luni, 17 februarie 2014

Un bine. Binele

Iaca, a trebuit sa ajung la varsta asta ca sa inteleg ca nu trebuie sa apelezi la nimeni, niciodata, aproape cu niciun pret. Asta e una din revelatiile care te pot face sa intelegi ca intreaga viata ai mers pe cai gresite, ai avut convingeri false, ai vazut lumea cum nu era si, probabil, ai fost privit ca un fel de ciudatenie de catre ceilalti. M-am lamurit acum pe deplin ca nimanui, dar absolut nimanui, faptul ca il rogi ceva nu-i face placere.
Trebuie sa fii naiv sa-ti inchipui ca oamenii din jurul tau sunt bucurosi atunci cand apelezi la ei. Realitatea e ca ii deranjezi cu rugamintile tale, ii scoti din obiceiurile lor, le dai probleme suplimentare, le mananci o mica felie din timpul liber, le prelungesti timpul de efort si, in consecinta, le sporesti oboseala. Nimeni nu ia rugamintea ta ca pe o oportunitate de a-ti face UN BINE si, prin asta, a infaptui ceea ce predica orice religie: BINELE. E vorba de a face pur si simplu bine cuiva, nu conteaza cui, pornire pe care noi, oamenii acestor timpuri, am pierdut-o. Binele ala care nu se poate confunda cu ne-facerea raului, pentru ca atunci, cum imi spunea Teofil Paraian, esti la nivelul mortului, care nici el nu face rau... dar nici bine.
A face bine...se intreaba multi ce-o fi insemnand asta. Si cei mai multi rezolva problema prin clasicele metode cvasi-universale: pomana la biserica, ori miluirea cate unui cersetor. O fac mai mult formal, cumva ca sa "se scape", fiindca nimeni nu este cu adevarat interesat de soarta cersetorului, de fapt cu totii se gandesc ca el nu-i decat un simulant al saraciei, unul care dupa ce isi termina ziua de "lucru" se duce acasa, isi schimba hainele, se pune la patru ace si merge sa cineze la cele mai scumpe restaurante. Asta e realitatea. Din pacate.
Nu vreau sa fac filosofie aici. Stiu ca daca ma apuc de asa ceva, ajung rapid in impas, pentru ca intrebarile fara raspuns infloresc rapid: "de unde stii ca cersetorul face ce trebuie cu banii tai?", "cine ti-a spus ca omul care te roaga ceva nu se foloseste de tine in vreun fel?", "ce garantie ai ca indeplinirea rugamintii lui X este inspre binele lui?" si uite-asa. Dar ideea nu e sa-ti pui intrebari, ci sa faci binele. Si asta presupune sa ai incredere, sa fii cu inima curata, sa nu banuiesti pe nimeni. Pur si simplu sa dai - din banii tai, din timpul tau, aceluia care te roaga, fara prea multa filosofie. Sa dai si nici macar sa nu te gandesti "wow, ce bun sunt eu, cum l-am ajutat pe amarat". Dar toate astea suna, stiu, ca niste bazaconii. Caci, evident, primul gand al omului de azi este "daca dai, n-ai" si "chestiile cu rasplata pe lumea cealalta nu sunt decat prostii".
Asa ca m-am lecuit sa cer si hotararea mea este ferma: nu mai cer nimic de la nimeni, niciodata, atata vreme cat prin asta nu pun pe altcineva in pericol. Am avut marea amaraciune, in ultima vreme, sa apelez la anumiti oameni si ei m-au asigurat ca vor face ce i-am rugat, neuitand sa adauge: "oricand, fara nicio problema". Unii dintre ei pur si simplu nu au facut ce mi-au promis (consecintele nici nu mai au importanta), fara sa ma invredniceasca macar cu un telefon, ori un mail in care s-mi transmita ca le pare rau, dar nu-si mai pot indeplini promisiunea, altii au facut, dar au avut grija sa-mi ajunga la urechi prin terti ca nu le convine faptul ca i-am rugat. 
Acum nu ma gandesc decat ca toata viata am trait cu ideea gresita ca ceilalti oameni sunt binevoitori, ca se bucura cand pot sa te ajute, ca au incredere ca pot apela si ei la tine. Era un mod de-a privi lumea si viata, un mod gresit, evident. Treptat, am inceput sa inteleg ca ma insel, dar am perseverat - mi-am imaginat ca eroarea vine din generalizare, ca intr-adevar nu pot fi TOTI oamenii asa cum ii vad eu, dar cel putin cei cu care impart amintiri, amicitii, cu care ma intersectez mai mult sau mai putin frecvent, ei sunt altfel. Cercul asta s-a restrans tot mai mult, pana a ajuns la dimensiunile de azi, cand singurele persoane despre care inca mai cred ca ar fi altfel, ca nu pot fi altcumva decat altfel, le numar pe degete.
Si aici apare paradoxul: tocmai pentru ca imi inchipui ca la acei cativa oameni chiar as putea apela, mi-am propus sa nu-i rog nimic, niciodata. Pentru ca mi-e mai bine sa traiesc cu iluzia ca ei sunt altfel, decat sa o verific si sa am o noua dezamagire. Daca l-as ruga pe X ceva si el m-ar ajuta dar plangandu-se apoi, sau m-ar minti ca ma ajuta si in realitate n-ar misca un deget? Ce m-as face atunci?


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!