miercuri, 26 martie 2014

Secretul Pădurii Bătrâne (1)

Sosirea colonelului
    Se ştie despre colonelul Sebastiano Procolo că s-a stabilit în Valle di Fondo în primăvara lui l925. Unchiul său Antonio Morro, murind, îi lăsase o parte dintr-o imensă proprietate de păduri la zece kilometri de sat.
  Cealaltă parte, mult mai mare, fusese atribuită fiului unui frate mort al ofiţerului: lui Benvenuto Procolo, un băiat de doisprezece ani, orfan şi de mamă, care trăia într-un colegiu particular nu departe de Fondo. Tutore al lui Benvenuto până atunci fusese unchiul Morro. Ca urmare, grija băiatului fu încredinţată colonelului.
   
    Pe-atunci, şi aşa rămase aproape până la sfârşit, Sebastiano Procolo era un om înalt şi slab, cu mustăţi arătoase, albe, de o vigoare ieşită din comun, încât se povesteşte că ar fi fost în stare să spargă o nucă între arătător şi degetul mare al mâinii stângi (Procolo era stângaci).
   Când îşi dădu demisia din armată, soldaţii regimentului său răsuflară uşuraţi, pentru că greu se putea imagina un comandant mai rigid şi mai meticulos. Ultima oară când el, ieşind, trecu prin poarta cazărmii, alinierea gărzii avu loc cu o deosebită iuţeală şi precizie, cum nu se-ntâmpla de ani de zile; trompetul, care era totuşi cel mai bun din regiment, se depăşi într-adevăr pe sine însuşi, prin trei semnale de „atenţie” care deveniră proverbiale, prin splendoarea lor, în toată garnizoana. Şi colonelul, cu o uşoară arcuire a buzelor care putea părea un surâs, arătă că interpretează ca un semn de omagiu emoţionant ceea ce în fond era o manifestare a unei intime jubilări pentru plecarea sa.
    <Notă> Un surâs adevărat nu a fost văzut niciodată pe chipul lui Procolo.
   Morro, moşier liniştit, socotit omul cel mai bogat al văii, nu-şi exploatase prea grozav proprietăţile. Ordonase într-adevăr tăierea multor copaci, dar numai într-o zonă restrânsă a pădurilor sale. Codrul cel mai frumos, deşi mai mic, aşa-numitul Bosco Vecchio, adică Pădurea Bătrână, fusese păstrat în întregime. Acolo erau brazii cei mai bătrâni din regiune şi poate din lume. De sute şi sute de ani nu fusese tăiat nici măcar un copac. Colonelului îi revenise ca moştenire tocmai Pădurea Bătrână, cu o casă care fusese locuinţa lui Morro şi cu o fâşie dintr-un alt teren împădurit, care s-ar putea numi înconjurător.
   Morro, ca de altfel toată populaţia văii, avea pentru codrul acela imens o veneraţie autentică şi înainte de a muri încercase, dar în zadar, să facă să fie declarat monument al naturii.
    La o lună după moartea bătrânului, ca recunoştinţă pentru meritele sale silvice, autorităţile din Fondo inauguraseră, în luminişul din pădure, unde se afla casa lui Morro, o statuie a defunctului, în lemn sculptat şi lăcuit în culori vii.
    Toţi o găsiră într-adevăr asemănătoare şi splendidă. Dar când, la ceremonia de inaugurare, un orator spuse:„…E deci potrivit ca din opera sa să rămână un semn nepieritor spre amintire”, mulţi dintre cei prezenţi îşi dădură coate, râzând şiret: şase luni, probabil, putea să reziste o astfel de statuie, dar apoi va putrezi.
    Giovanni Aiuti, om de vârstă mijlocie, fostul administrator al lui Morro, a fost acela care s-a dus să-l ia pe colonelul Procolo de la gară, în ziua sosirii lui, cu o maşină de tip vechi. Prima lor discuţie n-a fost dintre cele mai cordiale. (Adesea bunul Aiuti avea apoi să se căiască fiindcă se arătase în acea ocazie poate puţin prea indiscret.)
   — Extraordinar! îi spuse el colonelului, imediat după prezentări. Dar ştiţi că semănaţi cu sărmanul Morro? Aveţi chiar acelaşi nas.
     — A, zău? Întrebă colonelul.
    — Chiar foarte asemănător, explică Aiuti, s-ar spune aproape acelaşi, dacă nu s-ar şti…
     — Aveţi obiceiul să glumiţi pe-aici, mi se pare? făcu rece colonelul.
   — Chiar un adevărat obicei nu este, răspunse Aiuti, foarte încurcat, dar se glumeşte, uneori… O, Doamne! Glume fără pretenţii.
    Cei doi se-ndreptară imediat cu automobilul spre casa lui Morro. Şoseaua, pe primii doi kilometri, alerga printre câmpurile din fundul văii; apoi urca printre pajişti goale; la circa patru kilometri de casă începea să intre în pădure, o pădure rară, cu copaci înalţi, dar plăpânzi; la vreun kilometru de sosire ajungea pe un plai, unde se deschidea un luminiş larg. De acolo se vedea, şi astăzi se vede perfect, vestita Pădure Bătrână, întinsă între doi munţi ca nişte cozonaci, urcând până în culmea văii. Pe creasta cea mai de sus se ivea o stâncă galbenă, înaltă poate de o sută de metri, numită Corno del Vecchio; pleşuvă şi roasă de ani, avea un aer posomorât care nu atrăgea simpatia.
    În acel prim drum, aşa povesti apoi Aiuti, colonelul găsi prilej să se enerveze de trei ori. Prima dată, a fost la o curbă abruptă a şoselei, puţin sub luminiş, unde automobilul se opri, din lipsă de benzină. Aiuti reuşi să-i ascundă lui Procolo, puţin cunoscător în motoare cu explozie, adevărata cauză pentru care se oprise maşina. Spuse că i se întâmpla mereu aşa, la urcuşul acela, pentru că automobilul era foarte vechi şi nu suporta eforturi mari. Colonelul, fără să protesteze, nu-şi ascunse însă propria ciudă:
      Morro, întrebă el, cum făcea?
    — Morro, răspunse Aiuti, avea o iapă şi un docar. Iapa, lucru ciudat, a murit chiar a doua zi după stăpân. Era un animal foarte devotat.
    <Notă> Această minciună îl constrânse apoi pe Aiuti, în următoarele călătorii făcute singur, să oprească automobilul pe urcuşul acela şi să facă ultimii doi kilometri pe jos. Altfel, s-ar fi dat de gol.
    A doua furie a colonelului se arătă la picioarele unei zade mari şi uscate toată. Pe când cei doi mergeau pe jos, se auzi coborând din înalt un strigăt răguşit. Procolo, privind în sus, văzuse, cocoţată pe una dintre ultimele crengi, o pasăre neagră, de dimensiuni neobişnuite.
   Aiuti lămuri că aceea era bătrâna coţofană-paznic pe care sărmanul Morro o preţuia grozav: stătea zi şi noapte în copac şi când trecea cineva pe drum, cânta pe limba ei, pentru a-i preveni pe cei care erau în casă. Strigătul, în fapt, se auzea chiar şi la mari distanţe. Priceperea păsării consta în faptul că strigătul de alarmă era emis doar în caz că cineva ar fi urcat spre casă: celor care coborau spre vale, pasărea nu le dădea nicio importanţă. De aceea, servea în modul cel mai perfect de santinelă.
     Procolo declară imediat că treaba aceea nu-i plăcea. Ce încredere putea oferi o asemenea pasăre? Ar fi trebuit să pună un om, unchiul, dacă voia semnalizări sigure. Şi apoi, pasărea aceea dormea, desigur; cum putea atunci să supravegheze în timpul somnului? Aiuti îi atrase atenţia că de obicei coţofana dormea cu un ochi deschis.
   — Gata, gata… spuse atunci colonelul Procolo, întrerupând conversaţia şi reluând drumul, bătând cu bastonul în pământ, fără a arunca măcar o privire pădurii care începea să fie a sa.
    A treia oară Procolo se-nfurie când ajunse la casă. Era o clădire veche, mai degrabă complicată, care putea fi considerată chiar pitorească.
     Atenţia noului proprietar fu atrasă întâi de toate de o sfârlează de fier agăţată pe un horn.
     — O gâscă, mi se pare, nu-i aşa? întrebă. Aiuti admise că sfârleaza avea chiar forma unei gâşte; o comandase Morro, să fi fost trei ani de atunci. La aceasta colonelul adăugă că, după părerea lui, se impuneau în casa aceea nişte schimbări.
     Din fericire, veni o adiere uşoară de vânt, dintre acelea care nu lipsesc aproape niciodată în pădurile de o anumită întindere, şi colonelul putu observa că gâsca, învârtindu-se, nu făcea nici cel mai mic zgomot. Această constatare păru să-l însenineze întrucâtva.
    Între timp, ieşise din casă Vettore, servitorul unchiului Morro, de vreo şaizeci de ani, anunţând colonelului că, sluga dumnealui, cafeaua era servită.
    În dimineaţa următoare, spre orele l0.30, sosiră la casă, anunţaţi cum se cuvine de coţofană, cinci oameni. Erau membrii Comisiei Silvice, veniţi pentru o inspecţie.
   Şeful îi spuse colonelului că legea impune vizite de control, pentru a verifica dacă proprietarii nu abuzau de tăierea copacilor. Nu era cazul lui Morro care, deşi exploatând la maximum păduricea din jurul luminişului (care pentru câţiva ani trebuia acum să fie cruţată), lăsase în condiţii optime toate pădurile care acum îi aparţineau lui Benvenuto şi nu se atinsese niciodată de faimoasa Pădure Bătrână, mândria văii. Dar formalităţile erau formalităţi şi vizita trebuia făcută.
   Colonelul se arătă oarecum rezervat, dar în fond nu-i displăcu să fie însoţit imediat pentru a vedea Pădurea Bătrână, de care auzise atâta vorbindu-se.
   Procolo şi Comisia porniră la drum. Odată traversată zona de pădure acum defrişată (şeful Comisiei se miră grozav că Morro lăsase să se taie copacii pe-ncetul, rărind păduriştea, încât s-o expună la o distrugere grozavă în caz de furtună), cei şase sosiră la o îngrăditură în spatele căreia începea o zonă de pădure mult mai deasă, cu brazi de diverse calităţi, venerabili şi foarte înalţi.
     Nu se vedeau urme de tăiere. Chiar la margine zăcea un copac mare, răsturnat probabil de bătrâneţe sau de vânt. Nimeni nu se-ngrijise să-l ia şi toate ramurile se acoperiseră cu un mucegai moale şi verde.
      Se purtă o discuţie.
      Colonelul întrebă dacă măcar în Pădurea Bătrână putea să facă tăieri.
   Şeful Comisiei răspunse că interdicţii speciale nu existau; bineînţeles, nu trebuiau depăşite anumite limite. Interveni atunci unul dintre cei patru membri ai Comisiei, un oarecare Bernardi, om înalt şi foarte robust, de vârstă nedefinită şi cu o expresie cordială:
    — Interdicţii nu există, spuse el, dar pot să jur că dumneavoastră, colonele, nu sunteţi mai prejos decât nobilul dumneavoastră unchi Morro. Sunt brazii cei mai bătrâni care se cunosc. Şi sunt sigur că dumneavoastră nu veţi avea intenţia…
    — Intenţiile mele, îl întrerupse Procolo, nu le cunosc nici eu, dar nu mi se pare că ar fi vreun motiv pentru atâta indiscreţie, iertaţi-mi expresia…
    — Ascultaţi-mă o clipă, făcu celălalt, şi nu vă aprindeţi. Cu multe secole în urmă pământul acesta era cu totul despădurit. Proprietar era banditul Giacomo, zis Giaco, un om plin de iniţiativă, care avea o mică armată a sa. Într-o zi, se-ntoarse fără nici un soldat, obosit mort şi rănit. Atunci se gândi: trebuie să fim mai atenţi, într-o zi sau alta mă urmăresc şi eu n-am o gaură unde să mă ascund; trebuie să plantez o pădure, în care să mă pot adăposti. Zis şi făcut, plantă pădurea asta, dar cum copacii creşteau încet, trebui să aştepte până la optzeci de ani. Atunci înrolă nişte soldaţi şi plecă într-o nouă expediţie. Au trecut de-atunci ani şi ani, dar cine vă spune, colonele, că Giacomo nu se mai poate întoarce? Vă voi spune mai mult: este aşteptat dintr-un moment într-altul şi poate să revină chiar în seara asta. Şi, putem fi siguri, nu va mai avea niciun ban şi niciun soldat. Va fi urmărit de sute de oameni, poate chiar de femei, toţi înarmaţi cu puşti şi bâte. El va avea doar un mic iatagan şi va fi flămând şi obosit. Nu va avea dreptul să-şi găsească pădurea lui neatinsă, să se poată ascunde? Nu e tot a lui?
   — Orice răbdare are o limită, izbucni atunci colonelul. Astea-s vorbe de nebun.
   — Nu mi se pare că am spus nimic absurd, făcu Bernardi, cu vocea mai ridicată. A te atinge de codrul acesta ar fi un lucru nedrept, iată ce vă spun.
  Mai mormăi câteva cuvinte şi apoi se-ndepărtă, pătrunzând singur în Pădurea Bătrână.
  Şeful Comisiei, ca să-şi justifice colegul, observă că era un om ciudat, cam nervos; dar cunoştea pădurile ca nimeni altul: când era vorba să vindece un copac, era foarte preţios.
  Colonelul părea acum prost dispus şi o luă singur înapoi, în acelaşi timp, dinăuntrul pădurii veni un glas: „Colonele, colonele, veniţi un moment să vedeţi!”
    — Cine strigă în felul acesta? Îl întrebă Procolo pe şeful Comisiei.
    — Nu înţeleg, făcu celălalt surprins în mod neplăcut, nu înţeleg deloc.
    — Anumite familiarităţi, încheie colonelul, care recunoscuse vocea lui Bernardi, anumite familiarităţi nu le suport bucuros, spuneţi-i-o, dacă credeţi de cuviinţă.
    Şi se-ndreptă spre casă cu pas iute, în timp ce în inima pădurii se auzea tot mai slab strigătul: „Colonele, colonele!”
    Faptul care urmează se petrecu nu se ştie bine dacă a doua zi sau la două zile după vizita Comisiei Silvice. Procolo se plimba după cină pe pajiştea din faţa casei. Amurgul era pe sfârşite când se auzi semnalul coţofenei.
    Colonelul îl întrebă pe Vettore cine ar putea sosi la ora aceea. Vettore răspunse că nu ştia deloc.
    După douăzeci de minute încă nu sosise nimeni. Atunci coţofana strigă pentru a doua oară.
    — O dată poate să greşească, dar de două ori nu s-a-ntâmplat niciodată, observă Vettore.
   Colonelul, mergând în sus şi în jos pe pajişte, aşteptă trei sferturi de oră, fără ca nimeni să apară, într-un sfârşit, se hotărî să se culce şi-l însărcină pe Vettore să facă de pază.
   Erau orele 2l,30 când stinse lumina şi se-ntoarse pe burtă, ca să adoarmă. Chiar atunci se auzi pentru a treia oară chemarea coţofenei. Dar nu veni nimeni.
   Vocea se mai auzi la 22,30, la 23,l0, la 24 fix, la l,40, la 2,55 şi la 3,43. Colonelul începea de fiecare dată să aştepte nervos, alungându-şi somnul. De fiecare dată aprindea lumina şi privea ceasul de aur.
  La 3,49, când pentru a zecea oară auzi glasul păsării, colonelul sări din pat, se-mbrăcă, luă o puşcă şi nişte cartuşe şi o apucă pe drum, spre copacul coţofenei.
   În noaptea aceea era lună, de-abia începea să apună.
  Ajuns la marginea pădurii, deşi era destulă lumină, colonelul nu mai pricepea dacă depăşise sau nu copacul coţofenei. Dar deodată, chiar peste capul său, răsună chemarea răguşită a păsării.
   Ridicând ochii, Procolo recunoscu, pe una din crengile cele mai înalte, coţofana-paznic. Atunci ridică puşca, ochi şi trase.
   Stingându-se ecoul împuşcăturii, rămaseră doar strigătele ascuţite ale coţofenei care fusese lovită şi se zbătea pe ram.
   Colonelul înţelese perfect că erau blesteme teribile.
   — Mă săturasem de glumele acestea prosteşti. Nu vreau să-mi pierd somnul din cauza ta, strigă Sebastiano Procolo. De zece ori ai dat semnalul în noaptea aceasta şi n-a venit nimeni.
   — Laşule! îi strigă coţofana, acum m-ai rănit rău. Nu, n-am să-ţi spun pe cine am văzut trecând noaptea asta, nu, n-am să-ţi spun.
    — N-ai văzut nimic trecând, spuse colonelul. Dovada e că ai început să strigi şi când am apărut eu, deşi veneam de-acasă.
    — Adormisem puţin, te-am văzut nemişcat aici dedesubt. Nu am înţeles cine-o fi. Putea să fie foarte bine cineva venit de jos… O fi îngăduit să greşeşti odată!
    Între timp, coţofana coborâse cu mare greutate din creangă în creangă până la aproximativ un sfert din înălţimea copacului. Ca să se ţină dreaptă, rănită cum era, se sprijinea de aripi ca de nişte proptele, încercând să-şi ascundă slăbiciunea.
  Urmă o tăcere şi apoi începură să se audă mici lovituri regulate la baza trunchiului. Colonelul îşi dădu seama că erau picături de sânge care cădeau de sus.
   — Cine a trecut pe-aici? Pentru cine ai dat semnalul? mai întrebă Sebastiano Procolo.
    — Nu-ţi spun, răspunse coţofana, n-are rost să insişti.
    O altă tăcere. Se auzi din nou picuratul pe trunchi.
    — Poate e o rană fără importanţă, observă colonelul.
   — N-are importanţă, nu te îngrijora de asta. De altfel, într-o zi sau alta trebuia să plec din locul acesta blestemat. Naivă ce eram: credeam că serviciul meu de semnalizări este binevenit. Dar locul acesta nu-l pot suferi. Totul e vechi şi decrepit, totul putrezeşte. Morro a murit. Şi nici cu vârsta ta nu-i de glumit, dragul meu domn colonel.
    — Te mai împuşc odată, dacă nu isprăveşti, făcu Procolo mânios.
   Coţofana bombăni ceva, fără să se poată înţelege. Glasul deveni mai neclar ca de obicei şi ieşea cu greu.
  — M-ai lovit pe la spate, spuse în sfârşit coţofana. Poate va trebui să mor. Lasă-mă atunci să spun o poezie.
    — O poezie?
    — Da, zise coţofana cu tristeţe, e singura mea distracţie. Numai că mă oboseşte. Rimele nu-mi reuşesc aproape niciodată. Bineînţeles, trebuie să mă asculte cineva, altfel n-are rost. Doar de două ori în acest ultim an...
    — Bine, spuse colonelul, întrerupând-o, hai, repede, atunci!
   Urmă o tăcere care făcu să se audă picuratul stropilor de sânge, acum slab şi rar. Coţofana se ridică din toate puterile, sprijinindu-se pe aripi, înălţă capul spre lună. Apoi se auzi vocea ei răguşită, cu un fel de dulceaţă în ea:
   Mi-amintesc zilele în care-mi spuneau: „Desigur, tu vei iubi mult, vei avea o viaţă uşoară şi plăcută, mult mai lungă decât a noastră”.
   Aşa spuneau fraţii mei. Eu mă grăbeam să le răspund: „Nu eu, ci voi veţi deveni de-o-ndemânare excepţională…”
    Aici coţofana se opri, gâfâind, ca să-l prevină:
    — Îmi pare rău, am pierdut o silabă. Se-ntâmplă uneori, aşa, nu se ştie cum…
    Colonelul, cu dreapta, făcu un semn indulgent de toleranţă.
  — Deci, reluă atunci pasărea, rămăsesem la: „Nu eu, ci voi veţi deveni de-o-ndemânare excepţională. Veţi deveni celebri. Poate vi se vor face monumente. Veţi fi mai buni cu mult ca mine şi veţi muri mult mai târziu.” Fraţii mei atunci spuneau: „De ce vrei meritele să-ţi ascunzi? Ai asemenea calităţi încât să obţii cel mai mare succes”.
   Atunci mă prefăceam iritată: „Nu, fraţilor, voi sunteţi cei ce veţi triumfa într-o zi-n Americi, printre roşii nori napoleonici”.
  Nu se isprăvea aici discuţia. In april, în august, în septembrie, chiar şi-n decembrie, în recile curente, mereu aceste eterne complimente.
    — Ai făcut o rimă! observă cu voce tare colonelul de jos.
    — Da, răspunse coţofana, am observat… Păcat că…
   Sebastiano Procolo era atent. Văzu capul coţofenei muindu-se de parcă i-ar fi lipsit sprijinul, Tot trupul se aplecă într-o parte, rămase un moment în echilibru şi apoi căzu din ram în ram, până se izbi de pământ.
   Colonelul ridică pasărea de jos, o cântări într-o mână, apoi o lăsă jos încet. Când plecă, noaptea era pe sfârşite.
Dino Buzzati
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!