Grizzly, stapanul muntilor(6)

Pîrîul de-a lungul căruia mergea Thor era un afluent al Badinei şi curgea aproape în linie dreaptă spre Skeena.

Pe măsură ce înainta în susul apei, ţinutul se înălţa, devenind tot mai accidentat. Marele grizzly străbătuse cam şapte-opt mile de la vîrful cumpenei apelor, unde dăduse peste Muskwa, şi pantele înce­puseră să-şi schimbe înfăţişarea. Printre coastele stîncoase şi abrupte, presărate de mase enorme de stînci, între rîpele înguste şi întunecoase şi povîrnişurile prăpăstioase care se întindeau pînă hăt-departe, pîrîul devenea din ce în ce mai zgomotos şi cursul lui tot mai greu de urmat.

    Thor pătrunsese acum într-una din fortăreţele lui - o regiune în care, la nevoie, avea la îndemînă mii de ascunzători dac-ar fi dorit. Era un ţinut sălbatic şi frămîntat, unde vînatul mare se găsea din belşug şi unde mirosul omului nu-l putea ajunge niciodată.

Trecuse cam o jumătate de oră de la întîlnirea cu Muskwa. Pornise la drum fără grabă, cu pas greoi şi apăsat. Părea că uitase cu totul de prezenţa ur­suleţului. Totuşi, îl auzea şi-i simţea mirosul. Muskwa se căznea să-l urmeze; trupul lui mic şi grăsun, cu lăbuţe scurte, nu era obişnuit cu drumuri aşa de lungi şi anevoioase; cu toate acestea păşea curajos şi doar de două ori în cursul acestei jumătăţi de oră a scîncit de prea mare obidă; întîi, cînd s-a rostogolit din vîrful unei stînci în apa rîului, şi apoi, cînd a călcat prea apăsat pe ghimpele de arici pe care-l avea înfipt în labă.

În cele din urmă, Thor a părăsit malul pîrîului şi a început să urce o rîpă adîncă, pînă cînd a dat de un luminiş, ca un fel de mic platou, aşezat la jumă­tatea unui povîrniş întins. Aici s-a oprit în preajma unei stînci bătute de soare şi împresurată de iarbă.

Poate că prietenia nevinovată pe care i-o arătase Muskwa, uşurarea resimţită cînd îi linsese rana — într-un moment psihologic — şi stăruinţa de a-l urma, toate la un loc au făcut să vibreze ceva în inima lui aspră de sălbăticiune; aşa, că, după ce a adulmecat cercetător în jur, s-a întins liniştit lîngă stîncă.

Abia atunci ursuleţul, ajuns la capătul puterilor, a îndrăznit şi el să se culce. Era aşa de istovit, încît într-o clipă a adormit buştean. De vreo două ori în cursul după-amiezii, Thor simţise arsura foamei, o foame din acelea care nu poate fi potolită cu furnici sau rîme şi nici chiar cu hîrciogi. Aşadar, leacurile îşi făcuseră efectul; dar poate îl mîna şi gîndul că micul Muskwa trebuie să fie lihnit de foame; ori­cum, nu-i mai dădu răgaz ursuleţului să se odihnească, ci se hotărî să o pornească mai departe.

Era cam pe la ora trei, ceas cînd, în zilele de vară, peste văile munţilor din nord coboară liniştea şi toropeala.

Hîrciogii şuieraseră pînă osteniseră, şi acum lene­veau la soare, pe stînci; vulturii pluteau aşa de sus deasupra piscurilor, încît păreau nişte puncte negre în albastrul cerului; uliii, sătui de pradă, dispăru­seră în pădure, iar caprele şi oile sălbatice se odih­neau acolo sus, pe ţancurile lor, aproape de linia cerului. Şi dacă, din întîmplare, s-ar fi aflat vreun rumegător prin apropiere, pînă şi acela era acum sătul şi picotea.

Vînătorii din munţi ştiu că acum este momentul cel mai prielnic pentru cercetarea povîrnişurilor şi luminişurilor, cînd pot da peste urşii însetaţi de carne, porniţi după pradă. Thor cunoştea şi el această taină a vînătorii.

Din instinct ştia că poate umbla fără teama de a fi zărit sau simţit, pentru că toate animalele erau sătule şi dormeau. Acum putea să descopere vînatul şi să-l încolţească.

Cîteodată se întîmpla să omoare o capră sau un caribu chiar în plină zi, căci pe distanţe mici alerga mai iute decît capra sau oaia şi aproape tot atît de repede ca un caribu; dar de obicei îşi ucidea vînatul spre apusul soarelui sau cînd începea să se lase în­tunericul.

Se ridică greoi de lîngă stîncă şi zgomotul îl deş­teptă pe Muskwa.

Ursuleţul se sculă, clipi somnoros spre Thor, apoi spre soare şi se scutură aşa de tare, încît căzu jos. Thor aruncă o privire cam acră spre ghemuleţul ce­nuşiu din faţa lui.

Foamea îi dădea junghiuri şi simţea o poftă teri­bilă să mănînce carne, carnc multă, roşie şi zemoasă, întocmai ca un om flămînd care tînjeşte după o fleică şi n-are de mîncare decît pesmeciori şi maio­neză. Se întreba cu nedumerire cum va putea să vîneze un caribu cu ursuleţul ăsta aproape mort de foame şi curios nevoie-mare, care se ţinea scai de el.

Muskwa părea să-i fi înţeles gîndul. O luă la goană înainte, apoi, după cîţiva metri, se opri şi privi îndărăt obraznic, cu urechiuşele ciulite. Avea aerul unui copil care vrea să-i arate tatălui că este capabil să meargă la prima lui vînătoare de iepuri.

Thor îşi săltă cu un zgomot surd trupul greoi şi dintr-o săritură îl ajunse; o lovitură bruscă a labei drepte, şi ursuleţul se văzu trimis, rostogolindu-se de-a dura, la cîţiva metri în spatele lui.

Era un fel de a-l certa care spunea limpede:

— Acolo-i locul tău, dacă vrei să mergi la vînă­toare cu mine! după care a pornit-o încetişor, cu ochii, urechile şi nările încordate.

A coborît pînă la vreo sută de yarzi deasupra pî­rîului. Acum nu mai căuta drumurile uşoare, ci cer­ceta locurile accidentate şi prăpăstioase. Înainta în­cet, în zigzag, înconjurînd cu atenţie stîncile, adulmecînd fiecare rîpă şi scotocind tufişurile şi locurile din preajma copacilor doborîţi de vînt. Urca pînă aproape de stîncile pleşuve ale piscurilor, ca apoi să coboare iar pe nisipul şi pietrişul prundului.

Vîntul îi aducea în nări felurite mirosuri; niciunul însă nu era atît de atrăgător ca să-l ademe­nească şi să-l oprească locului. O dată l-a ajuns mi­ros de capră dinspre stîncile înalte, dar nu-i plăcea să vîneze pe stînci; altă dată a simţit mirosul de oaie sălbatică, iar mai tîrziu, în cursul după-amiezii, a zărit un berbec care-l privea de pe un ţanc, la o sută de picioare deasupra capului. Ceva mai la vale, adulmecînd aerul, a simţit urmă de arici şi încă mult mai des, pe cea de caribu.

Prin partea locului erau şi alţi urşi, dar mai ales negri sau bruni, care aveau obiceiul să cutreiere de-a lungul pîrîului; o singură dată doar a simţit miro­sul altui grizzly şi atunci a mîrîit supărat.

De două ceasuri de cînd părăsiseră locul de odihnă, Thor nu-i dăduse nici o atenţie lui Muskwa, pe care foamea şi oboseala îl chinuiau tot mai mult, pe măsură ce trecea vremea. Niciun copil n-ar fi fost în stare să dea dovadă de mai mult curaj decît el. De multe ori, în locurile accidentate, se poticnea şi cădea, iar acolo unde Thor trecea peste stînci nu­mai cu un singur pas, el trebuia să lupte cu dispe­rare ca să-şi facă drum. În trei rînduri, la trecerea pîrîului, bietul Muskwa a fost gata-gata să se înece, în plus îl mai durea şi laba, era plin de lovituri, zdrobit, rupt de oboseală şi ud leoarcă; dar nu se lăsa. Uneori era foarte aproape de Thor, alteori tre­buia s-o ia la goană ca să-l ajungă din urmă.

Cînd, spre apusul soarelui, Thor a dat peste vînatul dorit, sărmanul Muskwa era istovit cu desăvîrşire. Şi apoi nici nu înţelegea de ce Thor se trîntise deodată, lipindu-şi trupul mare şi greoi de o stîncă, la marginea unei fîneţe mărăcinoase, de unde se putea privi în jos spre o vîlcea.

Îi venea să scîncească, dar nu îndrăznea: îi era frică. Niciodată, în scurta lui viaţă, n-o dorise pe maică-sa alături ca acum. Nu pricepea de ce l-a pă­răsit printre stînci şi nu s-a mai întors.

Langdon şi Bruce aveau să descopere tragedia ceva mai tîrziu.

Muskwa nu se dumerea de ce nu mai vine ur­soaica să-l alăpteze, doar se făcuse ora de culcare şi ar fi trebuit să sugă. Era născut în martie şi, după legea ursoaicelor, puii mai trebuiau alăptaţi încă o lună. Ghemotocul acesta cafeniu era ceea ce Metoo­sin, indianul, ar fi numit un munookow, adică ceva foarte mic şi crud încă. Fiind urs, nu se născuse la fel ca toate celelalte animale. Mamă-sa, ca orice ur­soaică din regiunile îngheţate, îl adusese pe lume în bîrlogul ei, cu mult timp înainte de a-şi fi terminat hibernarea. Îl născuse în timpul somnului de iarnă. Şase săptămîni, cît timp nu deschisese încă ochii şi era golaş, îl alăptase, cu toate că ea nici nu mînca, nici nu bea apă şi nu ieşise încă la lumina zilei. Cînd s-au sfîrşit cele şase săptămîni, a părăsit împreună cu el bîrlogul, ca să-şi caute, pentru prima oară, hrana.

Trecuseră de atunci încă şase săptămîni şi el ar fi trebuit să cîntărească la vremea asta cam două­zeci de pfunzi. Dar acum, lihnit de foame şi de sete cum nu mai fusese niciodată în viaţa lui, cîntărea desigur cu mult mai puţin.

La vreo trei sute de yarzi mai jos de locul unde stătea acum Thor, se întindea o pădurice de pini mică şi deasă, la marginea unui lac cît un degetar, a cărui apă şerpuia strecurîndu-se către celălalt ca­păt al vîlcelei. Acolo, în pădurice, se afla un caribu sau poate chiar mai mulţi. Thor ştia asta sigur de parcă i-ar fi văzut. Pentru el, wenipow, mirosul copitatelor „culcate", era tot aşa de deosebit de nechisoo, mirosul celor care „pasc“, ca ziua de noapte. Primul pluteşte imperceptibil în aer, ca adierea par­fumului din hainele şi părul unei femei care trece; celălalt se lasă greu şi cald spre pămînt, ca mirosul unei sticle sparte de colonie.

  Chiar şi Muskwa, care se furişase în spatele lui Thor şi se culcase alături, simţea mirosul.

Vreo zece minute bune, Thor a stat nemişcat. Cerceta cu ochii vîlceaua, malul lacului şi marginea pădurii. Adulmeca spre partea de unde venea miro­sul, stabilindu-i locul tot aşa de precis ca acul unei busole.

Trebuia să stea neclintit, deoarece se aflau foarte aproape de limita spaţiului de unde puteau fi simţiţi.

În munţi, în asemenea locuri cum era vîlceaua aceea, curenţii formează adesea vîrtejuri, iar dacă Thor s-ar fi aflat cu cincizeci de yarzi mai sus de locul unde sta ghemuit, renul, cu mirosul lui fin, i-ar fi simţit imediat prezenţa.

Cu urechiuşele ciulite înainte, cu o licărire de înţelegere în ochi, Muskwa lua acum prima lecţie de pîndă a vînatului.

Thor, ghemuit la pămînt, se tîra pe burtă, înaintînd încetişor şi fără zgomot spre pîrîu. Gulerul de blană din jurul gîtului i se zbîrlise ca spinarea unui cîine întărîtat. Muskwa îl urma tîrîş.

Ursul continuă să înainteze ocolit cam încă osută de yarzi, şi din cînd în cînd se oprea să adulmece în direcţia pădurii. În cele din urmă păru mulţumit. Vîntul îi sufla drept în faţă, aducîndu-i adieri îm­bietoare. O porni furişîndu-se, lipit de stîncă, cu paşi mici şi cu muşchii încordaţi, gata de atac. În două minute ajunse la marginea păduricii de pini, unde se opri iar.

Un trosnet de crengi rupte ajunse pînă la el. Renii caribu se sculaseră în picioare, dar nu dădeau semne de nelinişte. Se duceau să se adape şi să pască.

Thor se strecură tiptil în direcţia zgomotului. Într-o clipă a fost în umbra păduricii; se opri şi, ascuns de frunziş, supraveghea lacul şi pajiştea din faţă. Întîi a apărut un uriaş caribu mascul, cu coar­nele crescute numai pe jumătate şi încă acoperite de puf. În urma lui venea unul tînăr, cam de vreo doi ani; era gras şi blana-i catifelată lucea în lu­mina apusului.

Vreo cîteva minute, taurul caribu cercetă atent locul, căutînd să prindă cu ochii, urechile şi nările vreun semn de primejdie. Cel tînăr, mai puţin bă­nuitor, rupea liniştit iarbă.

Lăsîndu-şi coarnele pe spate, taurul o porni în­cet spre lac, pentru adăpatul de seară. Tînărul îl urmă.

În momentul acela, Thor ieşi încetişor din ascun­zătoare şi, de acolo, de la cincizeci de picioare de­părtare de renul cel tînăr, îşi strînse într-o clipă corpul uriaş şi, cu o zvîcnire, sări. Străbătuse ca un bolid jumătate de distanţă, cînd în sfîrşit animalele l-au auzit. Ţîşniră din loc ca o săgeată, dar prea tîrziu. Thor se şi repezise cu iuţeala vîntului, căzînd în spinarea celui mai tînăr; se lăsă apoi puţin pe o parte şi, parcă fără efort, îl doborî la pămînt. Urmărirea se terminase.

Puternica lui labă dreaptă se înfipse în umărul animalului şi, în timp ce se rostogoleau la pămînt, îi apucă botul cu stînga, de parc-ar fi fost o mînă omenească. Aşa cum proceda totdeauna în asemenea împrejurări, Thor se lăsă să cadă sub caribu şi, îndoindu-şi puţin o labă de dinapoi, îi spintecă burta cu ghearele. În acelaşi timp, încleştîndu-l, îi zdrobi coastele ca pe nişte surcele.

În sfîrşit se ridică, privi în jur şi se scutură cu un răcnet, care ar fi putut să însemne tot atît de bine un strigăt de triumf sau o invitaţie la masă pentru Muskwa.

Ursuleţul n-a mai aşteptat altă poftire. Pentru prima oară simţea gustul cărnii şi mirosul sîngelui. Amîndouă veniseră în momentul cel mai potrivit al vieţii lui, tot aşa cum i se întîmplase şi lui Thor cu ani în urmă.

Nu toţi urşii grizzly omoară vînat mare, ba chiar numai foarte puţini dintre ei. Cei mai mulţi sînt, în general, vegetarieni. Se hrănesc cu animale mici ca: hîrciogi, marmote şi arici. Numai întîmplarea face dintr-un grizzly vînător de caribu, capre, oi sălba­tice, cerbi sau chiar elani.

Thor era unul dintre aceştia şi, ca el, urma să fie şi Muskwa, cu toate că era un urs negru, fără niciun fel de înrudire cu ursus horribilis.

Timp de o oră, cei doi s-au ospătat nu cu lăcomia cîinelui înfometat, ci pe îndelete şi cu plăcere, aşa cum gustă un cunoscător o mîncare aleasă.

Muskwa, întins pe burtă aproape între labele uriaşe ale lui Thor, lipăia sîngele şi mîrîia ca un motănel care ţine în dinţi o bucată de carne. Thor, ca totdeauna, îşi alegea mai întîi delicatesele, deşi leacurile îi goliseră burta de parc-ar fi fost o odaie fără mobilă. Trăgea întinzînd bucăţile de grăsime din jurul rinichiului şi maţelor şi le mesteca cu ochii închişi pe jumătate.

Ultimele luciri ale soarelui se stingeau pe cres­tele munţilor şi întunericul începu să cadă repede. Se înnoptase cînd, într-un tîrziu, se săturară. Micu­ţul Muskwa devenise acum tot atît de lat pe cît era de lung.

Păstrător din fire, Thor nu risipea niciodată hrana. De aceea, cînd era sătul, nu-l mai interesa vînatul. Dacă în acel moment bătrînul caribu i-ar fi venit la îndemînă, probabil că    l-ar fi cruţat. Avea mîncare de ajuns şi acum se gîndea unde ar putea s-o ascundă mai bine. Se înapoie în păduricea de pini, dar ursuleţul, îndopat pînă la refuz, nici nu se urni să-l urmeze. Ştia că Thor n-are să lase aşa resturile ospăţului. Şi într-adevăr, zece minute mai tîrziu, Thor se întoarse, apucă de ceafă, între fălcile-i puternice, leşul caribu-ului şi-l tîrî spre pădu­rice, aşa cum ar tîrî un cîine o bucată de slănină de vreo zece pfunzi. Renul cîntărea însă vreo patru sute de pfunzi, dar chiar dac-ar fi cîntărit opt sute sau o mie, Thor nu s-ar fi lăsat şi tot l-ar fi tîrît în as­cunziş, doar că l-ar fi tras, mergînd de-a-ndăratelea.

Aici, în marginea pădurii, descoperise o groapă în care vîrî leşul. Îl acoperi cu crengi, buşteni, ace de pin şi putregai. Nu se ridică pe labele de dinapoi şi nu-şi lăsă „semnul" pe scoarţa unui copac ca aver­tisment pentru alţi urşi. Adulmecă puţin în jur, apoi ieşi din pădure. De data aceasta, Muskwa porni după el. Îi venea cam greu să meargă, umflat cum era de atîta mîncare.

Stelele umpluseră tot cerul şi, la lumina lor, Thor începu urcuşul de-a lungul unei coaste prăpăstioase, care ducea pînă în vîrful muntelui. Au urcat fără oprire cu mult mai sus decît fusese vreodată Muskwa. Au trecut peste un petic de zăpadă şi au ajuns într-un loc unde părea că un vulcan sfîrtecase mărun­taiele pămîntului. Cu mari sforţări ar fi putut un om să răzbească acolo, în locurile unde Thor l-a dus pe Muskwa.

Într-un tîrziu, s-au oprit. Se aflau pe o brînă îngustă, sub un perete înalt de piatră. Dedesubt se căsca un haos de stînci prăvălite şi, departe, foarte departe, se întrezărea valea, ca o prăpastie neagră şi fără fund.

Thor se culcă greoi şi, pentru prima oară de cînd fusese rănit în valea cealaltă, şi-a aşezat capul între labele lui mari, scoţînd un oftat adînc de uşurare.

      Muskwa s-a ghemuit, lipindu-se strîns de corpul lui Thor. Amîndoi s-au cufundat în somnul adînc şi liniştit al sătulului. Deasupra, stelele străluceau pu­ternic, iar luna se înălţa încet, scăldînd în lumina ei argintie piscurile şi valea.