duminică, 20 aprilie 2014

Neputinta

Am fost la vechiul apartament de pe strada Bucuresti - primul apartament in care am locuit dupa ce m-am mutat la Timisoara. Acolo am vazut pentru intaia oara zambetul Mariei - incredibilul zambet al bebelusului, cel care e bucurie pura, fericire, daruire neconditionata. Acolo am trait cei mai frumosi ani - cei in care aveam copil mic, in care pregateam seara de seara vanita si spalam mica piele de inger, in care devenisem expert la infasat si la plimbat cu caruciorul, la razuit morcovi pentru supa, la preparat ceaiul si, mai tarziu, la inventat povesti cu animale.
Acolo a murit mama... In acel apartament de doua camere, unde am lasat-o mai mult singura, unde n-am fost in stare sa ma dovedesc un fiu iubitor, sa trec peste mine insumi, sa ii fac o batranete mai usoara.
Am fost acolo astazi dimineata si nici acum nu mi-a trecut nodul din gat, senzatia de ocean al lacrimilor, apasarea din plex, furnicaturile din brate, moliciunea genunchilor. Mobilele grele sunt la locurile lor, intunecate, parca traind o legenda din vremea regelui Arthur. Cartile toate sunt acolo, asa cum le stiu din copilarie. Acolo sunt si vechile caiete ale mamei, pline de inceputuri - piese de teatru, eseuri, povesti... Doar mama nu mai e... Ma uit in locul unde a cazut... ridic ochii spre fereastra prin care a privit, lungita in patul batranetii, cum infloreau copacii, si parca o vad. Dar nu, nu simt nici regrete, nici duiosie, nici constiinta nu ma mustra, nici spaimele nu ma trec. Nu sunt cuprins de nostalgie, ci doar de un infernal sentiment de neputinta. 
Da, asta am simtit, o uriasa neputinta, ceva care nu se poate asemana cu nimic pe lume, pentru ca iti ia toate sensurile, cate ti-au mai ramas intacte. Nimic, nimic, nimic... nu mai pot face nimic....
Oh, Doamne, ce fel de suflet voi mai fi avand si eu...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!