supunea vulpoiul Smirre. După ce acestea le spuseră toată tărăşenia, una din gâştele sure, care părea să fie tot atât de înţeleaptă şi de bătrână ca şi Akka, zise:
— Mare nenorocire pentru voi că vulpoiul a fost surghiunit din ţara lui! Parcă văd că se ţine de cuvânt şi vă urmăreşte până în Laponia... Eu în locul vostru, nu m-aş duce în Smoland, spre miază-noapte, ci aş lua-o spre răsărit, ca să ajung în insula Öland. În chipul ăsta, Smirre mi-ar pierde urma. Dacă vreţi, aşadar, să nu vă mai găsească, duceţi-vă unde spun eu şi faceţi popas câteva zile pe capul de miazăzi al insulei. Acolo o să găsiţi destulă mâncare şi tovarăşi de drum care o să vă facă plăcere. Nădăjduiesc că n-o să vă căiţi dacă faceţi cum vă sfătuiesc eu.
Bucurie și speranță
Cu toate că am ajuns în preajma întunericului „cel mai dinafară”, în ciuda teribilei obscurități morale de care sunt năpădit, a incredibilei pervertiri a ceea ce mi-a mai rămas din inteligenţă, deşi de multe ori mă gândesc că mai jos decât mă aflu nu poate să coboare nimeni, iată că apropierea Crăciunului îmi dă, totuşi, o anumită stare de bucurie şi de speranţă.
Sunt batran
De multe ori am scris eu aici despre lipsa oricarui sens al vietii in sine. Am urcat chiar si un mic eseu al lui Thomas Nagel pe aceasta tema, de fapt o prezentare a problemei, ne-urmata de vreo solutie. Ei bine, aseara, inainte de culcare, am dat peste un fragment de-al lui Cioran care m-a facut sa pricep de ce ma preocupa atat de mult problema sensului vietii: sunt batran. Uite:
"Viata nu are niciun sens, e sigur. Dar asta n-are nicio importanta cat esti tanar. Lucrurile se schimba de la o anume varsta. Atunci chestiunea incepe sa te preocupe. Nelinistea devine problema, iar batranii, care nu mai au nimic de facut, isi bat capul cu ea, fara sa aiba nici timpul, nici capacitatea s-o rezolve. Asta explica de ce nu se sinucid in masa, cum ar face daca ar fi ceva mai putin ocupati".
Asadar, am aflat. Singura problema e ca asta nu schimba cu nimic lucrurile.
Intalnire cu Einstein
Ieri, la Berlin, pe o vreme ploioasa, plimbandu-ne pe Unter der linden, am dat peste muzeul figurilor de ceara - Madame Tussauds. Desi am vizitat asta-vara muzeul omolog din Amsterdam, n-a fost chip cu Maria si a trebuit sa intram. Pana la urma, nici nu mi-a parut rau, pentru ca m-am intalnit acolo cu cativa dintre oamenii la care tin foarte mult.
Intai a fost Einstein, cu care am stat putin de vorba. L-am intrebat ce a mai descoperit, daca nu are ceva noutati legate de teoria relativitatii. Tot ce-a putut sa-mi spuna a fost ca este usor ingrijorat pentru ca o anumita parte a teoriei, cea legata de calatoria in timp, pare sa scartaie. Zicea ca acum vede lucrurile putin diferit, pentru ca din partea de univers unde locuieste acum, lucrurile au capatat o alta perspectiva.
Discutand cu Einstein despre relativitate, vreme si femei |
Din povestirile lui Dürrenmatt(4)
Fiul
Un chirurg care îşi făcuse un nume, atît
ca medic-şef al unei renumite clinici, cît şi prin cercetările sale ştiinţifice,
şi care, prin activitatea sa de binefacere în rîndul săracilor, îşi cîştigase
simpatia generală, şi-a abandonat la apogeul carierei profesia, spre
surprinderea şi uimirea prietenilor şi colegilor, şi a publicat în toate
ziarele ţării oferte de căsătorie, studiind foarte riguros numeroasele
propuneri, frecventînd toate bordelurile oraşului, avînd lungi convorbiri cu
fiecare cocotă, cercetînd caracterul şi situaţia fiecărei femei pe care o
întîlnea, bizara sa preocupare, deşi era cunoscut ca un burlac auster, dînd
naştere pretutindeni la temeri şi îndoieli, pînă cînd, în fine, a început să-i
facă curte unei frumuseţi de optsprezece ani, fiica unui fabricant bogat, a
lăsat-o gravidă — deşi s-a lovit de cea mai mare antipatie — atrăgînd-o în casa
lui, într-un mod brutal şi violent, a luat copilul, pe care ea l-a născut în
clinica lui, sub directa lui supraveghere, şi fără a ţine seama că tînăra murea
datorită unei hemoragii puternice, a plecat, imediat după naştere, cu un
automobil în mare viteză la o vilă pe care o construise într-un parc sălbatic,
la cincizeci de kilometri de oraş,
Romanii din strainatate au gasit-o pe Elodia
Am auzit mereu vorbindu-se despre Diaspora ca despre un fel de Romanie trezita la realitate, aliniata la standardele occidentale, care a inteles ce inseamna democratia, care stie ce inseamna munca si banii castigati cinstit, care vede viitorul prosper si stie ce are de facut pentru ca el sa se infaptuiasca etc. Cei din Diaspora nu ar fi - tot auzeam - decat niste romani care in adancul fiintei sunt de fapt englezi, belgieni, francezi, germani, americani etc, tinuti impotriva vointei lor intr-o tara de tarani needucati cum e Romania. Ei nu asteapta decat sa scape, sa gaseasca o posibilitate de a iesi si a deveni de indata englezi, belgieni, germani, elvetieni, italieni etc. - autentici.
duminică, 16 decembrie 2012
Aventurile lui Tom Sawyer(10)
Cei doi fugeau într-un
suflet spre târg, muţi de spaimă. Din când în când aruncau câte o privire
speriată înapoi, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie urmăriţi. În fiecare ciot
ivit în cale li se părea că văd un om, un duşman şi li se tăia răsuflarea. Când
trecură în fugă prin dreptul câtorva cocioabe lăturalnice aflate în apropierea
târgului, lătratul câinilor îl făcu să gonească de parcă ar fi avut aripi la
picioare.
-
Numa' de-am
ajunge la tăbăcăria veche cât mai putem fugi - şopti Tom, gâfâind din greu. N-o
mai duc mult.
Drept răspuns nu se auzi
decât gâfâiala şuierătoare a lui Huckleberry. Amândoi alergau cu ochii aţintiţi
spre limanul nădejdilor lor şi se sileau din răsputeri s-ajungă. Se apropiau
văzând cu ochii. În cele din urmă, se năpustiră amândoi deodată pe uşa deschisă
a tăbăcăriei şi se prăvăliră în bezna ocrotitoare dinăuntru, plini de recunoştinţă
şi istoviţi din cale-afară. Încetul cu încetul, vijelioasa bătaie a inimilor se
mai alină şi Tom şopti:
sâmbătă, 15 decembrie 2012
Un Craciun cu Ray Bradbury
Darul
Era
în ajunul Crăciunului. În maşina ce-i ducea pe toţi trei spre rachetodrom, mama
şi tatăl păreau îngrijoraţi. Băiatul lor urma să zboare pentru prima oară în
spaţiu, cu o rachetă, iar ei ar fi vrut ca totul să fie perfect. De aceea, când
fură nevoiţi să lase la vamă cadoul pregătit pentru el, deoarece depăşea cu
câteva uncii greutatea permisă, precum şi brăduţul cu lumânărele albe, simţiră
că li se ia dreptul la sărbătoare şi la dragoste.
Băiatul
îi aştepta în ultima sală. După discuţia lor inutilă cu funcţionarii
interplanetari, mama şi tatăl veneau spre el, şuşotind:
— Ce
e de făcut?
— Nimic,
nimic. Ce-am putea face?
— Ce
reguli stupide!
— Sărăcuţul
de el, îşi dorea atât de mult un brad!
Din articolele mele sinaiene(1)
Umbra lui Ceauşescu la Sinaia
A fost o vreme când foarte multă lume
spunea, cu o anumită amărăciune, că, citez: "era mai bine pe vremea lui
Ceauşescu". Eu, personal mă întrebam pe atunci care o fi explicaţia
acestei nostalgii şi, trebuie să recunosc, nu am reuşit să găsesc un răspuns
plauzibil. Îmi spuneam că cei care plâng după "Geniul Carpaţilor"
sunt oameni incapabili să-şi găsească un rost în viaţă, care nu pot să strângă
un ban, care nu se pot descurca. Părea firesc ca aceia să-şi aducă aminte cu
drag de timpurile în care, cu banii din salariu, puteau să-şi cumpere, în urma
unor cozi de jumătate de zi, diverse produse trebuincioase, cum ar fi cafeaua
cu înlocuitori, salamul cu soia, uleiul de porumb, tacâmurile şi oasele pentru
ciorbă.
Povestiri din volumul Cuore (5)
Infirmierul
tatii
În dimineaţa unei zile ploioase de martie, un băieţel îmbrăcat
ţărăneşte, ud până la piele şi stropit de noroi, cu o legătură de rufe la
subţioară, bătu la poarta unui spital din Neapole. El dete o scrisoare portarului
care îi deschise şi-l întrebă de tatăl său. Avea un chip frumos, oval şi
oacheş, nişte ochi negri, gânditori, şi printre buzele lui groase şi puţin
despărţite una de alta, se zăreau două rânduri de dinţi albi ca laptele.
Venea dintr‑un sat din împrejurimile Neapolelui. Tatăl său, care
plecase de acasă cu un an mai înainte, ca să caute de lucru în Franţa, se întorsese
în Italia, debarcase de curând la Neapole şi se îmbolnăvise îndată foarte greu;
abia putuse să înştiinţeze familia despre întoarcerea şi intrarea lui în
spital. Nevasta sa, disperată la primirea unei astfel de ştiri, neputând să se
mişte de acasă, pentru că avea o copilă bolnavă şi da să sugă unui băieţel,
trimisese la Neapole pe băiatul cel mai mare, spunându‑i să îngrijească el de
tata, cum zice poporul napolitan.
Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(23)
Singurătatea
Un gazetar filantrop îmi spune că singurătatea e dăunătoare pentru
om, şi în sprijinul tezei sale citează, ca toţi necredincioşii, cuvintele
Părinţilor Bisericii.
Ştiu că Demonul cutreieră bucuros locurile sterpe şi că Duhul
crimei şi al
lubricităţii se înflăcărează de minune în
singurătate. S-ar putea însă ca singurătatea să nu fie primejdioasă decît
pentru sufletul trîndav şi rătăcitor care o populează cu pasiunile şi himerele
lui.
Este sigur că un limbut, a cărui supremă plăcere e să vorbească de
Ia înălţimea unei catedre sau a unei tribune, ar risca întrutotul să ajungă
nebun furios în insula lui Robinson. Nu-i cer gazetarului meu eroicele virtuţi
ale lui Crusoe, dar îi cer să nu decreteze învinuiri împotriva îndrăgostiţilor
de singurătate şi taină.
Inca o poveste a lui Bratescu-Voinesti
Niculăiţă Minciună
Niculăiţă Gropescu, feciorul lui neica Andrei Gropescu, din
cătunul Manga, comuna Măgureni, e un băiat cu judecată, blajin la vorbă,
măsurat la mişcări şi, nu ştiu cum să zic, dar sfios, ori prin urmare sfios.
În toate clasele primare, urmate la şcoala din Măgureni, a
luat tot premiul întâi, spre bucuria şi măgulirea părinţilor. Că de! nu e lucru
puţin, în ziua de Sâmpietru, în şcoala
împodobită cu flori, s-auzi că strigă de colo: „Premiul întâi cu cunună, - Gropescu
Niculae" - să vezi pe domnul învăţător că-i pune peste perişorul lui negru
cununa de merişor, pe domnul primar că-i dă un teanc de cărţi mângâindu-l şi
apoi să pleci pe linia satului, tu, mama de-o parte, tatăl de alta, şi între
voi feciorul vostru, în văzul consătenilor, care zic cu dragoste: „Să vă
trăiască şi la mai mare!“
La sfârşitul şcolii, domnul învăţător Irimescu a zis că e
păcat că aşa băiat cu tragere de inimă la învăţătură să nu meargă mai departe;
iar neica Andrei Gropescu, de la Sâmpietru până la septembrie
s-a gândit şi s-a răzgândit în toate felurile, a luat sfat şi de la unul şi de
la altul.
vineri, 14 decembrie 2012
O singura posibilitate: demisia
"Poporul român a făcut o alegere clară, într-un mod democratic" a declarat presedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Durao Barroso, acelasi om care i-a dat dupa ceafa lui Ponta in perioada in care "dottore" il suspendase, impreuna cu Antonescu si Voiculescu, pe presedintele ales al Romaniei, printr-un lung sir de fortari ale Constitutiei. Lucrurile sunt cat se poate de clare: UE nu are nimic de impartit cu niciun personaj politic, cata vreme sunt respectate regulile democratice. Cand Ponta a incalcat aceste reguli, a fost chemat la ordine si mustruluit. Cand a castigat masiv, cu partidul lui, alegerile, a fost felicitat de cei care-l mustruluisera. Lucrul asta ar trebui inteles de toti romanii. Din pacate, e greu de crezut ca ei vor reusi sa il inteleaga.
Din povestirile vesele ale lui Hasek (4)
Despre
gazeta oficială pragheză
De
fiecare dată cînd iau în mînă „Gazeta Pragheză”, organ central guvernamental,
simt cum îmi creşte inima, bucurîndu-mă de valoarea ei estetică. De aspectul ei
grafic nu se poate vorbi, acesta e destul de amărît, în schimb conţinutul e
îndeobşte ţesut din asemenea învăţăminte morale şi din atîtea idei spirituale, încît
e mai mare fericirea să citeşti aceste rînduri ale redactorilor
guvernamentali, printre care se remarcă, mai cu seamă, bărbăteasca statură a domnului
O. Filip. Adeseori găseşte omul în ea multe lucruri care, la prima vedere, par
a fi o prostie capitală. Spun la prima vedere, deoarece în clipa următoare
devine limpede oricui că aici a fost săvîrşită o glumă spirituală de înaltă
clasă.
Portretul lui Dorian Gray (10)
Cînd intră
servitorul, Dorian Gray se uită la el cu maximă atenţie şi se întrebă dacă îi
trecuse prin cap să tragă cu coada ochiului dincolo de paravan. Omul era destul
de impasibil şi-i aştepta ordinele. Dorian aprinse o ţigară, se duse la geam şi
se uită în el. Vedea perfect reflectarea figurii lui Victor acolo. Semăna cu o
mască placidă a servilităţii. Nu era cazul să se teamă de el. Cu toate astea,
se gîndi că cel mai bun lucru e să se asigure. Rostind cuvintele foarte rar, îi
zise să-i spună menajerei că doreşte să o vadă şi apoi să se ducă la meşterul
de rame şi să-l roage să-i trimită imediat doi oameni din atelierul lui. I se
păru că în momentul în care omul plecase din cameră ochii i se îndreptaseră în
direcţia paravanului. Sau era doar închipuirea lui? După cîteva clipe, doamna
Leaf năvăli în bibliotecă în rochia ei de mătase neagră, cu mitenele ei
demodate din aţă, trase pe mîinile cu pielea încreţită. O rugă să-i aducă cheia
sălii de clasă.
Ridicarea de sub patimă
Cum e firesc, în perioada premergătoare nașterii lui Cristos, mă gândesc mai mult decât de obicei la cele sfinte. La întorc pe toate părțile, le pun la îndoială, caut argumente ca să nu mă mai îndoiesc, uneori le aflu, alteori nu. Cine știe, poate că asta e o formă de rugăciune - gânditul intens la Dumnezeu.
De câteva zile, mintea îmi stă în mod critic la „modelul” Cristos. Piatra de temelie a învățăturii creștine este întruparea lui Dumnezeu în Cristos, care a venit să ne mântuiască de păcate. Cristos, având o dublă natură, de Dumnezeu și de om (natură teandrică), s-a așezat în față noastră și ne-a zis: „Iată-mă, sunt aici. Eu sunt modelul vostru. Eu vă arăt că lumea poate fi biruită, în așa fel încât să trăiți în Dumnezeu și să nu va atingă niciun fel de rău. Eu pot orice - inclusiv să înving moartea. Dar și voi, dacă veți avea numai puțină credință - cât un bob de muștar - veți putea face tot ce fac eu ba încă lucruri și mai mari.” După care, Cristos ne-a și arătat ce poate: a transformat apa în vin, a hrănit mii de oameni cu câteva pâini, a redat vederea orbilor, a alungat demoni, a înviat morți. Lucruri pe care de-atunci, nu știu dacă le-a mai făcut cineva așa, în văzul lumii.
De câteva zile, mintea îmi stă în mod critic la „modelul” Cristos. Piatra de temelie a învățăturii creștine este întruparea lui Dumnezeu în Cristos, care a venit să ne mântuiască de păcate. Cristos, având o dublă natură, de Dumnezeu și de om (natură teandrică), s-a așezat în față noastră și ne-a zis: „Iată-mă, sunt aici. Eu sunt modelul vostru. Eu vă arăt că lumea poate fi biruită, în așa fel încât să trăiți în Dumnezeu și să nu va atingă niciun fel de rău. Eu pot orice - inclusiv să înving moartea. Dar și voi, dacă veți avea numai puțină credință - cât un bob de muștar - veți putea face tot ce fac eu ba încă lucruri și mai mari.” După care, Cristos ne-a și arătat ce poate: a transformat apa în vin, a hrănit mii de oameni cu câteva pâini, a redat vederea orbilor, a alungat demoni, a înviat morți. Lucruri pe care de-atunci, nu știu dacă le-a mai făcut cineva așa, în văzul lumii.
Aventurile lui Tom Sawyer(9)
În
aceeaşi seară, la orele nouă şi jumătate, Tom şi Sid au fost, ca de obicei
trimişi la culcare. Şi-au spus rugăciunile şi Sid a adormit îndată. Tom sta
întins în pat, treaz, şi aştepta, plin de nerăbdare şi neastâmpăr. Când, în
sfârşit, crezu că se crapă de ziuă, auzi ceasornicul bătând abia zece! Să
înnebunească, nu altceva! S-ar fi sucit în aşternut, s-ar fi întors pe o parte
şi pe alta să-şi mai potolească nervii aţâţaţi, dar se temea să nu-l trezească
pe Sid. Aşa că sta liniştit, cu privirea pironită în întuneric. Era o tăcere
înfiorătoare. Treptat, începu să audă zgomote uşoare, pe care mai întâi abia le
desluşea şi care, încetul cu încetul se întăreau. Acum auzea până şi tictacul
ceasornicului. Grinzile vechi începură a scârţâi tainic. Scările trosneau
încetişor. De bună seamă că pe undeva pe-aproape umblau duhuri. Un sforăit
înfundat venea la intervale regulate din camera mătuşii. Şi acum, iată că se
porni să mai ţârâie întruna şi un greiere, de a cărui ascunzătoare n-ai fi
putut da, oricât ţi-ai fi bătut capul. În clipa următoare, Tom tresări de
spaimă, auzind în tăblia patului ronţăitul sinistru, ticăitul unui cariu, căruia
i se mai spune şi “ceasul morţii". Asta însemna că zilele cuiva erau
numărate. După aceea se înălţară, departe în noapte, urletele unui dulău. De la
o depărtare şi mai mare îi răspunseră alte urlete, mai slabe.
O tulburatoare poveste a lui Stefan Zweig (partea a doua)
Copilul meu a murit
ieri — era şi copilul tău. Era şi copilul tău, iubitule, copilul uneia dintre
acele trei nopţi, ţi-o jur — şi când eşti în ceasul morţii, nu minţi. Era
copilul nostru, ţi-o jur, niciun bărbat nu m-a atins din acele clipe în care
m-am dăruit ţie şi până în acelea când copilul mi-a fost smuls din trup. Prin
intimitatea cu tine, îmi devenisem sacră: cum aş fi putut să mă împart între
tine care erai totul şi alţii care abia alunecau pe lângă viaţa mea? Era
copilul nostru, iubitule, copilul dragostei mele conştiente şi al tandreţei
tale aproape inconştiente, uşuratice, risipitoare, copilul nostru, băiatul
nostru, singurul nostru copil. Dar tu întrebi acum — poate speriat, poate numai
mirat — întrebi de ce ţi-am ascuns atâţia ani acest copil, şi de ce vorbesc
abia azi de el, când zace aici, în întuneric, pentru totdeauna, gata să plece
pentru a nu se mai întoarce niciodată, niciodată.
Mici intamplari cu animale (121)
De multe ori am admirat zborul corbilor. În puterea de care dă
dovadă, în cotiturile repezi pe care le face, rare sunt
păsările noastre mari care să i
se asemene corbului. Iar în ceea ce priveşte viteza, atunci cînd se
îndeamnă la zbor grăbit
spre o ţintă, nu cred să rămînă în
urma acvilelor. Ceea ce mi se pare de neîntrecut este însă uşurinţa
cu care corbii în zbor înfruntă vijeliile. Cînd celelalte
păsări caută
scut şi nu se ridică în
urgia de sus, numai pe corbi îi vezi zburînd. Şi
încă pare că le face plăcere
să joace pe clocotul aerului. De cîteva ori am
văzut corbi pe furtună.
Mai bine îmi aduc aminte de o pereche pe care am petrecut-o din ochi peste o
jumătate de oră.
Faceti-va bine (198)
Mutătoarea
Denumire ştiinţifică: Bryonia alba;
Bryonia dioica.
Denumiri populare: mutătoare cu
poame roşii, mutătoare cu poame negre; mai poate fi întâlnită şi sub numele de împărăteasă;
mutătoarea cu poame roşii se mai numeşte şi cireaşa câinelui.
Prezentare. Mutătoarea este o
plantă perenă, agăţătoare, foarte vitală. Poate fi întâlnită în flora spontană –
prin tufişuri, prin alte vegetaţii sau amenajări lemnoase de mică înălţime.
Face parte din familia cucurbitaceelor. Rădăcina este pivotantă. Tulpinile, în
lungime de trei-patru metri, se agaţă cu ajutorul cârceilor. Frunzele sunt palmat-lobate.
Florile de mutătoare, mascule şi femele, sunt dispuse în formă de ciorchine,
culoarea lor fiind albă sau galben-verzuie. Mutătoarea înfloreşte din iunie şi
până în august. Pentru aplicaţii medicinale se recoltează rădăcinile, înainte
sau după perioada de vegetaţie, uneori şi
fructele (care sunt partea cea mai otrăvitoare a acestei plante), din care se
prepară decoct, pulbere, tincturi, extracte, mixturi, cataplasme, produse farmaceutice.
joi, 13 decembrie 2012
Nasul arcimboldesc
Prin anii 60 - 70, Andrei Plesu, care la acea vreme inca nu era supranumit "Capcaunul Cumsecade", a calatorit in Spania. In jurnalul pe care-l tinea, el descrie, printre altele, intalnirea cu orasul Bilbao. Mi se pare pur si simplu fabulos. Ia uite:
Bilbao. Regret enorm că n‑am un aparat de fotografiat. Aş fi
avut şansa unică de a imortaliza oribilul.
Fluviul oraşului e un şuvoi de putoare. Pe unul din maluri - un remorcher eşuat stă într‑o rână, înfipt pe jumătate în nisip, ca un craniu abia dezgropat.
Un infirm vinde bilete de loterie, purtând, pe partea de sus a feţei, o mască neagră: se vede doar o fostă gură, iar masca mi se pare mai sinistră decât ar fi, probabil, desfigurarea nudă. Căci îndărătul ei îţi poţi închipui infernul. Alt vânzător de loterie exhibă un picior a cărui labă ajunge doar până la genunchiul celuilalt. Într‑o barcă de la marginea râului, surâde strâmb un tip cu nas arcimboldesc, apocaliptic, tumoral. La ferestrele faţadelor descompuse apar, ici‑colo, siluete feminine care par împăiate.
Fluviul oraşului e un şuvoi de putoare. Pe unul din maluri - un remorcher eşuat stă într‑o rână, înfipt pe jumătate în nisip, ca un craniu abia dezgropat.
Un infirm vinde bilete de loterie, purtând, pe partea de sus a feţei, o mască neagră: se vede doar o fostă gură, iar masca mi se pare mai sinistră decât ar fi, probabil, desfigurarea nudă. Căci îndărătul ei îţi poţi închipui infernul. Alt vânzător de loterie exhibă un picior a cărui labă ajunge doar până la genunchiul celuilalt. Într‑o barcă de la marginea râului, surâde strâmb un tip cu nas arcimboldesc, apocaliptic, tumoral. La ferestrele faţadelor descompuse apar, ici‑colo, siluete feminine care par împăiate.
Poveste de iubire(4)
- Jenny,
vorbeşte la telefonul din hol.
Informaţia
îmi era dată de puştoaica de serviciu la telefon - faţă de care nu-mi
declinasem identitatea şi căreia, cu atât mai puţin, nu-i spusesem pe cine
căutam în acea luni seară la Briggs Hall. Am tras imediat concluzia că tabela
mi-era favorabilă. Era evident că fata citea The Crimson şi ştia cine sunt. Ok,
asta nu mi se întâmpla prima oară. Mai semnificativ mi se părea faptul că
Jenny îi spusese că avea întâlnire cu mine.
-
Mulţumesc,
am spus. Am s-aştept aici.
O tulburatoare poveste a lui Stefan Zweig (prima parte)
Scrisoarea unei
necunoscute
Cunoscutul romancier
R., întorcându-se dis-de-dimineaţă la Viena, dintr-o înviorătoare excursie de
trei zile în munţi, cumpără un ziar în gară. Dar abia îşi aruncă ochii pe data
ziarului şi îşi aminti numaidecât că era ziua lui de naştere. A patruzeci şi
una, gândi el repede — şi faptul nici nu-l bucură, nici nu-l întristă. Răsfoi
în grabă paginile foşnitoare ale ziarului, apoi luă un automobil şi porni spre
casă. Servitorul — anunţându-l că în absenţa lui primise două vizite şi câteva
telefoane — îi aduse pe o tavă corespondenţa. Privi în treacăt scrisorile,
rupse câteva plicuri, ai căror expeditori îl interesau, după ce puse întâi la o
parte o scrisoare cu un scris necunoscut şi care îi părea voluminoasă. Între
timp, i se servise ceaiul; se rezemă comod în fotoliu, mai răsfoi o dată ziarul
şi câteva imprimate, apoi îşi aprinse o ţigară şi întinse mâna către scrisoarea
pe care o pusese deoparte.
Nils Holgersson (17)
Karlskrona
La Karlskrona, într-o seară cu lună, vremea era liniştită. Peste zi plouase întruna şi bătuse vântul cu putere; din pricina asta, pesemne, lumea socotea că vijelia nu încetase, căci doar pe ici pe colo se mai vedea câte un om care se încumetase să iasă pe stradă.
După ce zburase pe deasupra insulei Vämm şi a ostrovului Pantar, gâsca Akka, împreună cu tot cârdul ei de gâşte sălbatice, se îndreptă zorită spre oraşul care în acele ceasuri de seară era atât de pustiu. Păsările sosiseră la acea vreme târzie ca să-şi caute un culcuş sigur pe una din insulele de lângă ţărmul mării. Pe uscat nu putuseră să rămână, din pricină că vulpoiul Smirre era pe urmele lor şi le-ar fi dibăcit culcuşul oriunde ar fi coborât din văzduh.
Nichita
In 13 decembrie 1983 murea Nichita Stanescu. Eram student pe vremea aia si imi amintesc cum m-am dus cu vestea la seminarul de geometrie pe care-l tinea Nicolae Soare. Colegii mei n-au fost chiar extrem de impresionati, sau poate n-au vrut s-o arate. Unul dintre ei, insa, Mihai Tiper, a fost de-a dreptul zguduit. Era un tip de prin Brasov, genul ardeleanului molcom care nu se manifesta niciodata mai mult decat era cazul. De data asta, insa, parca a devenit alt om. Ma tot intreba daca nu cumva glumesc, ce sa spun, omul a fost cu adevarat marcat de moartea poetului. De altfel, ne-am dus amandoi la inmormantare. Era o vreme nenorocita, cu zloata, dar am fost acolo.
Vederi de sus
La ultima petrecere de la scoala Mariei, cea dedicata Craciunului, am facut diverse poze, dintre care am si urcat o parte. Uitandu-ma acum peste ele, am dat de una mai speciala, careia i s-ar potrivi de minune titlul "Brad vazut de sus". Uite:
Din povestirile lui Dürrenmatt(3)
Cîrnatul
Un om
şi-a ucis soţia şi-a făcut-o cîrnaţi. Fapta a devenit notorie. Omul a fost
arestat. S-a mai găsit doar un cîrnat. Indignarea a fost mare. Cazul a fost
preluat de judecătorul cu cel mai înalt rang al ţării.
Sala
de şedinţe a tribunalului e luminoasă. Prin fereastră pătrunde soarele.
Pereţii sunt oglinzi orbitoare. Oamenii — o masă clocotitoare. Umplu sala. Se
aşează pe pervazul ferestrelor. Atîrnă de candelabre. La dreapta, arde ca un
foc chelia procurorului. E roşie. La stînga stă apărătorul. Ochelarii îi sunt ca
nişte discuri oarbe. Acuzatul stă în mijloc, între doi poliţişti. Mîinile-i
sunt mari. Degetele au vîrfurile albastre. Deasupra tuturor, tronează
judecătorul suprem. Roba îi e neagră. Barba — un steag alb. Ochii — serioşi.
Fruntea — limpezime. Sprîncenele — mînie. Chipul — omenie. În faţa lui —
cîrnatul. Se află pe o farfurie. Deasupra judecătorului suprem tronează
Dreptatea. Ochii-i sunt legaţi. În mîna dreaptă ţine o spadă. În stînga, o
balanţă. E toată din piatră.
Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(22)
Amurgul
Ziua e pe sfîrşite. O mare împăcare coboară în sărmanele suflete
vlăguite de munca zilei; şi acum gîndurile lor capătă culorile duioase şi
nehotărîte ale amurgului.
In acelaşi timp, din creştetul muntelui, prin norii străvezii ai
serii, ajunge pînă la balconul meu un urlet grozav, alcătuit dintr-o mulţime de
strigăte desperecheate, pe care întinderea le preface într-o lugubră armonie,
ca de maree ce urcă, sau de furtună ce se trezeşte.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)