Mici poeme in proza ale lui Baudelaire (11)

Femeia sălbatică şi femeiuşca elegantă

Intr-adevăr, scumpa mea, mă oboseşti fără măsură şi fără milă; auzindu-te suspinînd, s-ar zice că suferi mai mult decît culegătoarele de spice ajunse la şaizeci de ani şi decît bătrînele cerşetoare care adună coji de pîine pe la uşa birturilor.

Dacă suspinele ţi-ar exprima cel puţin remuşcările, ţi-ar face oarecare cinste; însă ele nu tălmăcesc decît îndestularea buneistări şi povara huzurului. Şi apoi, nu mai încetezi să te risipeşti în cuvinte de prisos: «Iubeşte-mă mult! Am atîta nevoie! Consolează-mă pe aici, mîngîie-mă pe acolo!» Uite, vreau să încerc să te vindec; vom găsi poate chipul, cu doi gologani, în mijlocul unui bîlci, şi fără să mergem prea departe.

Să luăm seama, te rog, la această zdravănă cuşcă de fier unde se frămîntă, urlînd ca un osîndit, zgîlţîind gratiile ca un urangutan scos din răbdări de surghiun, imitînd în chip desăvîrşit, cînd salturile circulare ale tigrului, cînd legănatul stupid al ursului alb, această dihanie păroasă cu o formă ce-o imită destul de vag pe a noastră.

Monstrul ăsta e unul din acele animale pe care le numim de obicei «îngerul meu», adică o femeie. Celălalt monstru, care zbiară ca un bezmetic, cu un retevei în mînă, e un bărbat. Şi-a pus nevasta legitimă în lanţuri, ca pe-un animal, şi o arată în mahalale, în zilele de bîlci, cu îngăduinţa magistraţilor, se înţelege.

Bagă de seamă! Uite cu cîtă lăcomie (poate nu prefăcută!) sfîşie de vii iepurii de casă şi piuitoarele păsări pe care îngrijitorul său i le azvîrle. «Haide, zice el, nu trebuie să mănînci totul într-o zi», şi, pe temeiul acestui cuvînt înţe­lept, îi smulge plin de cruzime prada, cu maţele deşirate ce rămîn un moment prinse în dinţii crîncenei fiare, femeii, vreau să zic.

Hai! O straşnică lovitură de retevei ca s-o astîmpere! Căci săgetează cu ochi grozavi de hulpavi către hrana luată. Dumnezeule mare! Reteveiul nu e baston de comedie, ai auzit răsunîndu-i carnea, cu tot părul ei fals? Aşa că acum îi ies ochii din cap, urlă mai natural în furia ei, scînteiază toată, ca fierul cînd îl baţi.

Acestea sunt moravurile conjugale ale celor doi coborîtori din Eva şi Adam, zămislirile uniunilor tale, o, Doamne! Netăgăduit, femeia asta e nefericită, deşi, la urma urmelor, poate că nu-i sunt necunoscute gîdilitoarele plăceri ale gloriei. Sunt nenorociri mult mai fără tămăduire, şi fără compensaţii. Dar lumea unde a fost azvârlită n-a putut crede niciodată că femeia ar merita o altă ursită.

Acum să ne răfuim, scumpa mea preţioasă! Văzînd grozăviile de care e plină lumea, ce vrei să gîndesc de infernul tău drăgălaş, tu care nu te odihneşti decît pe stofe moi ca pielea ta, care nu mănînci decît carne gătită, şi pe care un servitor îndemînatic îşi dă osteneala s-o taie în bucăţi?

Şi ce pot însemna pentru mine toate aceste mici suspine care îţi umflă pieptul parfumat, sănătoasă cochetă? Şi toate afectările învăţate din cărţi, şi această neistovită melancolie, făcută să inspire spectatorului un sentiment cu totul altul decît mila? Intr-adevăr, mă apucă uneori pofta să te învăţ ce e adevărata nefericire.

Văzîndu-te astfel, frumoasa mea gingaşă, cu picioarele în noroi şi cu ochii întorşi vaporos către cer, ca şi cînd i-ai cere un rege, îmi pari cu adevărat o tînără broască invocînd idealul. Dacă-l dispreţuieşti pe bărbatul paşnic (ceea ce sunt acum, după cum bine ştii), păzeşte-te de cocorul care o să te pape, o să te înghită şi o să te ucidă cum vrea!

Oricît aş fi de poet, nu sunt chiar aşa de lesne de tras pe sfoară cum ai vrea s-o crezi, şi dacă ai să mă sîcîi prea des cu preţioasele tale sclifoseli, am să te tratez ca pe o femeie sălbatică, ori am să te arunc pe fereastră, ca pe-o butelcă seacă.