Mici intamplari cu animale (161)

La cetatea viezurilor

În vîrful dealului viilor, bătrînii au săpat pivniţe în pă­mînt, în care îsi aşezau rodul. Acum sînt părăsite, în parte năruite, aşa încît nu mai servesc decît drept „cetăţi" ale genera­ţiilor de viezuri, de un lung şir de ani. În multe toamne am stat aici la pîndă pe lună bună şi am împuşcat de cîteva ori viezuri cu blană frumoasă şi sub ea cu grăsime de un deget.

Într-o vară, spre înserare, pe cînd oamenii stropeau via, m-am urcat fără niciun gînd rău, deci fără puşcă, pînă la acele pivniţe surpate, ca să văd dacă mai sînt „umblătoare”, adică dacă şi în anul acesta s-au instalat acolo familii de vie­zuri. Cînd mă apropii de cea dintîi, aud foşnet ciudat. Înain­tez cu mare grijă şi văd o scenă nu de toate zilele. Un viezure căra în vizuină frunziş uscat. Era aproape de gura vizuinei, ţinea între labele din faţă un braţ de frunze şi înainta de-a-n­dăratelea. Aşa a şi intrat pe poarta castelului.

Am rămas în pîndă, acoperit de nişte tufe. După cîteva mi­nute apare iarăşi viezurele, trece alături în pădurice şi revine cu o altă sarcină de frunze uscate, mergînd tot ca mai înainte, adică cu dosul. Mi-a plăcut scena neaşteptată, dar m-a şi mirat că viezurele îşi primeneşte patul acum vara, lucru pe care eu îl ştiam că îl face toamna, cînd îşi aranjează casa pentru som­nul anual şi pentru puii care trebuie să vină. Am rămas ca să mai văd odată scena comică. Dar după cîteva minute, cînd a apărut din nou viezurele, adică... viezuroaica, aceasta era urmată de doi pui. Puii au început să miroasă în jurul vizuinii, s-au depărtat puţin străjuiţi de mama lor, şi mi se părea că umblă prin iarba să găsească de mîncare.

Unul dintre ei s-a apropiat prea mult de mine şi m-a ob­servat. S-a oprit neştiutor, a tresărit. Bătrîna îndată a înţeles că e primejdie si a venit grăbită lîngă pui. M-a văzut, dar în loc să fugă speriată de mine, a rămas ţintuită locului. Mă pri­vea mînios, grohăind sacadat. Credeam că vrea să mă atace: înaintase spre mine doi-trei paşi repeziţi, cu capul aplecat, cu ochi răi. Am ridicat bastonul şi i-am strigat. Doar ce s-a oprit în mijlocul mişcării de atac. A rămas aşa, ameninţătoare, la cîţiva paşi de mine, pînă cînd cei doi pui au dispărut în vi­zuină. Atunci s-a smucit şi într-o clipă a fost şi ea în scutul casei lor.

M-am întors zîmbind la lucrătorii din vie învineţiţi de ploaia de piatră vînătă şi am luat şi eu în spate vermorelul.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor