Portretul lui Dorian Gray (16)

Începu o ploaie rece şi felinarele aburite apăreau fantomatice în pînza de ceaţă. Cîrciumile tocmai se închideau iar bărbaţi şi femei cu contururi imprecise se înghesuiau în grupuri mici pe lîngă uşile lor. Dintr-unul din baruri veni sunetul unui rîs dezgustător. În altele, beţivii ţipau şi făceau tărăboi.

Aşezat pe bancheta din spate a trăsurii, cu pălăria trasă pe ochi, Dorian Gray privea indiferent mizeria sordidă a marelui oraş şi din cînd în cînd repeta ca pentru sine cuvintele pe care lordul Henry i le spusese în prima zi cînd se întălniseră: „Să-ţi vindeci sufletul prin simţuri şi simţurile prin suflet”. Da, acesta era secretul. Încercase adesea şi va încerca şi de data asta. Erau bîrloguri în care se fuma opium, unde puteai să-ţi cumperi uitarea, bîrloguri ale ororii, unde amintirea vechilor păcate putea fi distrusă prin nebunia unora noi.

     Luna atîrna ca un craniu galben. Din cînd în cînd, cîte un nor diform îşi întindea braţul lung peste ea şi o ascundea. Felinarele se răreau iar străzile erau înguste şi întunecoase. La un moment dat birjarul se rătăci şi trebui să se întoarcă o jumătate de milă. Calul scotea aburi cînd călca în băltoace. Ferestrele laterale ale trăsurii erau astupate de vata cenuşie a ceţii.

     „Să-ţi vindeci sufletul prin simţuri şi simţurile prin suflet!” Cum îi mai sunau cuvintele acestea în urechi! Sufletul lui, desigur, era bolnav de moarte. Să fie adevărat că simţurile pot fi vindecate? Fusese vărsat sînge nevinovat, ce-l mai putea răscumpăra? Ah! Pentru aşa ceva nu exista răscumpărare; deşi iertarea nu era cu putinţă, uitarea era încă posibilă şi el era hotărît să uite, să elimine acel lucru, să zdrobească vipera care-l muşcase. Într-adevăr, cu ce drept i-a vorbit Basil aşa cum o făcuse? Cine-l pusese judecător peste alţii? Spusese lucruri îngrozitoare, oribile, de neîndurat.

Trăsura se opintea să înainteze, iar lui i se părea că merge tot mai încet. Scutură hamul şi strigă la birjar să conducă mai repede. Foamea groaznică de opium începu să-l tortureze. Gîtul îi ardea şi mîinile lui delicate se crispau nervos una în alta. Lovi calul nebuneşte cu bastonul. Birjarul rîse şi îi dădu bice. Îi răspunse cu un rîs iar omul tăcu. Drumul părea că nu se mai sfîrşeşte iar străzile ca pînza neagră a unui păianjen ce se tot întinde. Monotonia deveni insuportabilă şi, pe măsură ce ceaţa se îndesea, începu să i se facă frică.

Apoi trecură pe lîngă nişte cărămidării singuratice. Ceaţa era mai uşoară aici şi putu să vadă cuptoarele în formă de sticlă, cu limbile lor de foc asemenea evantaielor. Un cîine lătră cînd trecură şi, în depărtare, undeva în întuneric, ţipă un pescăruş. Calul se împiedică într-un sanţ, apoi sări în lături şi o luă brusc la galop.

După o vreme ieşiră de pe drumul lutos şi tropăiră din nou pe străzi prost pavate. Mai toate ferestrele erau întunecate, dar din cînd în cînd umbre fantastice apăreau pe obloanele luminate de lămpi. Le urmări curios. Se mişcau asemeni unor marionete monstruose şi gesticulau ca fiinţele vii. Le ura. În inima lui era o furie surdă. Pe cînd dădeau colţul, o femeie le strigă ceva din prag şi doi bărbaţi alergară după trăsură cam o sută de metri. Birjarul pocni biciul spre ei.

      Se spune că pasiunea te face să gîndeşti în cerc. Desigur, printr-o reiterare hidoasă, buzele muşcate ale lui Dorian Gray au modelat şi remodelat cuvintele despre suflet şi simţuri, pînă cînd el a descoperit în ele deplina expresie a stării lui şi au justificat prin acordul intelectului, pasiuni care şi fără o astfel de justificare, tot i-ar fi dominat temperamentul. Acest unic gînd îi cotropi fiecare celulă a creierului, iar dorinţa nebună de a trăi, una dintre poftele cele mai teribile ale omului, dădu un imbold puternic fiecărei fibre, fiecărui nerv. Urîtul pe care îl detestase pentru că dădea realitate lucrurilor îi deveni drag din acelaşi motiv. Urîtul era singura realitate. Scandalul vulgar, bîrlogul infect, violenţa vieţii dezordonate, chiar ticăloşia hoţului şi a decăzutului erau mai vii, sub imperiul intens al impresiei, decît formele graţioase ale artei, decît umbrele visătoare ale cîntecului. De ele avea nevoie pentru uitare. În trei zile va fi liber.

Brusc omul trase trăsura cu o smucitură la capătul unei alei. Deasupra acoperişurilor joase şi coşurilor neregulate ale caselor se ridicau catargele negre ale vapoarelor. Înspre şantier se agăţau rotocoale de ceaţă albă ca nişte pînze fantomatice de corabie.

-  Pe undeva pe-aici, domnule, aşa-i? întrebă el cu asprime prin trapă.

Dorian tresări şi scrută împrejurimile.

-  E-n regulă, răspunse el şi, după ce coborî în grabă şi-i dădu birjarului plata promisă, o luă repede în direcţia cheiului. Ici şi colo cîte un felinar sclipea la pupa unui imens vas comercial. Lumina tremura şi se descompunea în băltoace. O lumină roşie, orbitoare venea de la un vapor cu aburi îndreptat spre larg, care tocmai era alimentat cu cărbuni. Pavajul lipicios semăna cu un mackintosh ud.

O luă grăbit spre stînga, uitîndu-se din cînd în cînd îndărăt să vadă dacă nu este cumva urmărit. În şapte-opt minute ajunse la o casă mizeră, înghesuită între două fabrici pipernicite. La una dintre ferestrele de sus era o lampă. Se opri şi bătu într-un anumit fel. La scurtă vreme auzi paşi în hol şi lanţul care era dat la o parte. Uşa se deschise încet şi el intră fără să-i spună o vorbă figurii bondoace şi diforme care se lipi în umbră cînd el trecu mai departe. La capătul holului era atîrnată o perdea verde, zdrenţuită, care se legăna şi tremura în pala de vînt care intrase odată cu el din stradă. O trase la o parte şi intră într-o încăpere lungă şi joasă care părea a fi fost o sală de dans de mîna a treia. Pe pereţi se aflau becuri de gaz cu lumină tremurătoare, ascuţită, care apărea plăpîndă şi deformată în oglinzile pătate de muşte. În jurul becurilor erau apărători unsuroase din tablă arcuită, formînd discuri tremurătoare de lumină. Podeaua era acoperită cu rumeguş acru, pe alocuri înnoroiat şi pătat de băuturile vărsate pe el. Cîţiva malaiezieni se ghemuiau lîngă o sobă de cărbune jucîndu-se cu fise de os, dezvelindu-şi dinţii albi în timp ce pălăvrăgeau. Într-un colţ stătea un marinar întins peste masă, cu capul îngropat în mîini, iar lîngă barul pictat vulgar, care se întindea pe o latură a încăperii, stăteau două femei cu faţa descompusă care îşi băteau joc de un bătrîn care îşi peria mînecile hainei cu o expresie dezgustată. „Crede că are furnici roşii pe el”, rîse una în momentul în care Dorian trecu pe lîngă ele. Omul o privi terorizat şi începu să scîncească. La capătul încăperii era o mică scară care ducea spre o cameră întunecată. În timp ce Dorian se grăbi să urce cele trei trepte şubrede, îl întîmpină mireasma grea de opium. Inspiră adînc şi nările îi tremurară de plăcere. Cînd intră, un tînăr cu părul blond, moale, care sta aplecat asupra unei lămpi, aprinzîndu-şi o pipă subţire, se uită la el şi dădu din cap ezitant.

- Tu aici, Adrian? rosti Dorian.

-  Unde altundeva să fiu? răspunse el apatic. Niciunul din băieţi nu mai vrea să vorbească acum cu mine.

- Credeam că ai părăsit Anglia.

- Darlington nu va mai face nimic. Fratele meu a plătit în cele din urmă poliţa. Nici George nu-mi vorbeşte... Nu-mi pasă, adăugă el oftînd. Cît ai chestia asta, n-ai nevoie de prieteni. Cred că am avut prea mulţi prieteni.

Dorian se crispă şi se uită în jur la creaturile groteşti care zăceau în poziţii fantastice pe saltelele zdrenţuite. Membrele răsucite, gurile căscate şi ochii holbaţi, fără strălucire, îl fascinau. Ştia în ce stranii ceruri sufereau şi ce iaduri mohorîte îi învăţau secretul unei bucurii noi. Stăteau mai bine decît el. El era încătuşat în gînduri. Amintirea, asemenea unei maladii oribile, îi rodea sufletul. Cînd şi cînd i se păru că vede ochii lui Basil Hallward privindu-l. Şi totuşi simţi că nu poate rămîne acolo. Prezenţa lui Adrian Singleton îl tulbura. Dorea să fie într-un loc în care nimeni să nu ştie cine e. Dorea să fugă de el însuşi.

-   Mă duc în altă parte, spuse el, după o pauză.

-   La debarcader?

-   Da.

-   Pisica nebună e acolo mai mult ca sigur. Acum nu o mai primesc aici. Dorian dădu din umeri.

-   Sunt sătul de femeile care iubesc. Femeile care urăsc sunt mai interesante. Pe lîngă asta, marfa e mai bună.

-   Nu-i mare diferenţă.

-   Mie îmi place mai mult. Hai să bem ceva. Trebuie să beau neapărat ceva.

-   Eu nu vreau nimic, murmură tînărul.

-   N-are importanţă.

Adrian Singleton se ridică istovit şi-l urmă pe Dorian la bar. Un metis cu turban zdrenţăros şi palton ponosit îi salută cu un rînjet în timp ce propti o sticlă de brandy şi două pahare în faţa lor. Femeile se furişară şi începură să trăncănească. Dorian le întoarse spatele şi-i spuse ceva cu voce scăzută lui Adrian Singleton. Un zîmbet strîmb, ca un pumnal malaiezian, zvîcni crispat pe faţa uneia dintre femei.

-   Ne ţinem mîndru în seara asta, spuse ea sarcastic.

-   Pentru Dumnezeu, nu-mi vorbi, strigă Dorian bătînd cu piciorul în podea. Ce vrei? Bani? Poftim. Să nu mai vorbeşti niciodată cu mine. În ochii abrutizaţi ai femeii luciră două scîntei roşii care apoi se stinseră lăsîndu-i opaci şi sticloşi. Smuci capul şi mătură monedele de pe tăblia barului cu mîinile nesăţioase.Tovarăşa ei o urmărea cu invidie.

-   N-are rost, oftă Adrian Singleton. Nu mă gîndesc să mă întorc şi nu-mi pasă. Ce contează? Sunt destul de fericit aici.

-  O să-mi scrii dacă doreşti ceva, nu-i aşa? îi spuse Dorian după o pauză.

-   Probabil.

-   Noapte bună, atunci.

- Noapte bună, răspunse tînărul, urcînd treptele şi ştergîndu-şi gura uscată cu o batistă. Dorian se îndreptă spre uşă cu o expresie de durere pe faţă. Cînd dădu perdeaua la o parte un rîs hidos izbucni din gura cu buzele vopsite a femeii care îi luase banii.

-   Uite că pleacă, tocmitul dracului! sughiţă ea cu o voce răguşită.

-   Fir-ar tu să fii! răspunse el, nu-mi mai spune aşa. Ea îşi pocni degetele.

-   Făt-Frumos, aşa îţi place să ţi se spună, nu-i aşa? ţipă ea după el.

Marinarul somnoros sări în picioarc cînd ea rosti aceste cuvinte şi se uită furios în jur. Auzi sunetul uşii care se închidea. Se repezi afară de parcă ar fi fost urmărit de criminali.

Dorian Gray păşea grăbit de-a lungul cheiului prin ploaia măruntă. Întîlnirea cu Adrian Singleton îl mişcase într-un mod straniu şi se întreba dacă distrugerea acelei vieţi tinere trebuie pusă într-adevăr în spatele lui, cum îi reproşase Basil Hallward atît de infam. Îşi muşcă buzele şi o clipă ochii i se întristară. Totuşi, la urma urmelor, ce importanţă avea pentru el? Viaţa era prea scurtă pentru a lua povara greşelii altora pe umerii lui. Fiecare îşi trăia propria viaţă şi plătea singur preţul. Era păcat însă că trebuie să plăteşti atît de des pentru o singură greşeală.Trebuie să plăteşti iar şi iar. Destinul nu-şi încheie niciodată socotelile cu omul.

Psihologii ne spun că există momente în care pasiunea faţă de păcat sau după ceea ce lumea numeşte păcat domină în asemenea măsură o natură umană încît fiecare fibră a trupului, precum şi fiecare celulă a creierului, par a fi pătrunse de porniri înfricoşătoare. În asemenea momente, bărbaţii şi femeile îşi pierd liberul arbitru şi se îndreaptă spre deznodămîntul teribil asemenea unor mecanisme. Li se ia posibilitatea alegerii, iar conştiinţa e fie ucisă, fie, dacă mai trăieşte, trăieşte doar pentru a da fascinaţie revoltei şi farmec nesupunerii. Cînd din ceruri a căzut acel spirit înalt, acel luceafăr al răului, a căzut de fapt un rebel.

Insensibil, concentrat asupra răului, cu mintea întinată şi sufletul flămînd de revoltă, Dorian Gray mergea mai departe în grabă, mărindu-şi paşii, dar, cum intră repede alături, într-un gang întunecat care adesea îi servise drept scurtătură spre locul rău famat către care se îndrepta, simţi brusc că e prins zdravăn de spate şi, înainte de a avea timp să se apere, fu azvîrlit la zid de o mînă brutală care îl prinsese de gît. Se luptă nebuneşte să supravieţuiască şi cu un efort teribil se smulse din strînsoarea degetelor. Peste o secundă auzi ţăcănitul unui revolver; văzu sclipirea unei ţevi lucioase îndreptîndu-i-se spre cap şi conturul întunecat al unui om scund, bine legat.

-  Ce vrei? spuse el convulsiv.

-  Stai blînd, spuse omul. Dacă te mişti, te împuşc.

-   Eşti nebun. Ce ţi-am făcut?

     - Ai nenorocit viaţa lui Sibyl Vane, veni răspunsul, şi Sibyl Vane a fost sora mea. S-a omorît. Tu eşti de vină. Am jurat că o să te omor. Ani de zile te-am căutat. N-aveam niciun indiciu, nicio urmă. Cei doi oameni care te puteau descrie erau morţi. Nu ştiam nimic despre tine în afară de numele cu care te alinta. L-am auzit din întîmplare în seara asta. Împacă-te cu Dumnezeu pentru că în seara asta vei muri. Lui Dorian Gray i se făcu rău de frică.

-   N-am cunoscut-o niciodată, se bîlbîi el. N-am auzit niciodată de ea. Eşti nebun.

-  Mai bine ţi-ai mărturisi păcatul, căci pe cît de sigur sunt că mă cheamă James Vane pe atît de sigur sunt că vei muri. A urmat un moment penibil. Dorian Gray nu ştia ce să spună sau ce să facă.

-  În genunchi! mîrîi omul. Îţi dau un minut să te reculegi, nu mai mult. În seara asta mă îmbarc spre India şi trebuie să-mi fac datoria mai întîi. Un minut, atît. Braţele lui Dorian căzură în lături. Paralizat de teroare, nu ştia ce să facă. Brusc, o speranţă nebună îi traversă creierul.

-  Opreşte-te, strigă el. De cînd a murit sora ta? Hai, repede, spune-mi!

-   De optsprezece ani, spuse omul. De ce mă întrebi? Ce contează anii?

-   De optsprezece ani, rîse Dorian Gray, cu o undă de triumf în voce. Optsprezece ani!

Du-mă sub felinar şi uită-te la faţa mea! James Vane ezită o clipă, neînţelegînd ce vrea să însemne totul. Apoi îl înşfăcă pe Dorian Gray şi îl tîrî afară, dincolo de gang.

Difuză şi pîlpîitoare cum era lumina în bătaia vîntului, tot îl ajută să-i arate teribila greşeală în care căzuse, după toate aparenţele, căci faţa omului pe care încercase să-l omoare avea întipărită pe ea floarea adolescenţei, puritatea neîntinată a tinereţii. Părea a fi un flăcău de douăzeci de primăveri, nu mai în vîrstă, nici măcar atît, decît fusese sora lui atunci cînd se despărţiseră cu atîţia ani în urmă. Era evident că nu acesta era omul care îi distrusese viaţa. Îşi slăbi strînsoarea şi se dădu înapoi clătinîndu-se.

-  Dumnezeule, Dumnezeule! strigă el, şi te-aş fi ucis!

Dorian Gray respiră adînc.

- Ai fost pe punctul de a comite o crimă teribilă, omule, spuse el, privindu-l fix. Să fie acesta un avertisment ca de acum înainte să nu iei în mîinile tale răzbunarea.

-  Iertaţi-mă, domnule, rosti James Vane. M-am lăsat înşelat. O vorbă întîmplătoare pe care am auzit-o în bîrlogul ăla blestemat m-a pus pe un drum greşit.

- Mai bine te-ai duce acasă şi ai arunca pistolul acela, că s-ar putea să dai de necaz, spuse Dorian răsucindu-se pe călcîie şi luînd-o încet în josul străzii.

James Vane rămase pe trotuar îngrozit.Tremura din creştet pînă-n tălpi. După o vreme, o umbră neagră, care se tîrîse de-a lungul zidului ud de ploaie, ieşi la lumină şi se apropie de el cu paşi furişaţi. Simţi o mîină pe braţ şi se întoarse cu o tresărire. Era una dintre femeile care beau la bar.

- De ce nu l-ai omorît? Şuieră ea, apropiindu-şi faţa descompusă de a lui. Ştiam că-l urmăreşti cînd ai zbughit-o din Daly. Prostule! Ar fi trebuit să-l omori. Are o mulţime de bani şi e rău de tot.

- Nu-i omul pe care-l caut, răspunse el, şi eu nu vreau banii nimănui. Vreau viaţa unui om. Omul pe care-l caut trebuie să aibă acum aproape patruzeci de ani. Asta n-are mai mult de douăzeci de ani. Mulţumescu-ţi, Doamne, că nu mi-am pătat mîinile cu sîngele lui.

Femeia rîse amar.

- N-are mai mult de douăzeci de ani! rînji ea. Omule, sunt aproape optsprezece ani de cînd Făt-Frumos a făcut din mine ce sunt.

-  Minţi! strigă James Vane. Ea ridică mîinile spre cer.

-  Îţi spun adevărul în faţa lui Dumnezeu, strigă ea.

-  Înaintea lui Dumnezeu?

-  Să-mi tai limba dacă nu-i aşa. E cel mai rău din cei care vin pe-aici. Se spune că s-a vîndut diavolului pentru un chip frumos. Sunt aproape optsprezece ani de cînd l-am întîlnit. Nu s-a schimbat mai deloc de atunci. Eu, da, adăugă ea, trăgîndu-i o ocheadă greţoasă.

-  Juri?

- Jur, veni ecoul hodorogit din gura ei făcută pungă. Dar nu mă spune, se văicări ea. Mi-e frică de el. Dă-mi nişte bani să-mi găsesc un adăpost în noaptea asta. El se smulse de lîngă ea cu o înjurătură şi alergă spre colţul străzii, dar Dorian Gray dispăruse.

Cînd se uită în urmă, şi femeia se topise.