Grizzly, stapanul muntilor(5)

Thor a străbătut trecătoarea în zori. Era cam în­ţepenit după baia de noroi, dar rana nu-l mai ardea aşa tare şi durerea se mai potolise. Încă-l mai supăra, dar nu ca în ajun. De fapt, nu-l durea atît umărul, cît mai ales se simţea rău. Era bolnav şi, dac-ar fi fost om, ar fi stat întins în pat, cu termometrul sub limbă şi cu doctorul lîngă el, luîndu-i pulsul. Acum urca încet şi ostenit.

    El, vînătorul neobosit în căutarea hranei, nu se mai gîndea la ea; nu-i era foame şi nici n-avea chef să mănînce.

Cu limba fierbinte, lipăia ades apa rece a pîrîului şi încă mai des întorcea capul înapoi, adulmecînd vîntul.

Ştia că mirosul omului, tunetul ciudat şi fulgerul pe care nu şi-l putea explica îl ameninţau din urmă. Toată noaptea stătuse de veghe şi acum înainta cu multă băgare de seamă.

Thor n-ar fi ştiut să spună ce leac anume e bun pentru cîte o suferinţă şi nu se pricepea de fel la botanică, totuşi natura, creîndu-l, hotărîse ca el să fie propriul său medic. Aşa cum pisica, atunci cînd e bol­navă, caută iarba-mîţei, şi Thor îşi căuta anumite leacuri ori de cîte ori se simţea rău.

Nu tot ce e amar e chinină; totuşi, leacurile lui erau îndeobşte plantele amare.

Urcînd prin trecătoare, cu nasul în pămînt, adul­meca în stînga şi-n dreapta în hăţişurile şi în tufi­şurile dese din jurul lui. Aşa, ajunse într-un luminiş înverzit, acoperit cu kinnikinic, o plantă pitică cu fructe roşii, mici cît boabele de mazăre. încă nu se copseseră; verzi şi amare ca fierea, conţineau un tonic astringent numit uva ursi.

Thor se opri şi mîncă din ele cîteva. Mai încolo, găsi pomuşoare. Creşteau pe crengile unor arbuşti asemănători coacăzului, dar cu fructele ceva mai mari şi tot amare, care începuseră tocmai să dea în pîrg.

Indienii le mănîncă întotdeauna cînd au febră.

Thor înghiţi cam o gură plină, apoi îşi urmă dru­mul, adulmecînd copacii. În sfîrşit găsi ceea ce căuta: un pin din trunchiul căruia se prelingeau, pe alocuri, picături de răşină. Rar urs să treacă pe lîngă un pin acoperit cu răşină şi să nu se oprească, căci pentru el acesta e cel mai bun întăritor.

Thor linse picăturile proaspete, absorbind în felul acesta nu numai terebentină, ci, într-un anumit fel, indirect, întreaga farmacie de leacuri care se găseşte în ea.

Cînd a ajuns, în sfîrşit, la capătul trecătorii, pîntecele îi devenise un adevărat depozit de doctorii, peste care a mai înghiţit şi o cantitate apreciabilă de ace de brad. După cum un cîine, cînd e bolnav, mănîncă iarbă, un urs mănîncă, dacă găseşte, ace de brad, dar nu face niciodată acest lucru cînd e sănă­tos; doar atunci cînd se pregăteşte pentru lungul somn de iarnă îşi mai înfundă o dată bine stomacul şi intestinele cu ele.

Soarele încă nu răsărise cînd Thor a atins capătul trecătorii şi s-a oprit cîteva clipe la intrarea scundă o unei peşteri care pătrundea adînc în munte. Ce amintire îi trezeau aceste locuri e greu de spus. Un lucru însă era sigur: din toată lumea, aşa cum o cunoştea el, aici era acasă.

 Peştera, înaltă de patru picioare şi încă o dată pe atît de largă, era foarte adîncă şi aşternută cu nisip alb, moale.

Cîndva, de mult, fusese străbătută de un pîrîu care secase, lăsînd în urmă un culcuş confortabil pe timp de iarnă pentru un urs adormit, ferindu-l de temperatura care uneori scade pînă la cincizeci de grade sub zero.

Cu zece ani în urmă, mama lui Thor se instalase aici ca să-şi facă somnul de iarnă, iar cînd, la ivirea primăverii, ieşise legănîndu-se, trei ursuleţi se clă­tinau cu mers nesigur în urma ei. Unul din ei fusese Thor. Nu vedea încă şi abia dacă avea cîteva fire de păr, căci unui ursuleţ grizzly i se deschid ochii şi părul începe să-i crească aproape în acelaşi timp ca la puiul de om.

De-atunci, Thor hibernase de opt ori în culcuşul lui din peşteră. Ar fi dorit să intre, ar fi vrut să se culce acolo, în fundul grotei, şi să stea aşa pînă îi va trece răul. Două-trei minute a ezitat, mirosind cu părere de rău gura peşterii. Adierea vîntului ce ve­nea dinspre trecătoare îi spunea însă că trebuie să meargă mai departe.

Spre apus, se înălţa un povîrniş care ducea drept în vîrful crestei, şi Thor a apucat-o în sus pe el.

Cînd ajunse în vîrf, soarele răsărise demult. S-a oprit să se odihnească, privind în jos, spre cealaltă jumătate a domeniului său. Era o vale şi mai fru­moasă decît aceea prin care călăriseră Bruce şi Langdon cu cîteva ore mai înainte. Avea peste două mile lărgime de la o culme la alta şi, în lungul ei, se desfăşurau, într-o privelişte largă, nuanţe de auriu, verde şi negru.

Văzută de pe culmea pe care se afla Thor, valea apărea ca un parc imens. Povîrnişurile înverzite se întindeau pînă aproape de crestele munţilor, iar cam la jumătatea lor, acolo unde se sfîrşeau codrii, se iveau ici şi colo, ca semănate de mîna omului, crînguri de brazi şi pini răspîndite pe tot cuprinsul poienilor. Unele din ele nu erau mai mari decît tufişurile decorative din parcurile oraşelor; altele însă se în­tindeau cît vedeai cu ochii. La poalele povîrnişurilor se contura liziera îngustă şi neîntreruptă a păduri­lor. Între ele, larg deschisă, valea îşi desfăşura lun­cile înverzite şi uşor ondulate, împestriţate cînd de purpuriul loziei şi al salviei-de-munte, cînd de ver­dele tufişurilor de măceş şi al crîngurilor.

În fundul văii se rostogolea subţirel un pîrîu.

Thor a coborît vreo patru sute de yarzi spre nord, de-a lungul povîrnişului înverzit, trecînd dintr-o pădurice într-alta cam la două sute de yarzi mai sus de marginea pădurii. Pe aceste înălţimi, la jumă­tatea drumului dintre luncile din vale şi primele stînci pleşuve ale piscurilor, venea adesea să-şi caute micul vînat.

La ora aceea a dimineţii, grăsunii hîrciogi se so­reau pe stînci. Şuieratul lor lung şi timid, plăcut auzului, se contopea cu murmurul apelor într-o ca­denţă armonioasă. Din cînd în cînd, cîte unul, cu un fluierat ascuţit, anunţa primejdia şi, făcîndu-se mic, se lipea de stîncă, aşteptînd trecerea ursului. Atunci, pentru cîteva clipe, şuieratul lor nu mai tulbura murmurul dulce al văii.

Lui Thor însă nu-i ardea de vînătoare. Întîlnise de două ori în cale arici, una din mîncărurile lui pre­ferate, şi totuşi trecuse mai departe, fără să-i bage în seamă. Simţise mirosul cald şi proaspăt de caribu ieşind dintr-un tufiş, dar nu s-a oprit să cerceteze locul; nu l-a stîrnit nici mirosul de bursuc care ajun­gea pînă la el dintr-o crăpătură îngustă şi întunecoasă a stîncii.

Două ore a mers fără întrerupere, mereu spre nord, de-a lungul povîrnişului, înainte de a coborî prin pădure, în vale, la pîrîu.

Noroiul care-i acoperea rana începuse să se întă­rească. A intrat în apa adîncă pînă la umeri şi a stat aşa cîteva minute în bătaia valurilor, care i-au spălat aproape tot lutul de pe rană. A pornit-o din nou în susul pîrîului şi a mers încă vreo două ore, bînd mereu apă ca să-şi potolească setea. Şi, în sfîrşit, după şase ore de umblet, s-a oprit în loc: un fior plă­cut îl străbătuse pînă în creştet — fructele de kinnikinic, pomuşoarele, răşina, acele de piu şi de brad împreună cu apa multă pe care o băuse, amestecate toate laolaltă în stomac, îşi făcuseră efectul. Se sim­ţea acum nespus de bine, atît de bine, încît, pentru prima oară, s-a întors în loc şi-a mîrîit ameninţător înapoi, spre duşmanii nevăzuţi.

Îl mai durea încă umărul, însă răul îi trecuse. Cîtva timp a stat nemişcat, mîrîind din cînd în cînd, şi mormăitul furios care-i clocotea în piept avea acum o semnificaţie nouă.

Pînă noaptea trecută nu ştiuse cu adevărat ce este ura. Luptase cu mulţi urşi, dar furia luptei nu înseamnă neapărat ură. Izbucneşte ca o flacără şi trece tot atît de iute; nu lasă urme care să roadă. Îşi lingea rănile făcute de ghearele duşmanului mai degrabă mulţumit decît mîniat.

Sentimentul care se ivise însă acum era cu totul altul. O ură feroce şi nepotolită se născuse în el împotriva lucrului care-l rănise şi-i provocase du­rere; ura mirosul omului, ura ciudatul animal cu faţa albă pe care-l zărise căţărîndu-se pe marginea rîpei şi ura lui cuprindea tot ce era în legătură cu acea fiinţă. Era o ură izvorîtă din instinct, pe care experienţa căpătată o trezise brutal din amorţire.

Fără să fi văzut sau simţit vreodată omul, ştia că-i este duşman de moarte, că trebuie să se teamă de el mai mult decît de orice sălbăticiune a munţi­lor. Era în stare să atace fără frică pe cel mai uriaş, dintre semenii lui, să ţină piept cu îndrăzneală ori­cărei haite feroce de lupi şi să înfrunte fără să dea măcar un pas înapoi inundaţia şi focul. Dar în faţa omului era nevoit să fugă! Trebuia să se ascundă! Trebuia mereu să se păzească, oriunde ar fi fost — atît pe crestele munţilor, cît şi în cîmpie — cu toată fiinţa şi cu toate simţurile încordate!

Numai natura ar fi putut să-i explice de ce, din instinct, simţea acest lucru; înţelesese dintr-odată că fiinţa nouă, piticul care pătrunsese în lumea lui, era mai de temut decît oricare alt duşman pe care îl cunoscuse vreodată.

Îi vorbea despre om, din negura vremurilor, ex­perienţa neamului său; despre omul primelor tim­puri, omul cu măciuca, despre omul cu suliţa întărită în foc, despre omul cu săgeata şi despre cel care pune capcane, în sfîrşit, despre omul cu puşca.

     Această fiinţă fusese dintotdeauna singurul şi unicul lui stăpîn. Natura întipărise bine în el acest lucru, de-a lungul şirului de sute sau poate de mii de ge­neraţii.

Şi acum, pentru prima oară în viaţă, această parte adormită a instinctului său se redeşteptase dintr-odată şi înţelegea. Ura omul şi avea să urască de-acum înainte tot ceea ce-i purta mirosul. Dar, odată cu ura, se născuse în el, pentru prima dată, şi un alt sentiment: frica! Dacă omul n-ar fi adus, odinioară, moartea în rîndul semenilor lui, lumea nu l-ar fi cunoscut niciodată sub denumirea de ursus horribilis.

Cum înainta de-a lungul pîrîului, cu capul plecat, Thor adulmeca uşurel ici şi colo, fără să-şi înceti­nească pasul. În mers, partea de dinapoi a trupului i se ridica şi cobora într-o legănare caracteristică tutu­ror urşilor şi mai cu seamă urşilor grizzly. Pietrişul scîrţîia sub apăsarea paşilor greoi, iar ghearele lungi îi cădeau cu zgomot apăsat pe pietre — clic-clic-clic —... şi înapoia lui, urmele labelor se rînduiau enorme şi adînci în nisipul fin şi umed.

Valea în care pătrundea acum avea pentru Thor o semnificaţie deosebită. Încetinind pasul, se oprea din cînd în cînd şi adulmeca aerul. Nu era mono­gam, dar de cîţiva ani, la vremea împerecherii, ve­nea în această minunată luncă dintre munţi, ca să-şi întîlnească perechea, pe Iskwao. O găsea totdeauna în iulie aşteptîndu-l, mînată de puterea instinctu­lui matern. Era o splendidă ursoaică grizzly, care venea tocmai dinspre soare-apune, din alţi munţi, ascultînd chemarea dragostei. Mare şi puternică, cu o blană brună-aurie de toată frumuseţea, îi dăruia lui Thor cei mai frumoşi ursuleţi grizzly din lanţul Munţilor Stîncoşi. Iskwao se reîntorcea în munţii ei, iar puii vedeau aici pentru prima oară lumina zilei; creşteau, trăiau şi se luptau departe, în văile şi pe povîrnişurile dinspre apus.

Dacă Thor şi-a alungat vreodată odraslele de pe domeniul lui de vînătoare sau i-a bătut în lupte, a făcut-o fără să ştie şi să-i cunoască, fiindcă aşa hotărîse Natura.

Ca mai toţi celibatarii bătrîni, Thor nu iubea copiii. Suporta prezenţa unui ursuleţ tot atît de pu­ţin ca un burlac arţăgos prezenţa unui ţînc; nu era însă aşa de fioros cum părea şi nu ucisese niciodată vreun pui de urs. Se mărginea doar să-l chelfănească zdravăn ori de cîte ori îndrăznea să se apropie de el, dar avea grijă să-l muştruluiască numai cu perniţa netedă şi moale a labei, atît cît să-l dea de-a dura peste cap ca pe o minge pufoasă. Era singura lui manifestare de nemulţumire cînd vreo ursoaică străină, cu puii ei, îi încălca ţinutul. Altfel, era un urs chiar amabil şi politicos. Niciodată nu alungase şi nu ata­case pe niciuna, oricît de rea şi nesuferită ar fi fost; nici chiar atunci cînd o găsea mîncîndu-i din pradă. Se mărginea doar să le tragă puilor ei o săpuneală zdravănă, şi atît.

E bine, oricum, să ştiţi toate acestea, ca să înţele­geţi tulburarea care l-a cuprins pe Thor cînd, deodată, ocolind nişte stînci ce-i stăteau în cale, îi veni în nări, de foarte aproape, un miros călduţ. Se opri, întoarse capul şi blestemă în felul lui, cu un mormăit scurt şi ursuz. La cîţiva paşi de el, un pui de urs se tîra cu burta pe nisip, gudurîndu-se şi tremurînd de mama focului, ca un căţeluş înspăimîntat, care nu ştie încă dacă cel ce se apropie îi e prieten sau duşman. Ursuleţul n-avea mai mult de trei luni, deci, oricum, o vîrstă mult prea fragedă ca să hoină­rească singur, fără maică-sa. Avea un botişor cafe­niu, mic şi ascuţit, dar pata albă de pe piept arăta că face parte din neamul urşilor negri; nu era, aşadar, un grizzly. Se străduia din răsputeri să spună în felul lui: „M-am pierdut, m-am rătăcit, mi-e foame şi mi-a intrat un ghimpe de arici în labă...“, dar Thor mîrîi din nou ameninţător, căutînd cu ochii în toate părţile ursoaica. Nu se vedea nicăieri şi nu-i simţea nici mirosul; întoarse iar capul spre pui.

Muskwa — aşa cum i-ar fi spus indienii — se apropia cîte puţin de el, tîrîndu-se pe burtă. La a doua ochire a lui Thor, tremură şi mai tare, rostogolindu-se cu încă o jumătate de pas mai aproape de uriaşul grizzly. Un avertisment înăbuşit ieşi din pieptul ursului. Părea că spune destul de limpede:

—   Nu te apropia, sau îţi ard una de te dau de-a dura!

Muskwa a înţeles. Stătu ca mort, cu nasul, labele şi burta lipite de pămînt.

Thor mai privi încă o dată în jur, şi cînd şi-a în­tors din nou privirile, ursuleţul era la numai trei picioare de el, făcut una cu nisipul şi scheunînd în­cetişor.

Thor ridică puţin laba dreaptă:

—    Un pas mai mult şi te cîrpesc! mormăi el.

Muskwa se gudura şi tremura. Îşi lingea botul cu limba mică şi roşie, pe jumătate înfricoşat, pe jumă­tate cerşind îndurare şi, cu toată laba ridicată a lui Thor, s-a apropiat, tîrîndu-se încă şase degete. Ursul îşi înăbuşi un mormăit şi, indispus, lăsă să-i cadă laba grea înapoi pe nisip.

Pentru a treia oară privi în jur, adulmecînd aerul şi mîrîind. Un flăcău tomnatic şi arţăgos l-ar fi în­ţeles foarte bine:

—    Unde dracu’ o fi maică-sa? părea să spună.

Atunci se întîmplă ceva neaşteptat.

Muskwa se furişase pe nesimţite lîngă laba rănită a lui Thor. Ridicîndu-se puţin, a simţit în nări miro­sul rănii proaspete. A atins-o delicat cu limba-i moale şi catifelată şi, deodată, o senzaţie de uşurare deosebit de plăcută îl învălui pe marele grizzly. Stătu cîtva timp nemişcat şi tăcut, în timp ce ursuleţul îi lingea rana. Apoi, aplecîndu-şi capul mare, adulmecă ghemul pufos care venise atît de încrezător spre el. Micul orfan scînci încetişor. Thor mormăi iarăşi, dar acum glasul lui domol nu mai avea nimic ameninţă­tor. Mîngîie cu limba lui mare şi caldă faţa ursu­leţului.

—   Hai cu mine — părea a-i spune, şi îşi reluă drumul spre nord.

În urma lui, tropăind mărunt şi nesigur, venea orfanul ursuleţ cafeniu, cu mutrişoara mică şi ascuţită.