Grizzly, stapanul muntilor(2)

Capitolul 2

O milă mai jos, în fundul văii, la ieşirea din pădure, Jim Langdon şi-a oprit calul şi s-a uitat o clipă în depărtare. Apoi, plescăind din limbă de plăcere, şi-a săltat piciorul drept peste şa, rezemîndu-şi genunchiul de oblînc, şi a aşteptat.

Două-trei sute de metri înapoia lui, ascuns încă de brazi, Otto se necăjea cu „Mîrţoaga“ — o iapă de povară foarte încăpăţînată.

Langdon chicotea amuzat ascultînd vociferările celuilalt, care îşi ameninţa iapa cu cele mai cum­plite pedepse, de la înjunghiatul pe loc şi pînă la sfîrşitul ceva mai omenos pe care i-l promitea: să-i sfarme capul cu ciomagul. Lui Langdon îi plăcea grozav vocabularul colorat de care se folosea Otto cînd îşi ameninţa caii blînzi şi nepăsători. Ştia că dacă „Mîrţoagei" i-ar fi venit gust să se tăvălească cu încărcătură cu tot, voinicul şi bunul Bruce s-ar fi învîrtit în jurul ei continuîndu-şi ameninţările sîngeroase, fără să-i facă niciun rău.

    Unul după altul, cei şase cai ai caravanei apă­rură din pădure; la urmă de tot venea călare mun­teanul. Stătea ghemuit în şa — atitudine pe care o căpătase de ani de zile cutreierînd munţii; şi pe urmă, la înălţimea lui de şase picioare şi două de­gete, îi venea greu să-şi aşeze elegant în şa, pe spinarea unui biet cayuse, grămada de carne şi oase.

De cum se apropiară, Langdon descălecă şi privi încă odată de-a lungul văii. Barba blondă şi aspră nu reuşea să-i ascundă pielea bronzată de săptămînile petrecute în munţi. Îşi desfăcu cămaşa la piept, descoperindu-şi gîtul pîrlit de soare şi vînt. Ochii săi pătrunzători, de un cenuşiu-albăstrui, cer­cetau ţinutul care i se desfăşura în faţă, cu bucuria puternică a vînătorului şi aventurierului. Avea trei­zeci şi cinci de ani, din care o bună parte şi-i pe­trecuse în regiunile sălbatice, iar restul, descriind cele văzute.

Tovarăşul lui era mai tînăr cu cinci ani, în schimb îl întrecea cu şase degete în înălţime, dacă acest fapt ar putea fi considerat un avantaj. Dar Bruce era de altă părere:

—    Să fie al naibii, că nu mai termin odată cu crescutul — spunea el adesea.

Se apropie călare de Jim, înălţîndu-se în şa. Cu un gest, Langdon îi arătă priveliştea din faţă.

—    Ai văzut vreodată ceva mai frumos?

—    Minunat ţinut — încuviinţă Bruce — şi gro­zav loc de popas, Jim. Cred că mişună de caribu şi urşi prin părţile astea, şi noi avem mare nevoie de carne proaspătă. Ia fă bine şi dă-mi un foc!

Se obişnuiseră să-şi aprindă pipele de la acelaşi chibrit, ori de cîte ori era posibil.

Îndepliniră şi acum acest ritual, cercetînd îm­prejurimile. În timp ce Bruce scotea cu voluptate primele rotocoale de fum aromat, Langdon îi arătă cu capul pădurea din care ieşiseră.

—    Straşnic loc pentru cortul nostru! Lemne us­cate, apă curgătoare şi cetină pentru paturi cum n-am mai întîlnit de-o săptămînă! Putem să îm­piedicăm caii şi să le dăm drumul în poieniţa pe care am lăsat-o în urmă cu un sfert de milă. Se uită la ceas: e abia trei. Am putea merge mai de­parte. Da’ ce-ai spune dac-am face un popas de-o zi, două, să vedem cam ce-i pe-aici.

—    Ideea nu-i rea — răspunse Bruce.

Vorbind, se rezemă cu spatele de o stîncă şi-şi sprijini de genunchi o lunetă de aramă — o vechi­tură din timpul războiului civil — în timp ce Lang­don scotea de la oblîncul şeii un binoclu cumpărat de la Paris.

Împreună, umăr lîngă umăr, rezemaţi de stîncă, cercetară cu atenţie povîrnişurile abrupte şi pantele înverzite ale munţilor din faţă.

Se aflau în Ţara Marelui Vînat, într-o regiune pe care Langdon o numea „Necunoscutul".

După cîte ştiau ei, niciun alt alb nu mai călcase vreodată pe acolo. Era un ţinut închis între lanţuri de munţi prăpăstioşi, prin care le trebuiseră două­zeci de zile de trudă şi năduşeală ca să străbată osută de mile.

Chiar în după-amiaza aceea trecuseră peste creasta Marelui Divide, care despică cerul de la nord la sud, şi acum, prin lentilele lor, priveau pri­mele povîrnişuri înverzite şi piscurile minunate ale munţilor Firepan.

Spre extremul nord — şi ei călătoriseră tot timpul spre nord — se afla rîul Skeena; la apus şi miazăzi, lanţul de munţi Babine, întretăiat de rîuri; la răsărit, dincolo de Divide, se întindea ma­sivul împădurit Driftwood, şi mult mai departe, lanţul Ominica şi cu afluenţii rîului Finley.

Părăsiseră civilizaţia la l0 mai şi acum era 30 iunie.

Privind prin binoclu, Langdon avea sentimentul că în sfîrşit şi-a văzut visul cu ochii. După aproape două luni de eforturi, ajunseseră în locuri necălcate de picior omenesc, unde nu se aflau nici vînători, nici exploratori.

Valea se desfăşura promiţătoare în faţa lor şi, cercetîndu-i misterele şi minunile, inima lui se umplea de o bucurie adîncă, pe care numai oameni ca Langdon sunt în stare s-o înţeleagă.

Pentru Bruce Otto, prietenul şi tovarăşul său, cu care mai fusese de cinci ori în ţinuturile nor­dice, toţi munţii şi toate văile se asemănau. Se născuse în mijlocul lor, acolo-şi trăise viaţa şi acolo probabil avea să şi moară.

Bruce îl trezi din visare cu un ghiont:

—  Văd trei capete de caribu pe un povîrniş, cam la o milă şi jumătate în susul văii — spuse el, fără să-şi ia luneta de la ochi.

—     Şi eu, o căprioară cu puiul ei, pe stîncile acelea negricioase ale primului munte din dreapta, replică Langdon — ... şi... drace! cum se uită la ea căpriorul acela de pe ţancul de deasupra stîncilor! Are o barbă lungă de un cot. Bruce, pun ră­măşag că am descoperit aici un adevărat paradis!

—     Cam aşa se pare — încuviinţă Bruce, strîngîndu-şi picioarele lungi, ca să-şi sprijine mai bine luneta. Dacă aici nu-i ţara caprelor şi a urşilor, înseamnă că am făcut cea mai proastă presupunere din viaţa mea.

Vreo cinci minute rămaseră tăcuţi, privind. În spatele lor, caii păşteau iarba deasă şi grasă. Cli­pocitul apelor le susura în urechi şi valea părea că doarme într-o mare de lumină. Privind-o, Langdon o asemănă cu o pisică uriaşă, dormitînd fericită la soare şi torcînd încetişor.

În timp ce Langdon cerceta cu atenţie căpriorul-santinelă de pe stîncă, Otto spuse foarte liniştit:

—    Zăresc un grizzly mare cît o casă.

Calmul imperturbabil nu-l părăsea pe Bruce decît atunci cînd avea de-a face cu caii. Vorbea de lucruri extraordinare cu un ton obişnuit, ca şi cum ar fi vorbit despre un buchet de toporaşi.

Langdon sări ca ars:

—    Unde?

Se aplecă să privească în direcţia lunetei, cu nervii deodată încordaţi de emoţie.

—   Vezi povîrnişul acela de pe a doua coamă, imediat după rîpă, acolo jos? îl întrebă Bruce în timp ce continua să privească prin lunetă. Stă pe jumătate ridicat şi încearcă să scoată un hîrciog din vizuină.

Langdon îşi îndreptă binoclul asupra povîrnişului şi, o clipă mai tîrziu, scoase o exclamaţie de uimire.

—    L-ai văzut?

—     Îl văd ca şi cum ar fi la patru metri de mine — răspunse Langdon. Să ştii că-i cel mai mare grizzly din Munţii Stîncoşi!

—  Dacă nu-i el, e frate-su geamăn — rîse în­fundat călăuza, fără să i se clintească un muşchi de pe obraz. Are mai mult de opt picioare, Jimmy. Şi în acest moment psihologic se opri şi scoase din buzunar o enormă bucată de tutun negru, din care muşcă zdravăn, fără să-şi ia ochii de la lunetă.

—    ...şi... mai află că vîntul ne e favorabil, aşa că nici habar n-are de noi!

Se ridică încet, desfăşurîndu-şi trupul nesfîrşit de lung, în timp ce Langdon se şi afla în picioare.

În asemenea ocazii era între ei o înţelegere ta­cită, care făcea inutilă orice vorbă. Duseră caii îna­poi la marginea pădurii, îi priponiră, scoaseră ca­rabinele din tocurile de piele şi le încărcară, avînd grijă să introducă al şaselea cartuş în ţeava armei. Apoi, vreo două minute au studiat cu ochiul liber povîrnişul şi împrejurimile.

—    Am putea să ne strecurăm pînă aproape de el prin rîpă — sugeră Langdon.

Bruce aprobă.

—    Cred că sunt cam trei sute de yarzi pînă acolo. Da, e cel mai bun lucru pe care-l avem de făcut. S-ar putea să ne simtă dacă urcăm de-a dreptul spre el. Ce păcat că nu-i cu două ore mai devreme!

—   Atunci ne-am fi putut căţăra pe munte şi-i cădeam în spate de sus — completă Langdon rîzînd. Bruce, tu eşti omul cel mai nebun de pe faţa pămîntului cînd e vorba de urcat munţii. Te-ai sui pe piscurile cele mai înalte ca să-mpuşti o capră, chiar dac-ai putea face acelaşi lucru şi din vale, fără niciun efort. Slavă Domnului că e tîrziu! Punem noi mîna pe el şi prin rîpă.

—    Poate... — spuse Bruce, şi amîndoi o porniră la drum.

O apucară drept, fără să se ascundă, prin pajiş­tea verde şi înflorită din faţa lor. Cît timp se aflau la mai mult de o jumătate de milă de ursul grizzly, nu era niciun pericol să fie zăriţi. De altfel, vîntul se schimbase şi le bătea din faţă.

Un timp au mers iute, dar încetiniră pasul pe măsură ce se apropiau de povîrniş. Un dîmb uriaş le-a ascuns ursul o bună bucată de vreme.

În zece minute au ajuns la rîpă. Era o crăpătură îngustă, abruptă şi stîncoasă, săpată în munte, de-a lungul sutelor de ani, de torentele primăverii ce coborau din vîrfurile înzăpezite. Aici se opriră, cercetînd cu atenţie.

Uriaşul grizzly era, poate, cam la şase sute de yarzi deasupra povîrnişului şi cam la trei sute de cel mai apropiat punct pînă la care urca rîpa.

De data aceasta, Bruce vorbi în şoaptă:

—     Urcă, Jimmy, şi stai la pîndă. Ursul nu poate face decît una din două sau una din trei, în cazul că nu-l nimereşti, ci doar îl răneşti: sau se ia după tine, sau o şterge prin trecătoare; dacă nu, coboară sigur în vale pe drumul ăsta. Nu-l putem împiedica să fugă prin trecătoare. Dacă te atacă, dă-ţi drumul în jos prin rîpă. Oricum i-o iei înainte. Bănuiesc însă că va veni pe drumul ăsta dacă nu-l dai gata. Aşa că eu îl aştept aici. Mult noroc, Jimmy!

Se duse să se ascundă după o stîncă, de unde putea să supravegheze ursul, iar Langdon începu căţăratul, cu băgare de seamă, pe pietrele lustruite de ape ale rîpei.