Grizzly, stapanul muntilor(7)

In după-amiaza zilei în care Thor părăsise balta de noroi, Langdon şi Bruce au coborît în valea din­spre apus, traversînd coama muntelui. Se făcuse ora două cînd, în sfîrşit, Bruce s-a înapoiat după cei trei cai, lăsîndu-l pe Langdon sus, în vîrful crestei, să cerceteze cu binoclul împrejurimile. După întoar­cerea călăuzei, au pornit-o de-a lungul pîrîului, cutreierînd timp de vreo două ceasuri locurile pe care mai înainte le străbătuse ursul. Cînd s-au oprit să poposească peste noapte, erau încă la o depărtare de două, poate chiar trei mile de locul unde Thor îl întîlnise pe Muskwa. Nu găsiseră încă urmele lui pe nisipul din prundul pîrîului, dar Bruce era sigur că în curînd vor da peste ele. Ştia, de altfel, că ursul o luase de-a lungul povîrnişului.

     —      Cînd ai să pleci din ţinuturile astea şi ai să te apuci să scrii despre urşi, să nu îndrugi tîmpenii ca cei mai mulţi din breasla ta, Jimmy - spuse Bruce, pe cînd stăteau liniştiţi şi-şi fumau pipele, seara, după cină. Acum doi ani am luat cu mine pe timp de vreo lună un naturalist. A fost aşa de încîntat de tot ce-a văzut, încît mi-a promis c-o să-mi trimită o grămadă de cărţi despre urşi şi alte sălbă­ticiuni, şi-ntr-adevăr, mi-a trimis. La început, cînd le-am citit, să fiu al naibii dacă nu m-a pufnit rîsul: da’ pe urmă mi-am ieşit aşa de rău din fire, încît le-am zvîrlit pe toate-n foc. Urşii au fără îndoială cu­riozităţile lor şi poţi să spui o groază de lucruri interesante despre ei, fără să faci pe nebunul cu tot dinadinsul, înşirînd baliverne. Pariez c-aşa-i!

Langdon aprobă din cap.

—  Ani de zile trebuie să hăituieşti şi să omori ca să ajungi să descoperi adevărata plăcere a vînatului mare — zise el încetişor, privind în foc. Şi cînd, în: sfîrşit, ai ajuns să o cunoşti şi te absoarbe cu trup şi suflet, observi cu uimire că în definitiv fiorul emo­ţiei adevărate nu este să omori, ci, dimpotrivă, să laşi să trăiască. Uite, eu, deşi vreau să pun mîna pe acest grizzly, şi-o să pun, căci nu părăsesc munţii pînă nu-1 împuşc, totuşi azi, cînd aş fi putut omorî doi urşi, n-am tras măcar un foc. Cred, Bruce, că în­cep să deprind adevărata artă şi plăcere a vînătorii, şi cînd vînezi aşa cum trebuie, înveţi multe lucruri. Nu-ţi fă griji! În tot ce-o să scriu eu, va fi vorba numai de întîmplările petrecute aievea. Se întoarse brusc, privindu-l drept în ochi. Şi ce fel de prostii ai citit, mă rog, în cărţile acelea?

Bruce scoase un nor de fum din pipă, rămase o clipă pe gînduri, apoi răspunse:

—     Ce m-a scos ăl mai rău din sărite e că deştep­ţii ăştia s-au apucat să scrie că urşii ar avea „sem­nele” lor. Auzi prostie! După spusele lor, ursul se ridică în două picioare, face un semn pe trunchiul unui copac şi, din momentul acela, tot ţinutul din jur e al lui, pînă cînd vine unul mai mare şi-l sno­peşte în bătaie. Mi-aduc aminte că într-o carte se vorbea chiar de un grizzly care, după ce a tras un buştean sub un copac, s-a suit pe el şi şi-a pus semnul mai sus decît toţi ceilalţi. Ia închipuie-ţi aşa ceva! Adevărul e că niciun urs nu lasă urme care să aibă vreo semnificaţie. Am văzut urşi grizzly muşcînd şi zgîriind coaja copacilor, aşa cum fac pisicile, iar vara, cînd năpîrlesc şi-i mănîncă pielea, ridicîndu-se şi frecîndu-se de trunchiurile copacilor. Asta o fac ca să se scarpine şi nu ca să-şi lase cartea de vizită pentru ceilalţi. Caribu-ul, elanul şi cerbul procedează la fel cînd trebuie să-şi lepede puful de pe coarne. Şi tot scriitorii ăştia mai cred că fiecare grizzly îşi are ţinutul lui propriu; nici vorbă de aşa ceva! Am văzut şi cîte opt grizzly în plină putere, căutîndu-şi hrana laolaltă, pe acelaşi povîrniş. Cred că şi tu-ţi mai aminteşti cum am împuşcat acum doi ani patru grizzly într-o văiugă nu mai lungă de o milă. Din cînd în cînd apare, e drept, printre grizzly, cîte un „şef“ ca amicul pe care-1 urmărim, dar nici chiar ăsta nu-şi are domeniul lui personal, ba aş pune ră­măşag că sînt poate şi peste douăzeci de alţi urşi în văile astea două. Naturalistul cu pricina n-ar fi pu­tut însă deosebi urma lăsată de un grizzly de aceea a unui urs negru, şi să fiu al naibii dacă avea măcar habar ce-i acela un urs brun!

Îşi scoase pipa din gură şi scuipă cu dispreţ în foc. Langdon ştia că prietenul lui n-a terminat încă şi că abia acum se stîrnise cu adevărat la vorbă. Pen­tru el erau cele mai plăcute ceasuri acestea în care tăcutul Bruce se mînia şi începea să vorbească.

—     Urs brun, auzi! mormăi el. Închipuie-ţi, Jimmy, credea că există urşi bruni! Iar cînd i-am spus că nici gînd de aşa ceva şi că, de fapt, ursul brun de care citeşte el prin cărţi este în realitate sau un urs negru sau un grizzly cu blana de culoare ca­fenie, mi-a rîs în nas, mie, care m-am născut şi am crescut printre urşi! Mai tîrziu, cînd i-am vorbit de culoarea urşilor, aproape că-i ieşiseră ochii din cap. Era sigur că-mi bat joc de el. Mi-am dat seama pe urmă că asta trebuie să fi fost pricina pentru care mi-a trimis cărţile. Probabil a vrut să-mi dovedească că el avusese dreptate. Ascultă, Jimmy, nu există animal pe lume care să aibă o variaţie de culori atît de mare ca ursul. Am văzut urşi negri — albi ca ză­pada şi grizzly tot atît de tuciurii ca orice urs negru! Am văzut urşi negri şi grizzly cu blana brună, aurie sau chiar aproape galbeni. Sunt tot atît de feluriţi la culoare după cum sunt la fire şi la felul de a se hrăni. Mă bate gîndul că mai toţi naturaliştii ăştia, îndată ce au dat cu ochii de un grizzly, se şi apucă să scrie despre întreg neamul lor, ca şi cum toţi ar semăna leit cu cel văzut de ei. Asta nu-i de loc cin­stit faţă de urşii grizzly. Să mă ia dracu dacă este! Şi nu-i o singură carte în care să nu se spună de grizzly că ar fi cel mai fioros mîncător de oameni, cînd de fapt el nu atacă omul decît atunci cînd se vede încolţit. Altminteri, e curios ca un copil şi foarte blînd din fire, bine-nţeles dacă nu te apuci să-l stîrneşti. Cea mai mare parte din ei sunt vege­tarieni, dar am văzut urşi grizzly doborînd capre, oi sălbatice sau caribu; am văzut alţii care-şi căutau hrana alături de aceleaşi animale, fără măcar să le atingă. Sunt fiinţe curioase şi se pot spune o mul­ţime de lucruri interesante despre ei, fără să te faci caraghios cu tot dinadinsul.

Bruce scutură cenuşa din pipă, părînd să-şi subli­nieze astfel ultimele cuvinte. În timp ce-o umplea din nou cu tutun proaspăt, Langdon zise:

—    Fii sigur că amicul nostru e învăţat cu vînatul şi cu carnea!

—    Eh, nu-i chiar aşa de sigur — răspunse Bruce. Mărimea nu e întotdeauna un indiciu. Odată am văzut un grizzly nu mai mare decît un cîine, doborînd vînat. Aici în munţi, sute de animale mor iarna de frig, iar cînd vine primăvara, urşii le mănîncă leşurile; cu toate astea nu atacă animalele. E ade­vărat că unii grizzly se nasc vînători, dar alţii de­vin absolut din întîmplare. Acela care a ucis odată, fără îndoială că va continua să ucidă. Într-o bună zi, pe cînd mă aflam pe coasta unui munte, am vă­zut o capră alergînd drept pe sub nasul unui grizzly. Ursul stătea liniştit, dar capra s-a speriat aşa de rău, încît a dat buzna peste el; bine-nţeles c-a omorît-o. Vreo zece minute a rămas grozav de nedumerit de cele întîmplate şi a trebuit să mai treacă o altă ju­mătate de oră, în care timp a tot mirosit leşul cald, pînă să se hotărască să-l sfîşie. Probabil că pentru prima oară simţea gustul cărnii proaspete. Pe ursul ăla nu l-am omorît şi, dacă mai trăieşte, sînt con­vins că ain ziua aceea s-a învăţat la vînat mare.

—    Nu pot crede că mărimea nu contează — spuse Langdon Un urs mîncător de carne trebuie să fie mult mai mare şi mai puternic decît unul vege­tarian

—    Ei, iată una din curiozităţile despre care ai putea să scrii — îl întrerupse Bruce, chicotind scurt, în felul lui ciudat De ce oare un urs se îngraşă aşa de tare în septembrie, că de-abia mai poate merge, deşi nu se hrăneşte decît cu fructe, furnici şi rîme? Tu te-ai îngrăşa mîncînd coacăze sălbatice? Şi de ce creşte aşa de repede în timpul celor patru sau cinci luni de iarnă, cît stă în bîrlog ca mort, fără să mănînce şi să bea? Şi de ce vreme de o lună sau chiar două ursoaica îşi alăptează puii, în timp ce s-ar putea spune că încă doarme? Cînd puii se nasc, ea abia dacă şi-a făcut două treimi din somn. Şi iarăşi, de ce îi sînt puii atît de mici? Naturalistul meu rîdea de credeam c-are să plesnească cînd i-am spus că un pui de grizzly, la naştere, nu e mai mare degît un pisoi.

—    Naturalistul tău era desigur unul dintre smin­tiţii aceia care sînt convinşi că ştiu tot; de altfel, nici nu e de condamnat — spuse Langdon. Cu patru sau cinci ani în urmă, nici eu n-aş fi putut crede una ca asta. M-am convins abia în Athabaska, cînd am scos din bîrlog puii aceia de urs. Unul cîntărea un­sprezece uncii, iar celălalt nouă. Îţi mai aminteşti?

— Cum să nu, Jimmy, n-aveau nici o săptămînă, iar ursoaica cîntărea doar opt sute de pfunzi.

Cîtva timp pufăiră tăcuţi din pipă.

—     Aproape de necrezut — reluă convorbirea Langdon — şi totuşi e adevărat. Nu e un capriciu al naturii, Bruce, ci mai degrabă un semn de înţe­lepciune. Dacă ursuleţii ar fi, comparativ, tot atît de mari cît pisoii faţă de pisică, atunci ursoaica nu i-ar putea hrăni cele cîteva săptămîni cît nu bea şi nu mănîncă. Totuşi, stînd şi judecind aşa, nu pot în­ţelege un lucru: de ce puii unui urs negru obişnuit, care e cam de două ori mai mic decît un grizzly, sînt la naştere mai mari decît ai acestuia? Cum naiba vine asta?

Bruce îl întrerupse rîzînd îngăduitor:

—    E foarte uşor de înţeles, Jimmy. Îţi aminteşti că anul trecut culegeam fragi în vale, iar două ore mai tîrziu, sus pe munte, aruncam cu bulgări de zăpadă? Vezi bine că, cu cît te urci spre vîrful mun­telui, se face tot mai frig. Nu-i aşa? Uite, acum, în prima zi a lui iulie, ai putea să degeri zdravăn sus pe unul din piscurile alea. Un grizzly hibernează la mari înălţimi, Jimmy, pe cînd ursul negru îşi alege bîrlogul cu mult mai jos, în vale. Cînd zăpada ajunge adîncă de aproape patru picioare pe înălţimile unde se adăposteşte peste iarnă un grizzly, ursul negru încă-şi caută hrana în lungul văilor şi în desişul pădurilor de la poale. Asta-i pricina pentru care îşi începe somnul cu o săptămînă sau două mai tîrziu decît un grizzly, iar primăvara se trezeşte tot cu o săptămînă sau două mai devreme decît el; de aceea e mai gras cînd îşi începe hibernarea şi mult mai puţin slăbit cînd iese primăvara din vizuină. În fe­lul ăsta, ursoaica are mai multe rezerve pentru pui. Asta-i, după mine, explicaţia.

—   Nici nu cred să existe alta mai bună. Eşti straşnic, Bruce! exclamă Langdon entuziasmat. Ai pus punctul pe i; niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap una ca asta!

—    Sunt o mulţime de lucruri care nu-ţi trec prin cap pînă cînd nu te loveşti de ele — spuse cu sim­plitate munteanul. Întocmai cum spuneai şi tu mai ’nainte, plăcerea vînătorii începe atunci cînd ai în­ţeles că a vîna nu înseamnă totdeauna a ucide, ci a lăsa să trăiască. Odată, am stat la pîndă şapte cea­suri pe un vîrf de munte, privind jocul unei turme de oi sălbatice; ei bine, mi-a plăcut mai mult să mă uit la ele decît să le împuşc.

Bruce se ridică în picioare şi se întinse, aşa cum făcea totdeauna după masă, cînd se pregătea de culcare.

—    Mîine o să fie o zi frumoasă — anunţă el căscînd. Priveşte cît de albă e zăpada sus pe piscuri.

—    Bruce...

—    Ce-i?

—    Oare cît o fi cîntărind ursul nostru?

—    O mie două sute de pfunzi, ba poate chiar ceva mai mult. N-am avut plăcerea să-l privesc atît de aproape ca tine, Jimmy; de-aş fi avut, de mult îi era pielea pusă la uscat.

—    Trebuie să fie şi foarte tînăr, nu?

—    Cred că are între opt şi doisprezece ani, după felul cum urca povîrnişul. Un urs bătrîn nu s-ar fi căţărat aşa uşor.

—    Îmi închipui că ai întîlnit şi urşi bătrîni, Bruce, nu?

—    Ba încă atît de bătrîni, că unii ar fi avut ne­voie de cîrje — răspunse Bruce, în timp ce-şi scotea cizmele. Am împuşcat chiar şi urşi care-şi pierdu­seră toţi dinţii de bătrîneţe.

—    Ce vîrstă să fi avut?

—     Treizeci sau treizeci şi cinci, poate chiar patru­zeci de ani. Noapte bună, Jimmy.

—    Noapte bună, Bruce.

Cîteva ore mai tîrziu, Langdon s-a trezit sub un ropot de ploaie care-1 sili să sară din pături şi să-l strige pe Bruce. Nu-şi instalaseră cortul, aşa că, după cîteva clipe, l-a auzit pe acesta ocărind şi blestemîndu-şi prostia.

Noaptea, neagră ca păcura, era săgetată din cînd în cînd de fulgere ce brăzdau cerul şi de ecoul mun­ţilor, care rostogolea prelung bubuitul adînc al tu­netului.

Langdon era deja în picioare. La lumina unui ful­ger îl zări pe Bruce învelit încă în pături, cu părul ud atîmînd în şuviţe pe faţa-i prelungă şi uscăţivă, şiroind de apă.

Privindu-1, Langdon izbucni în rîs.

—    Mîine o să fie o zi frumoasă, ai? îl zeflemisi el, repetînd cuvintele pe care Bruce le spusese la culcare. Ia priveşte cît de albă e zăpada sus, pe piscuri!

Care a fost răspunsul lui Bruce nu se poate şti: l-a înghiţit bubuitul tunetului.

La lumina unui fulger, Langdon a fugit să se adăpostească sub un brad mare şi stufos. A stat acolo ghemuit vreo zece minute, pînă cînd ploaia a trecut tot aşa de repede după cum venise. Tunetul s-a rosto­golit spre miazăzi, ducînd cu el lumina albăstruie şi rece a fulgerelor.

În întuneric, îl auzi pe Bruce bîjbîind prin apro­piere. Un chibrit scăpără şi Langdon îşi zări tova­răşul uitîndu-se la ceas.

—    Aproape trei — spuse el. Plăcut duş, nu?

—      Mă cam aşteptam la asta — răspunse Lang­don, făcînd pe indiferentul. Ştii, Bruce, ori de cîte ori zăpada e aşa de albă sus pe piscuri...

—     Ia mai tacă-ţi gura şi hai mai bine să facem focul. Noroc că ne-a tăiat capul să acoperim cel pu­ţin mîncarea cu păturile. Eşti muiat rău?

Langdon îşi storcea părul. Se simţea ca un şoa­rece murat.

—     Nu prea... Am stat sub un brad; de altfel, am presimţit ce-are să se întîmple cînd mi-ai atras aten­ţia cît de albă e zăpada pe piscuri...

—     Nu poţi să uiţi naibii odată de zăpada aia? se stropşi la el Bruce.

Apoi îl auzi rupînd crengi uscate şi pline de ră­şină, de sub un brad. Se duse să-l ajute şi în curînd focul îşi înălţa limbile în întuneric. În lumina flăcă­rilor şi-au privit amuzaţi chipurile. Bruce rînjea mulţumit sub claia de păr ud care îi acoperea faţa:

—     Dormeam buştean cînd a-nceput să toarne — explică el. Mi se părea c-am căzut într-un lac şi m-am deşteptat încercînd să înot.

În munţii din nordul Columbiei Britanice, o ploaie timpurie de iulie, pe la ceasurile trei dimi­neaţa, nu e prea caldă, aşa că mai bine de o oră Langdon şi Bruce au stat lîngă foc, uscîndu-şi hainele şi păturile. Se făcuse ora cinci cînd s-au aşezat să-şi ia gustarea de dimineaţă, iar pe la şase călăreau deja în susul văii, urmaţi de calul de povară.

După furtuna din timpul nopţii, dimineaţa stră­lucea însorită şi clară, iar Bruce a avut în sfîrşit satisfacţia să-i amintească lui Langdon că prezi­cerea lui din ajun se adeverise. Caii mergeau la pas prin iarba înaltă şi deasă din care se scuturau picături de apă; valea cloco­tea de murmurul pîraielor umflate, iar pe vîrfurile munţilor zăpada se topise peste noapte aproape jumătate. Langdon avea impresia că şi florile crescuseră mai înalte, mai frumoase. Aerul răcoros şi înmiresmat al dimineţii umplea valea şi peste toată firea se revărsa strălucirea soarelui, ca o mare caldă şi aurie. Şi-au continuat drumul în susul rîului, aplecîndu-se din şa ca să examineze fiecare petic de nisip pe lîngă care treceau, în căutarea urmelor. Nu făcuseră nici un sfert de milă cînd deodată Bruce scoase o exclamaţie şi se opri. Arătă spre un petic rotund de nisip în care rămăsese imprimată urma uriaşă a labei lui Thor.

Langdon descălecă şi o măsură.

—    El e! strigă cu o tresărire de emoţie în voce. Bruce, oare n-ar fi mai bine să continuăm drumul fără cai?

Munteanul clătină din cap. Totuşi, înainte de a-şi da cu părerea, descălecă şi cercetă prin lunetă, cu multă atenţie, coastele munţilor din faţă. Lang­don privi şi el prin binoclu, dar nu descoperi nimic.

—    E încă în fundul văii, probabil la vreo trei-patru mile înaintea noastră — îl lămuri Bruce. Eu zic să mai mergem călare vreo două mile, pînă dăm de-un loc bun de priponit caii. Intre timp se mai usucă tufişurile şi iarba.

Le-a fost destul de uşor să se ţină pe urmele lui Thor, căci ursul înaintase drept de-a lungul pîrîului. La vreo trei-patru sute de yarzi de stîn­cile lîngă care uriaşul grizzly dăduse peste ursuleţ, se afla un pîlc de pini în inima unei poieniţe cu iarbă deasă. Acolo, vînătorii descălecară şi-şi pri­poniră caii.

Douăzeci de minute mai tîrziu, umblînd cu multă fereală, au ajuns la nisipul fin şi moale unde Thor şi Muskwa făcuseră cunoştinţă. Ploaia puternică ştersese paşii ursuleţului; rămăseseră însă, săpate adînc în nisip, urmele marelui grizzly.

Dinţii călăuzei luciră într-un zîmbet cînd îl privi pe Langdon.

—    Nu-i prea departe — şopti el. Nu m-aş mira să-şi fi petrecut noaptea pe-aici, pe-aproape, şi acum să umble adulmecînd undeva, înaintea noastră.

Îşi muie un deget în gură şi-l ridică deasupra capului, ca să vadă de unde bate vîntul. Dădu mul­ţumit din cap.

—              Am face mai bine să urcăm sus, pe povîrniş, spuse el.

     Au mers mai departe, ocolind stîncile cu puştile gata pregătite, şi s-au îndreptat spre o rîpă pe unde li se părea că povîrnişul e mai uşor de urcat. Cînd au ajuns la marginea ei, s-au oprit din nou. Au remarcat că fundul rîpei era acoperit cu nisip pe care se puteau observa clar urmele altui urs.

Bruce se lăsă pe genunchi.

—    Înc-un grizzly — spuse Langdon.

—     Da’ de unde, e un urs negru — îl lămuri Bruce. Jimmy, de-atîtea ori ţi-am spus, şi tot nu-ţi intră odată în cap, care este diferenţa dintre un urs negru şi un grizzly! Tu nu vezi că asta e laba de dinapoi şi călcîiul e rotund? Dac-ar fi un grizzly, ar lăsa o urmă ascuţită. Asta e prea lată şi butu­cănoasă pentru un grizzly, iar ghearele sunt mult prea lungi faţă de talpă. E clar ca lumina zilei că-i vorba de un urs negru.

—    Şi merge în aceeaşi direcţie cu noi. Haidem! se hotărî Langdon.

La două sute de yarzi mai sus, ursul părăsise rîpa şi urcase coasta muntelui. în iarba dteasă, ca şi pe pietrele primului pisc al povîrnişului, Langdon şi Burce îi pierdură repede urma, dar pe vînători nu-i mai interesa acum asta. De la înălţimea la care se aflau, li se deschidea o privelişte minunată în jos, peste vale.

Bruce nu-şi mai dezlipea ochii de la albia pîrîului. Ştia că acolo vor da peste grizzly şi nu-1 mai preocupa acum nimic altceva. În schimb, Lang­don era foarte atent la fiecare mişcare din jurul lor; oricare stîncă sau tufiş de mărăcini putea să ascundă ceva. Cerceta cu privirea încordată cres­tele, piscurile şi potecile. În felul acesta descoperi ceva care-1 făcu să-şi apuce brusc tovarăşul de braţ şi să-l trîntească jos, la pămînt, lîngă el.

—    Priveşte! şopti el, arătînd cu mîna.

Aşa culcat cum stătea, Bruce privi în direcţia indicată, cu ochii măriţi de uimire.

Cam la treizeci de picioare mai sus, se înălţa o stîncă pătrată din dosul căreia se vedea ieşind jumătatea din spate a unui urs negru.

Era o matahală, a cărei blană stufoasă strălucea puternic în bătaia soarelui.

O frîntură de secundă, Bruce privi atent ursul, apoi începu să rîdă.

—    Doarme, doarme dus, Jimmy! Vrei să vezi ceva de tot hazul?

Puse jos puşca, îşi scoase cuţitul de vînătoare şi, rîzînd pe înfundate, îi încercă vîrful.

—    Dacă n-ai văzut niciodată un urs fugind mîncînd pămîntul, ai să vezi acum. Stai aici şi nu te mişca!

Începu să se tîrască încetişor şi fără zgomot în sus, spre stîncă. Langdon îşi ţinea răsuflarea la gîndul celor ce aveau să se întîmple.

În timp ce suia, Bruce îşi întoarse de două ori capul spre Langdon şi pe buze îi flutura un zîmbet drăcesc. Fără îndoială că, dintr-un moment într-altul, avea să pornească o foarte ciudată goană a ursului spre vîrfurile Munţilor Stîncoşi. Spectacolul care se pregătea şi în mijlocul căruia se contura statura deşirată şi uscăţivă a lui Bruce, tîrîndu-se pe brînci în sus ca un şarpe, îi păru lui Langdon nespus de caraghios.

În sfîrşit, Bruce ajunse la stîncă. Lama lungă a cuţitului sclipi o clipă în bătaia soarelui, apoi coborî ca un fulger, înfigîndu-şi adînc oţelul în partea de dinapoi a ursului.

Ce-a urmat în secunda următoare, Langdon n-avea să uite niciodată. Ursul nu s-a mişcat. Bruce, foarte nedumerit, mai împlîntă o dată cuţitul, dar ursul rămase tot neclintit. Lunganul încremenise ca o stană de piatră lîngă stîncă şi, cu gura căscată de uimire, îşi întoarse capul spre Langdon.

—    Ce dracu’ o mai fi şi asta? se miră el, ridicîndu-se încet în picioare. Va să zică nu doarme; e mort!

Langdon sui într-o fugă pînă la el şi amîndoi ocoliră stînca. Bruce ţinea încă în mînă cuţitul, în timp ce, cu sprîncenele încruntate şi cu o expresie ciudată, de nedumerire, pe faţă, privea tăcut la ursul mort.

—     N-am mai pomenit una ca asta — spuse el, vîrîndu-şi încet cuţitul în teacă. E o ursoaică şi, după cît se vede, avea pui.

—     Cred că umbla după hîrciogi şi scormonea pe sub bolovani — adăugă Langdon — cînd stîncă s-a prăbuşit şi i-a zdrobit capul.

Bruce dădu afirmativ din cap.

—    N-am mai pomenit una ca asta — repetă el. M-am întrebat de multe ori cum se face că stîncile sub care sapă urşii nu se prăvălesc peste ei, dar niciodată n-am văzut aşa ceva. Oare unde i-or fi puişorii? Bieţii de ei! Se aplecă, examinînd ţîţele ursoaicei. Avea un pui sau cel mult doi, nu mai mari de trei luni — spuse el, ridicîndu-se.

—    Şi-o să moară de foame?

—     Probabil. Dacă a fost numai unul, a avut atîta lapte încît nu mai trebuia să-şi caute singur de mîncare. Ursuleţii seamănă foarte mult cu copiii. Pot fi înţărcaţi devreme sau, dimpotrivă, pot să sugă pînă se fac mari. Numai că iată ce se întîmplă cînd o ştergi de-acasă şi copiii rămîn singuri — filozofă Bruce. Jimmy, dacă te căsătoreşti, vezi ca nevastă-ta să nu facă treburi de-astea. Copiii pot să ardă sau să-şi frîngă gîtul dacă sînt lăsaţi de capul lor.

Părăsi locul, îndreptîndu-se spre creasta povîr­nişului de unde plecaseră. Langdon venea la un pas în urmă, străduindu-se să înţeleagă ce s-a putut întîmpla cu puiul de urs.
In vremea asta, micul Muskwa, dormind încă acolo sus, ghemuit în blana lui Thor, îşi vedea în somn mama, care rămăsese zdrobită sub stîncă şi, visînd-o, scîncea încetişor.