Din povestile lui O. Henry (7)

Telemachus, prieten

Mă întorsesem de la o vînătoare şi aşteptam într-un orăşel din New Mexico, Los Pinos, trenul cu direcţia sud, care avea întîrziere de o oră. Stăteam pe veranda de la Summit House şi discutam de-ale vieţii cu Telemachus Hicks, proprietarul hotelului.

Dîndu-mi seama că nu era cu supărare să faci remarci personale, l-am întrebat ce fiară îi înşfăcase şi-i mutilase urechea dreaptă cu ani în urmă. Eram şi eu vînător şi mă preocupau primejdiile care se puteau ivi în căutarea vînatului.

       —      A, urechea asta e o amintire de la o prietenie ade­vărată. 

—     Un accident? am insistat. 

—     Prietenia nu se face din acident, mi-a răspuns Te­lemachus, şi eu am tăcut. 

—  Singurul caz de prietenie adevărată pe care l-am cunoscut, continuă gazda mea, a fost relaţia cordială intre un individ din Connecticut şi o maimuţă. Maimuţa se urca în palmierii din Baranquilla şi arunca nuci de cocos la picioarele individului, care le tăia şi le făcea castroane, apoi le vindea pe doi reali şi-şi cumpăra rom. Maimuţa bea lap­tele din ele. Amîndoi erau mulţumiţi cu ce le revenea din afacere şi trăiau ca fraţii. În cazul fiinţelor omeneşti, însă, prietenia e trecătoare, supusă oricînd degradării. Pe vre­muri am avut şi eu un prieten, pe nume Faisley Fish, de care credeam că n-o să mă despart în vecii vecilor. Şapte ani am fost unul lîngă altul la săpat în mină, la fermă, vîndut putinici şi altele asemenea, am construit garduri de sîrmă ghimpată şi am cules găteje. Îmi ziceam că nici crima, nici linguşeala, nici bogăţiile, nici sofismele, nici băutura n-ar putea să mă despartă vreodată de Paisley Fish. Nu poţi să-ţi dai seama ce legaţi ne simţeam. Eram prieteni în afaceri, iar orele de odihnă şi nebunii ne erau presărate cu sentimente amicale. Am avut parte, nu ma îndoiesc, de zilele lui Damon şi nopţile lui Pitias.

Într-o vară, galopam noi în munţii San Andres cu gîndul la luna de lene şi plăceri pe care o aveam în faţă. Eram îmbrăcaţi în haine de gata, aşa cum îi stă bine omului. Aiungem noi la Los Pinos, care e fără doar şi poate raiul pe pâmînt, unde curge mierea şi laptele condensat Oraşul pe vremea aceea avea una sau două străzi, aer curat, găini şi un birt: exact cît ne era de ajuns.

Ajungem noi în oraş după ora cinei şi ne gîndim să gustăm ce au pe la birtul de lîngă gară. Cînd apucaserăm să ne aşezam şi ne pregăteam să atacăm farfuriile cu cu­ţitele de pe masa acoperită cu muşama roşie, hop că apare văduva Jessup, cu pesmeţi fierbinţi şi ficat prăjit.

Acum, ce să zic... Văduva era o femeie care ar fi făcut pe oricine să uite de promisiuni. Nu era atît scundă cît era plinuţă; şi avea un aer de vino-ncoace. Imbujorarea din obraji vorbea de la sine de temperamentul culinar şi căldura sufletească, iar zîmbetul de pe chip ar fi făcut să înflorească sîngerul în decembrie.

Ei, şi văduva Jessup se apucă şi trăncăne o mulţime despre climă, istorie, Tennyson, vreascuri şi lipsa cărnii de oaie şi în cele din urmă vrea să afle de pe unde sîntem.

—     Din Spring Valley, zic eu.

—    Din Big Spring Valley, se bagă Paisley cu gura plină de cartofi şi zgîrciuri de la şuncă.

Asta a fost primul semn pe care l-am observat între mine şi Paislely, referitor la povestea cu fidus Diogenes(1)care pentru noi se isprăvise. Ştia prea bine că nu-i înghit pe guralivi şi totuşi s-a vîrît în conversaţie cu adausurile lui sintactice. Pe hartă era trecută Big Spring Valley, dar eu pe Paisley îl auzisem pînă atunci numind-o de o mie de ori doar Spring Valley.

Fără să mai adăugăm altceva, am ieşit după masă şi am început să ne plimbăm. Eram parteneri de prea multă vreme ca să nu ştim ce gîndeam fiecare.

—     Cred că-ţi dai seama că m-am hotărît s-o ataşez pe văduvă cu totul şi pentru totdeauna la toate posesiunile mele, atît domestice, sociale, legale, cît şi altele, pînă cînd moartea ne va despărţi.

—     Hm, da, zic eu, am citit printre rînduri, deşi n-ai rostit decît unul. Dar cred că şi tu îţi dai seama că in­tenţionez să schimb numele văduvei în Hicks şi să te las să corespondezi la rubrica mondenă, ca să afli dacă na­şul poartă merişor la butonieră şi şosete uni la nuntă.

—     O să ai nişte oprelişti în desfăşurarea programu­lui, face Paisley, meşterind o aşchie din traversa de la calea ferată. Eu cedez în favoarea ta în oricare problemă pămîntească, dar asta e altceva. Zîmbetul unei femei este vîrtejul dintre Scilla şi Caribda, în care de multe ori este atrasă şi frîntă corabia de nădejde a prieteniei. M-aş bate cu ursul dacă te-ar ataca, sau ţi-aş plăti datoriile, sau te-aş frecţiona cu alifie între omoplaţi ca întotdeauna, dar politeţea se opreşte aici. În disputa asta în legătură cu doamna Jessup, joacă fiecare pe cont propriu. Ţi-am spus-o cinstit.

Stau eu şi mă gîndesc şi-i servesc următoarea rezoluţie şi hotărîre:

—     Prietenia între bărbaţi este o virtute antică, din zilele cînd oamenii trebuiau să se apere contra şopîrlelor cu cozi de optzeci de picioare şi a broaştelor ţestoase îna­ripate. Şi obiceiul s-a păstrat pînă în ziua de azi, şi băr­baţii stau umăr la umăr pînă apare liftierul şi le şopteşte că animalele au plecat. Am auzit eu nu odată că, atunci cînd doamnele îşi fac apariţia între prieteni, se duce de rîpă şi prietenia. De ce să se întîmple aşa şi cu noi? Ştii ce, Paisley, cum a apărut doamna Jessup cu pesmeţii ei fierbinţi, ne-a şi vîrît un cuţit in suflet. Hai să aibă parte de ea cel mai bun dintre noi. Eu o să joc cinstit şi n-o să umblu cu şoalda. O să-i fac curte numai cînd eşti tu de faţă, aşa că o să ai aceleaşi şanse ca şi mine. Şi dacă ne înţelegem aşa, nu văd de ce vaporul ăsta al prieteniei să se prăbuşească în vîrtejul cu nume complicat, indiferent cine iese victorios.

—     Bunul meu prieten! face Paisley, strîngîndu-mi mvna. O să-i facem curte doamnei în acelaşi timp, fără să folosim nicio şmecherie sau vrajbă obişnuită în ocazii de-astea. Şi o să rămînem prieteni, oricine ar fi învin­gătorul.

Lîngă birtul doamnei Jessup era o bancă, sub nişte co­paci, unde doamna Jessup se aşeza să ia aer după ce hră­nea şi expedia călătorii la trenul cu destinaţia spre sud. Acolo ne adunam, eu şi Paisley, după cină, ca să aducem o            parte din omagii doamnei inimilor noastre. Şi eram atît de corecţi în comportare, încît dacă vreunul dintre noi ajungea mai înainte, îl aştepta pe celălalt pînă să înceapă cu vorbele curtenitoare.

În prima seară în care doamna Jessup a aflat despre înţelegerea noastră, eu am ajuns pe bancă înaintea lui Paisley. Tocmai terminasem cina şi doamna Jessup ieşise, îmbrăcată într-o rochie nouă de culoare roz, şi era destul de potolită ca să pot intra în discuţie.

M-am aşezat lîngă ea făcînd cîteva remarci despre forţa morală a naturii, oferită de peisajul învecinat şi perspectiva îndepărtată. În seara aceea subiectul era în­dreptăţit. Luna îşi vedea de treabă în colţul potrivit al cerului, copacii îşi aruncau umbrele pe pămînt conform legilor ştiinţei şi ale naturii, iar prin tufişuri era o for­fotă de nedescris, stîrnită de lilieci şi granguri, iepuri, si alte insecte înaripate ale pădurii. Vîntul, scăpat din munţi, făcea să răsune movila de conserve goale de lîngă şine ca o drîmbă.

Deodată am simţit ceva în şoldul stîng — ca aluatul care se umflă în formă. Doamna Jessup se dăduse mai aproape.

—    Vai, domnule Hicks, cînd eşti singură pe lume, nu crezi că într-o noapte ca asta, atît de frumoasă, totul e mai greu de îndurat?

M-am ridicat imediat în picioare.

—     Scuzaţi-mă, doamnă, dar trebuie să aştept să vină Paisley ca să vă pot răspunde la asemenea întrebări.

Şi pe urmă i-am explicat ce prieteni buni eram, legaţi de ani de lipsuri, de călătorii şi complicitate, şi cum am căzut noi de acord să nu profitam în situaţiile complicate ale vieţii, aşa cum ar fi cele legate de sentimente şi apro­piere între persoane. Doamna Jessup păru că se gîndeşte profund vreo cîteva minute; pe urmă izbucni într-un ho­hot de rîs care făcu să răsune pădurea.

Peste cîteva clipe, apare şi Paisley, dat cu briantină pe păr; se aşează lîngă doamna Jessup, de partea cealaltă, şi porneşte să spună o poveste tristă şi plină de aventuri, în care el si Lumbev Plăcintă au concurat la jupuit vaci moarte în ’95 pentru o şa bătută cu ţinte de argint, în va­lea Santa Rita, în cele nouă luni de secetă.

Acum, ce să zic! De cînd începuserăm să-i facem curte văduvei îl pusesem pe Paisley Fish la respect. Fiecare avea sistemul lui de a ajunge la locurile accesibile din inima femeilor. Tactica lui Paisley era să le înmărmu­rească cu povestiri nemaipomenite despre peripeţii prin care trecuse personal sau pe care le citise. Bănuiesc că ideea cu subjugarea persoanei îi venise de la unul din spectacolele cu Shakespeare, pe nume Othello. E acolo un om de culoare care pune mina pe fiica unui duce, pen­tru că îi toarnă nişte vorbe, ceva în genul unui amestec de Rider Haggard, Lew Dockstader şi Dr. Parkhurst. Dar genul ăsta de a face curte nu ţine decît pe scenă.

Acum, să-ţi spun ce reţetă am eu pentru ispitit femei. Trebuie, bagă la cap, să ştii cum să-i iei mîna, cum să i-o ţii şi gata, e a ta; să nu crezi că e atît de uşor. Unii bărbaţi i-o înşfacă atît de aprig, de zici că i-o smulg din umăr şi parcă şi simţi mirosul de arnică şi auzi cum se sfîşie bandajul. Alţii o apucă de zici că-i potcoavă înroşită în foc şi o ţin la distanţă, cum toarnă farmacistul în sticlă tinctura de asafoetidă. Şi cei mai mulţi apucă mîna şi trag de ea prin faţa privirii doamnei, cum fac bărbaţii cînd găsesc o minge în iarbă, încît doamna nu are nicio şansă să uite că mîna îi e crescută din braţ. Cu toţii procedează greşit.

Să-ţi spun eu cum e corect. Ai văzut vreodată un om care se strecoară în curtea din spate şi ridică o piatră s-o arunce în pisica de pe gard care-l priveşte? Omul se pre­face că nu are nimic în mînă, că pisica nu l-a zărit şi că nici el n-a zărit pisica. Cam aşa ceva. Nu-i trage mîna să vadă. Să n-o laşi să creadă că tu ştii că ea ştie că tu îţi dai seama că ea e conştientă că tu îi ţii mîna. Pe regula asta mi-am bazat eu tactica. Cît despre serenada lui Pais­ley, plină de aventuri şi grozăvii, putea la fel de bine să-i citească şi mersul trenurilor de duminică, cele care opresc în New Jersey, la Ocean Grove.

Într-o seară, cînd i-o luasem înainte lui Paisley cu o lungime de pipă, pentru o clipă se şubrezeşte prietenia noastră şi o întreb pe doamna Jessup dacă nu crede că litera H se scrie mai uşor decît J — la care ea, brusc, începe să-mi mototolească floarea de la butonieră cu capul, eu mă aplec şi... a, dar, nu!

—     Dacă nu vă supăraţi, zic eu, ridicîndu-mă în pi­cioare, o să-l aşteptam pe Paisley înainte de a termina ce-am început. Pînă acum n-am trădat prietenia noastră şi cred că n-ar fi cinstit s-o fac tocmai astă-seară.

—      Domnule Hicks, răspunde doamna Jessup, privindu-mă din întuneric cam ciudat, dacă nu m-ar împiedica ceva, ţi-aş cere să faci cale întoarsă şi să nu mai dai nici­odată pe aici.

—     Şi ce anume vă împiedică, doamnă?                        

—     Eşti un prieten prea bun ca să nu fii şi soţ bun.

Peste cinci minute, Paisley era aşezat în partea lui, lîngă doamna Jessup.

—     În vara lui '98, în Silver City, începu el, l-am văzut pe Jim Bartholomew cum mesteca urechea unui chinez în cîrciuma ,.Blue Light“ din cauza unei cămăşi de sifon în carouri şi... da’ ce-a fost zgomotul ăsta?

De fapt, eu reluasem problema începută cu doamna Jessup, exact de unde ne opriserăm.

—    Doamna Jessup, zic eu, a promis că o va chema Hicks. Şi uite aici încă o dovadă asemănătoare.

Paisley îşi vîrî picioarele după marginea băncii şi în­cepu să geamă.

—    Lem, zice el, de şapte ani sîntem prieteni. Nu vrei să n-o mai săruţi cu atîta foc pe doamna Jessup? Şi eu m-aş fi gîndit la tine.

—     În regulă. Merge la fel de bine şi fără sonor.

—     Chinezul ăsta, îi dă înainte Paisley, era cel care l-a împuşcat pe unul, Mullins, în primăvara lui ’97 şi..

Paisley se întrerupse iar.

—     Lem, zice el, dacă ai fi prieten adevărat, n-ai mai strînge-o în braţe aşa de tare pe doamna Jessup. Se cla­tină toată banca. Mi-ai promis doar că-mi vei oferi şi mie aceeaşi şansă.

—    Domnule bărbat, zice doamna Jessup, întorcîndu-se spre Paisley, dacă cumva ajungi cînd eu cu domnul Hicks ne sărbătorim nunta de argint, în vreo douăzeci şi cinci de ani de acum încolo, crezi că în dovleacul ăsta al dumitale de-i zici cap o s-o ţii şi atunci că te afli pe picior de egali­tate cu el? Te-am suportat atîta pentru că eşti prietenul domnului Hicks, dar cred c-a venit timpul să înţelegi că n-ai noroc în dragoste şi că trebuie să-ti iei tălpăşiţa.

—     Doamnă Jessup, zic eu fără să mă pierd cu firea, acum că eram logodiţi, domnul Paisley mi-e prieten şi i-am oferit un tîrg cinstit atîta timp cît mai poate să spere.

—     Să spere?! exclamă ea. Păi poate să spere cît o vrea, dar după ce-a stat lîngă ce-a stat astă-seară, lucru­rile sunt hotârîte.

Ei bine, după o lună ne-am căsătorit în biserica me­todistă din Los Pinos: a venit tot oraşul.

Cînd ne-am aliniat în faţă şi pastorul a început să cînte, mă uit în jur şi nu-1 zăresc pe Paisley. Îl opresc pe pastor.

—     Paisley nu-i aici, îi şoptesc. Trebuie să-l aşteptăm. Eu, dacă i-am fost cuiva prieten îi rămîn credincios toată viaţa — aşa sunt eu, Telemachus Hicks.

Doamna Jessup a clipit odată din ochi, iar pastorul şi-a văzut de psalmodierile lui conform instrucţiunilor.

Peste cîteva clipe, Paisley se grăbea spre altar, în timp ce-şi punea o manşetă. Explică el că singurul magazin de confecţii din oraş se închisese, ca să poată veni şi vânzăto­rii la nuntă, aşa că n-a putut să facă rost de o cămaşă scro­bită pînă cînd n-a spart geamul din spate al magazinului şi şi-a luat singur una. Pe urmă se duce de partea cealaltă a miresei şi nunta porneşte. Întotdeauna am fost de părere că Paisley socotise că ultima lui şansă ar fi ca, din greşeală pastorul să-l însoare pe el cu văduva.

După ce s-a terminat ceremonia, am băut ceai, am mîncat pastramă de antilopă şi piersici conservate şi pe urmă populaţia a început să se disperseze. Ultimul a dat mîna cu mine Paisley şi mi-a spus că am jucat cinstit şi era mîndru că eram prietenul lui

Pastorul avea o căsuţă pe care vroia s-o închirieze şi ne-o cedase mie şi doamnei Jessup pînă a doua zi, la tre­nul de 10.40, cînd urma să plecăm în călătorie de nuntă la El Paso. Nevasta pastorului o împodobise cu nalbă roşie de grădină şi ramuri de oţetar şi arăta foarte sărbăto­rească şi umbroasă.

Pe la zece seara, mă aşez în faţa uşii şi-mi trag cizmele din picioare. Adia un vînticel răcoros, iar doamna Hicks trebăluia prin cameră. Într-o clipă s-a stins şi lumina, iar eu am mai zăbovit puţin afară, amintindu-mi de scene de demult. Şi pe urmă, am auzit-o pe doamna Hicks strigînd:

—     Nu vii odată, Lem?

—    Măi, măi! zic eu, străduindu-mă să mă ridic în pi­cioare. Să fiu al naibii dacă n-ar fi trebuit să-l aştept pe alde Paisley ca să...

Dar cînd am rostit asta, conchise Telemachus Hicks, am avut impresia că cineva a tras în urechea mea stîngă cu un pistol de calibrul 45. De fapt, n-a fost decît coada măturii din mîinile doamnei Hicks.