Plecând de la o zicere glumeaţă a marelui dirijor Sir Thomas Beecham, am căutat nişte muzică pentru clavecin şi am găsit sonatele lui Scarlatti, urcate frumos pe You Tube de un împătimit al muzicii Barocului. Nu pot spune că mă omor după clavecin, n-aş fi căutat aceste sonate, dacă nu mi-ar fi stârnit imaginaţia Sir Beecham cu glumiţa lui: "Clavecinul sună ca două schelete care fac sex pe un acoperiş din fier forjat." Am pornit clipul şi, după câteva secunde, mi-am dat seama că imaginea pe care curge muzica mă atrage într-un fel deosebit. Uite-o:
E un tablou pictat de un anume Antonio Joli, despre care n-am auzit niciodată până azi. A trăit şi a murit în Italia secolului XVIII, dar a lucrat şi prin Germania, Anglia şi Spania - lucrări monumentale, imense, în care sunt figurate cele mai mici detalii.
Privind eu acest tablou, m-am gândit cât de mult mi-ar plăcea să intru acolo, înăuntru, că tot e tabloul asta cât peretele de mare. Uitaţi-vă numai la personaje: parcă dansează (bine, îi ajută şi hainele epocii). Printre coloane se vede o aripă a palatului, însorită, unde ciripesc diverse domnişoare încântătoare. Fericire generalizată, aş putea spune.
Apoi, gândul m-a dus mai departe, mi-am imaginat cum ar fi să mă duc dincolo de palat, prin pădurile care îl înconjoară, unde susură izvoare cristaline şi aleargă sprintene căprioarele şi iepuraşii. Flori de toate culorile smintesc...nu, pardon, fălţuiesc, grrr, nu-i bine nici aşa... cum dracu' spuneau poeţii noştri.... ah, da, smălțuiesc poienile fermecate şi aerul înmiresmat te face să te crezi la porţile Raiului.
Apoi, mergând încă şi mai departe, mi-am dat brusc seama că nu se vede niciun magazin, nu se aude niciun motor. Potecile sunt pline de noroi, asfaltul încă nu s-a inventat. Apar satele sărăcăcioase, oamenii te privesc chiorâş, n-ai unde să te ascunzi. Eşti acolo şi dintr-odată ai vrea să fii dincoace, dar nu există cale de întoarcere. Trebuie să te descurci, să îţi piteşti hainele, să-ţi inventezi o identitate, să simulezi, poate, nebunia. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar putea întâmpla.
Asta am văzut eu în spatele tabloului pictat de Antonio Joli.
Privind eu acest tablou, m-am gândit cât de mult mi-ar plăcea să intru acolo, înăuntru, că tot e tabloul asta cât peretele de mare. Uitaţi-vă numai la personaje: parcă dansează (bine, îi ajută şi hainele epocii). Printre coloane se vede o aripă a palatului, însorită, unde ciripesc diverse domnişoare încântătoare. Fericire generalizată, aş putea spune.
Apoi, gândul m-a dus mai departe, mi-am imaginat cum ar fi să mă duc dincolo de palat, prin pădurile care îl înconjoară, unde susură izvoare cristaline şi aleargă sprintene căprioarele şi iepuraşii. Flori de toate culorile smintesc...nu, pardon, fălţuiesc, grrr, nu-i bine nici aşa... cum dracu' spuneau poeţii noştri.... ah, da, smălțuiesc poienile fermecate şi aerul înmiresmat te face să te crezi la porţile Raiului.
Apoi, mergând încă şi mai departe, mi-am dat brusc seama că nu se vede niciun magazin, nu se aude niciun motor. Potecile sunt pline de noroi, asfaltul încă nu s-a inventat. Apar satele sărăcăcioase, oamenii te privesc chiorâş, n-ai unde să te ascunzi. Eşti acolo şi dintr-odată ai vrea să fii dincoace, dar nu există cale de întoarcere. Trebuie să te descurci, să îţi piteşti hainele, să-ţi inventezi o identitate, să simulezi, poate, nebunia. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar putea întâmpla.
Asta am văzut eu în spatele tabloului pictat de Antonio Joli.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu