Una din cartile care mi-au marcat copilaria: "Grizzly, stapanul muntilor". Am citit-o pe la 12-13 ani si niciodata n-am uitat anumite momente miraculoase de-acolo. "Un sunet
nearticulat şi gîtuit, care nu mai avea nimic omenesc, a fost tot ce a putut
ieşi de pe buzele lui Langdon cînd întîlni privirea fixă a uriaşului grizzly" - fraza asta mi-a ramas in memorie pentru totdeauna ba chiar am folosit-o in diferite imprejurari, ca student - de exemplu cand aparea un anumit profesor le ziceam colegilor: "Un sunet
nearticulat şi gîtuit, care nu mai avea nimic omenesc, a fost tot ce a putut
ieşi de pe buzele lui Baz cînd întîlni privirea fixă a lui Sireţchi" etc.
Asa ca m-am gandit sa urc aceasta carte pe blogul meu, ca sa faca, eventual, bucuria si a altor copii.
De cîteva minute, tăcut
şi nemişcat ca o imensă stîncă roşiatică, Thor privea nesfîrşita întindere a
domeniului său. Nu vedea departe; asemenea tuturor urşilor grizzly, avea ochii
mici şi prea îndepărtaţi unul de altul ca să poată privi bine. La distanţa de
o jumătate de milă putea distinge o căprioară sau o oaie de munte; mai departe
însă, lumea devenea pentru el o mare taină, însorită sau întunecată ca noaptea,
prin care hoinărea mai mult condus de auz şi de miros.
Acum stătea încremenit,
adulmecînd depărtarea. Din vale urca, pătrunzîndu-i în nări, un iz ciudat, pe
care nu-şi amintea să-l mai fi simţit vreodată şi care îl neliniştea. Încerca
zadarnic, cu mintea lui greoaie de animal, să înţeleagă ce este. Nu era miros
de caribu — doar omorîse atîţia; nu era nici de căprioară sau oaie,
nici mirosul marmotelor leneşe şi grase ce se soreau tolănite pe stînci, din
care mîncase cu sutele. Era un miros ciudat, care nici nu-l mînia, nici nu-l
înfricoşa. Îi stîrnea doar curiozitatea, şi totuşi nu cobora în vale să vadă
ce este — prudenţa îl oprea.
Chiar dacă Thor ar fi
putut să vadă limpede la o distanţă de o milă sau două, ochii lui l-ar fi
lămurit mai puţin decît mirosul adus de vînt din fundul văii.
Se oprise la marginea
unui mic platou ce se afla cam la o milă deasupra văii, sub trecătoarea abruptă
pe unde venise în după-amiaza aceea. Platoul, cam cît un pogon de mare, semăna
foarte bine cu un găvan ce se întindea de-a lungul povîrnişului înverzit al
muntelui. Era acoperit cu iarbă deasă şi mătăsoasă, presărată cu flori:
toporaşi, pe alocuri nu-mă-uita, zambile sălbatice şi steluţe de munte; în
mijloc, se lăţea o baltă de noroi, în care Thor venea adeseori să-şi răcorească
labele zdrelite de stînci.
Spre răsărit, apus şi
miazănoapte se desfăşura priveliştea măreaţă şi sălbatică a Munţilor Stîncoşi
canadieni, a căror asprime era îmblînzită de lumina aurie a după-amiezii de
iunie.
Din adîncul văii, din
rîpele dintre piscuri şi din jgheaburile ce şerpuiau în stîncă pînă sus, către
regiunea zăpezilor, urca un murmur leneş şi monoton. Era cîntecul apei. Plutea
în aer născut din rîuri şi pîraie, din izvoarele zăpezilor eterne, învecinate
cu norii, şi nu se mai domolea niciodată.
Văzduhul era plin de
miresme dulci. Iunie şi iulie — sfîrşitul primăverii şi începutul verii — se
întîlneau acum în munţii din nord. Pămîntul clocotea de viaţă. Primele flori
împestriţau povîrnişurile însorite cu pete roşii, albe şi purpurii, şi tot ce
era vieţuitoare fremăta de cîntec — grăsunii ţînci ai pămîntului, pe stîncile
lor, hîrciogii mici şi împopoţonaţi, în faţa vizuinelor, bărzăunii cei mari,
zumzăind din floare în floare, uliii, plutind în vale şi vulturii, deasupra
piscurilor.
Chiar şi Thor cînta în
felul lui, pe cînd se bălăcea în noroi, mormăind înăbuşit din piept. Nu era de
fapt nici mormăit, nici muget sau mîrîit, ci un sunet pe care-l scotea cînd se
simţea mulţumit: era cîntecul lui.
Şi acum, deodată, o
cauză neînţeleasă îi tulbura pacea acestei zile minunate.
Nemişcat, adulmeca
adierea vîntului. Era nedumerit, neliniştit, fără a fi totuşi îngrijorat. Era
tot aşa de sensibil la acest miros nou şi ciudat, ca limba unui copil la prima
atingere a unei picături de whisky.
În cele din urmă, un
mormăit profund şi ameninţător, asemenea unui tunet îndepărtat, i-a izbucnit
din piept.
Se ştia stăpîn absolut
pe domeniile sale, şi acum, încetul cu încetul, mintea lui greoaie îi spunea că
nu trebuie să existe miros pe care să nu-l înţeleagă şi peste care să nu fie
suveran.
S-a înălţat încetişor,
desfăşurîndu-şi corpul lung de nouă picioare şi s-a aşezat pe labele de dinapoi
ca un cîine dresat, cu labele mari de dinainte atîrnîndu-i îngreuiate de noroi.
De zece ani de cînd hălăduia în munţii aceştia nu simţise un asemenea miros.
Se hotărî să-l înfrunte.
Stătu nemişcat în aşteptarea lui, simţind cum devine tot mai puternic şi mai
apropiat. Nu încercă să se ascundă. Dîrz şi neînfricoşat, îl aştepta.
Era un uriaş, iar blana
lui de iunie căpătase, în lumina soarelui, o lucire brun-aurie. Labele de dinainte
erau groase aproape cît un om, cu gheare ca nişte pumnale, lungi de cinci
degete şi jumătate, ce făceau ca urmele lăsate în noroi să aibă mai mult de
cincisprezece degete lungime de la un cap la altul. Era gras, puternic şi
blana-i strălucea.
Ochii, nu mai mari decît
o nucă, erau mult depărtaţi unul de altul, iar cei doi canini de sus, ascuţiţi
ca nişte stilete, atingeau lungimea degetului cel mare al unui om. Între
fălcile lui puternice putea să sfărîme cu uşurinţă gîtul oricărui caribu.
Thor nu cunoştea încă
oamenii şi nu se înrăise. Ca toţi urşii grizzly, nu ucidea din plăcerea de a
ucide. Dintr-o turmă de caribu îşi alegea doar unul, pe care-l mînca apoi pînă
la ultimul os.
Era un domnitor paşnic,
care cunoştea o singură lege: „Lăsaţi-mă-n pace!“
Şi atitudinea lui
impunea respectarea acestei legi, în timp ce, aşezat pe labele-i de dinapoi,
adulmeca mirosul nou şi ciudat.
În puterea lui de
neînfrînt, în singurătatea şi măreţia lui, ursul acesta formidabil era asemenea
munţilor, fără seamăn în văi şi în înaltul cerului. Făcea parte din ei şi,
împreună cu ei, străbătuse timpurile, căci istoria rasei lui începea şi avea să
sfîrşească printre munţii cărora le aparţinea şi cu care se asemăna. Pînă în
ziua aceea nu-şi amintea să fi fost ceva care să se împotrivească forţei şi
dreptului său, în afara semenilor lui, cu care adeseori se lupta în trîntă
dreaptă, pe viaţă şi pe moarte. Era gata să înfrunte pe oricine i-ar fi contestat
stăpînirea asupra domeniilor pe care le considera ca ale sale. Pînă în ziua în
care avea să fie învins, el rămînea atotstăpînitor, judecător şi despot, după
plac.
Stăpînise dintotdeauna
văile bogate şi dealurile înverzite. Era suveran absolut al tuturor vieţuitoarelor
din jurul lui. Îşi dobîndise dreptul acesta în mod deschis, fără viclenie sau
trădare. Urît şi temut, el nu ura pe nimeni şi nu cunoştea frica. Era cinstit.
Iată de ce aştepta fără
teamă şi făţiş vietatea stranie pe care o simţea venind din adîncul văii.
Aşa cum stătea pe
picioarele de dinapoi, adulmecînd aerul cu nasul său brun, ceva în el se întorcea
spre generaţiile trecute. Niciodată nu simţise un asemenea miros şi totuşi nu i
se părea cu totul nou. Nu putea să-l fixeze şi să-l recunoască, dar îşi dădea
seama că era ceva care îl ameninţa.
Timp de zece minute a
stat ca o stană de piatră; apoi, vîntul schimbîndu-şi direcţia, mirosul a devenit
mai slab şi s-a pierdut încetul cu încetul. Thor şi-a ridicat urechile
pleoştite şi a întors domol capul, prinzînd dintr-o privire povîrnişul înverzit
şi cîmpia unde se afla. A uitat apoi de mirosul ciudat, adulmecînd aerul
parfumat care nu-i mai păstra nicio urmă. S-a lăsat din nou în patru labe şi
s-a apucat să vîneze hîrciogi. Preocuparea lui părea comică. Thor cîntărea o
mie de pfunzi, iar un hîrciog de munte nu e mai lung de şase degete şi
cîntăreşte doar şase uncii. Totuşi, îşi pierdea ore întregi scormonind cu
frenezie, ca să înghită într-o clipă, ca pe o pilulă, micul hîrciog gras. Era
pentru el o adevărată bonne bouche, delicatesa
apetisantă în căutarea căreia îşi petrecea o treime din scormonelile lui în
timpul primăverii şi al verii.
A descoperit o gaură
care-i convenea şi a început să scormonească pămîntul ca un dulău uriaş în
căutarea unui şobolan.
De acolo, de pe culmea
povîrnişului, şi-a mai ridicat capul o dată sau de două ori în cursul următoarei
jumătăţi de oră, adulmecînd, dar n-a mai simţit mirosul neobişnuit pe care i-l
adusese vîntul din vale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu