Aventurile lui Tom Sawyer (27)

Să vedem acum ce au făcut în excursie Tom şi Becky. Au umblat împreună cu ceilalţi pe sub bolţile întunecoase, privind minunile cunoscute ale peşterii, minuni botezate cu nume destul de pompoase: "Salonul", "Catedrala", "Palatul lui Aladin" şi aşa mai departe. Apoi începuse joaca de-a v-aţi ascunselea, la care au luat parte cu însufleţire. În cele din urmă, Tom şi Becky se cam săturaseră de zbenguială şi au pornit la plimbare de-a lungul unei galerii întortocheate. Ţineau lumânările sus, silindu-se să citească păienjenişul încâlcit de nume, date, adrese poştale şi cugetări, zugrăvite ca o frescă, în fum de lumânare, pe pereţii stâncoşi. Tot hoinărind şi flecărind între ei, aproape nici n-au băgat de seamă că ajunseseră într-o parte a peşterii în care pereţii nu mai erau mâzgăliţi. Se iscăliră cu fum sub un pervaz de piatră care ieşea din perete şi merseră înainte. Curând ajunseră într-un loc unde un firicel de apă calcaroasă, picurând peste o treaptă, alcătuise de-a lungul erelor o Niagară dantelată şi creaţă, din piatră lucie şi nepieritoare.

          Ca să-i facă o bucurie lui Becky, Tom se strecură îndărătul cascadei de piatră şi o lumină. Atunci băgă de seamă că acea cascadă acoperea ca o perdea un fel de scară naturală, foarte abruptă, strânsă între pereţi înguşti. Îndată îl cuprinse râvna de a o explora. Becky se lăsă uşor ispitită şi porniră în cercetare, după ce, mai întâi, traseră un semn de fum de lumânare, pentru a se putea călăuzi mai târziu. Umblară orbecăind ba pe un drum, ba pe altul, pătrunzând departe, în adâncurile tainice ale peşterii. La o răscruce, au mai făcut un semn şi au luat-o în altă direcţie, doritori de noutăţi pe care să le vestească celor rămaşi sus. Într-un loc dădură de o văgăună largă, din a cărei boltă atârnau o mulţime de stalactite sclipitoare, mari cât un picior de om. Au dat ocol văgăunii, minunându-se de atâta frumuseţe, apoi au părăsit-o intrând într-unul din nu­meroasele coridoare ce porneau din ea. Curând au ajuns la un havuz fermecător, al cărui bazin era încrustat cu o horbotă de gheaţă, din cristale sclipitoare. Se aflau în mijlocul unei văgăuni cu pereţii sprijiniţi de un mare număr de piloni cu forme fantastice, alcătuiţi din îmbinarea unor stalactite şi stalagmite mari, ce se formaseră de pe urma neîncetatei picurări a apei, de-a lungul veacurilor. Pe bolta văgăunii se strânseseră pâlcuri imense de lilieci, atârnând ciorchine, mii şi mii laolaltă. Lumina stârni jivinele, care pogorâră roind cu sutele, scoţând ţipete ascuţite şi năpustindu-se furioase spre lumânări. Tom le cunoştea obiceiurile şi ştia care-i primejdia. O luă de mână pe Becky şi o zori către cel mai apropiat coridor, dar ea n-apucă să iasă din văgăună, când aripa unui liliac îi stinse lumânarea. Liliecii i-au gonit aşa pe copii o bună bucată de drum; dar apucând-o mereu pe alte coridoare ce li se deschideau în faţă, au scăpat în cele din urmă de lighioanele primejdioase. Peste puţin, Tom descoperi un lac subteran; nu putea şti cât de mare era, căci malurile lui se pierdeau în negurile peşterii. Ar fi vrut să-i exploreze marginile, să vadă cât era de întins, dar socoti că e mai bine ca mai întâi să se aşeze puţin jos, pentru a se odihni. Pentru întâia oară, tăcerea adâncă ce domnea în juru-le se lăsă pe sufletul lor ca o mână de gheaţă.

-   Nici n-am băgat de seamă până acum, spuse Becky, dar parcă ar fi trecut o veşnicie de când n-am mai auzit glasurile celorlalţi.

-   Păi, dacă stai să te gândeşti, Becky, noi suntem cu mult sub dânşii şi nici nu ştiu unde, la nord, la sud, la est...De-aicea nici nu putem să-i auzim.

Becky începu să se îngrijoreze.

-   Oare cât e de când am coborât noi aci jos, Tom. Ar fi bine să ne înapoiem.

-  Da, ai dreptate. N-am face rău.

-   Tu ştii drumul înapoi, Tom? Mie mi se pare grozav de încâlcit.

-   Cred că l-aş nimeri. Dar nu uita de lilieci. Dacă ne sting amândouă lumânările, ce ne facem? Să încercăm alt drum să nu mai dăm pe-acolo.

-  Bine, dar numai de nu ne-am rătăci. Ar fi groaznic!

Copila se cutremură la gândul acesta înspăimântător.

O luară pe un coridor şi îl străbătură în tăcere, vreme îndelungată, aruncând câte o privire în fiece deschidere nouă ce se ivea, ca să-şi dea seama dacă mai trecuseră cumva pe acolo, dar toate le erau străine. De câte ori cerceta Tom câte o galerie nouă, Becky pândea pe faţa lui un semn dătător de curaj; el însă îi spunea cu voioşie prefăcută:

-   A, e-n regulă. Nu e ăsta drumu', da' o să-l găsim noi numaidecât pe-ăla bun.

Însă cu fiecare nouă dezamăgire îi pierea nădejdea şi curând începu s-o ia pe coridoare la voia întâmplării, în dorinţa disperată de a găsi drumul cel bun. Tot mai spunea: "E-n regulă!”, dar din pricina spaimei ce-i împovăra inima vorbele lui îşi pierduseră tonul firesc şi păreau să spună: "E-n zadar!" Becky păşea pe urmele lui, înspăimântată până în adâncul sufletului, şi făcea sforţări deznădăjduite să nu plângă, dar mereu o podideau lacrimile. În cele din urmă, spuse:

-   Hai, Tom, nu-ţi fie teamă de lilieci, hai să ne întoarcem tot pe drumul pe care am venit! Mi se pare că ne încurcăm din ce în ce mai rău!

Tom se opri:

-  Ascultă!

Tăcere adâncă, atât de adâncă, încât îşi auzeau răsuflarea. Tom dădu un chiot. Chemarea trezi ecouri prelungi în bolţile pustii şi se stinse în depărtare, într-un sunet slab, care aducea cu un chicotit batjocoritor.

-  Vai, nu mai face aşa, Tom, e îngrozitor! zise Becky.

-  E îngrozitor, da' mai bine lasă-mă să mai strig, Becky, poate că tot ne-aude careva. Şi strigă iarăşi.

Acel "poate că tot ne-aude" era şi mai înfiorător decât râsul sinistru, căci mărturisea pieirea nădejdii. Copiii statură locului, ascultând; nu se auzea nimic. Tom o luă îndată înapoi pe drumul pe care veniseră şi grăbi paşii. Nu trecu mult şi o oarecare nehotărâre în mişcările lui îi dezvălui fetei alt fapt înspăimântător; nu găsea drumul înapoi!

-  Vai, Tom, n-ai făcut nici un semn!

-    Acum văd şi eu, Becky, ce prost am fost! Ce prost! Nici prin gând nu mi-a trecut că s-ar putea să ne întoarcem pe acelaşi drum! Nu, nu pot să-l găsesc. M-am încurcat de tot.

-   Tom, Tom, ne-am rătăcit! Ne-am rătăcit! N-o să mai putem ieşi niciodată din locul ăsta îngrozitor, niciodată! Ah, de ce ne-am despărţit de ceilalţi!

Căzu jos şi începu să plângă cu atâta disperare, încât Tom se sperie la gândul că ar putea să moară sau să-şi piardă minţile. Se aşeză lângă ea şi o cuprinse cu braţele. Ea îşi îngropa faţa la pieptul lui, se agăţa de el, îşi revărsa spaima grozavă şi zadarnicele păreri de rău, dar ecourile îndepărtate preschimbau toate în râsete batjocoritoare. Tom o ruga să nu-şi piardă nădejdea; ea îi răspundea că nu poate. Atunci el începu să se învinovăţească şi să se mustre amarnic că o adusese într-o asemenea nenorocire; aasta avu un efect mai bun. Becky spuse că o să încerce să prindă iar curaj, c-o să se ridice şi o  să-l urmeze oriunde o s-o ducă, numai să nu mai vorbească aşa. Fiindcă, spunea ea, vina lui nu era mai mare ca a ei.

S-au sculat iar şi au mers fără nici o ţintă, la voia întâmplării. Tot ce puteau face era să meargă, să tot meargă înainte. Scurt timp, nădejdea păru să se ivească iar, fără niciun temei, ci doar fiindcă e în firea ei să reînvie, când izvorul nu-i este secat de bătrâneţe sau de neizbândiri repetate.

Peste puţin timp, Tom îi luă lui Becky lumânarea din mână şi o stinse. Era o economie de mare însemnătate! Nu fu nevoie de cuvinte! Becky înţelese numaidecât şi nădejdea i se spulberă din nou. Ştia că Tom avea în buzunar o lumânare întreagă şi încă vreo trei sau patru capete, şi totuşi se gândea să facă economie!

Nu trecu mult şi oboseala începu să-şi ceară drepturile. Copiii încercau să nu ţină seamă de ea; era groaznic să te gândeşti să şezi jos, când timpul devenise atât de preţios. Mergând într-o direcţie oarecare, indiferent încotro, înaintau cel puţin şi s-ar fi putut să dea de drumul cel bun, dar să stea jos ar fi însemnat să ispitească moartea, să-i scurteze truda.

În cele din urmă, plăpândele mădulare ale fetiţei nu mai voiră s-o ducă. Ea se aşeză şi Tom se odihni alături de ea; vorbiră despre casă, despre prietenii de acolo, despre paturile lor moi, şi mai ales despre lumină! Becky plângea şi Tom se străduia în fel şi chip s-o încurajeze, dar toate îmbărbătările lui se tociseră şi parcă sunau a bătaie de joc. Fata era atât de istovită, încât în cele din urmă aţipi. Tom se bucură. Şedea şi se uita la faţa ei trasă şi vedea cum se destinde şi se înseninează sub înrâurirea unor vise plăcute; curând îi miji pe obraji un zâmbet stăruitor. Chipul ei paşnic răsfrângea oarecare linişte şi alinare în propriul lui suflet şi gândurile sale începură să rătăcească spre timpuri trecute şi amintiri ca din vise. Era cufundat în gânduri, când Becky se trezi, râzând voioasă; dar în aceeaşi clipă râsul îi încremeni pe buze şi fu urmat de un geamăt.

-   Ah, cum de-am putut să dorm?! Ce bine era să nu mă fi trezit niciodată!... Nu, Tom, nu, n-am vrut să zic asta! Nu te mai uita aşa la mine!... N-o să mai vorbesc aşa...

-   Îmi pare bine c-ai dormit, Becky. Acum o să fii odihnită şi să vezi c-o să găsim drumul şi-o să ieşim.

-   Să încercăm, Tom! Dar am văzut în vis un ţinut aşa frumos! Cred că acolo o să ajungem!

-  Nu se ştie, nu se ştie. Ai curaj, Becky, şi haide să mai încercăm.

Se sculară de jos şi merseră iar, mână în mână, deznădăjduiţi.

Încercară să-şi dea seama de cât timp se aflau în peşteră; li se părea că trecuseră zile şi săptămâni de când erau acolo. Dar nu, era cu neputinţă, lumânările nu se sfârşiseră încă.

După o vreme îndelungată, nici nu mai ştiau cât trecuse, Tom stărui să păşească încet şi să asculte cu atenţie dincotro se auzea picur de apă; trebuiau să găsească un izvor. Curând găsiră unul şi atunci Tom spuse că era timpul să se mai odihnească. Amândoi se simţeau frânţi de oboseală; totuşi Becky spunea că ar putea să mai meargă puţin. Se miră că Tom nu voia. Nu înţelegea de ce. Se aşezară jos. Îndată începură să-i frământe gândurile; niciunul nu scotea o vorbă, în cele din urmă Becky rupse tăcerea:

-  Tom, mi-e foame de nu mai pot!

Tom scoase ceva din buzunar.

-  Mai ştii ce-i asta?

Pe chipul fetei se ivi umbra unui surâs.

-  E torţa noastră de nuntă, Tom.

-  Da, aş vrea să fie mare cât o roată, fiindcă-i tot ce avem.

-  O pusesem deoparte din excursie, Tom, ca să vedem ce visăm după ce-o mâncăm, cum fac oamenii mari cu torta de nuntă, dar pentru noi o să fie praznicul de...

Nu-şi rosti gândul până la urmă. Tom împărţi prăjitura. Becky mancă cu poftă, pe când Tom doar ciugulea din jumătatea lui. Apă rece aveau din belşug, pentru a-şi încheia ospăţul. Peste puţin, Becky fu de părere s-o pornească iar. Tom rămase o clipă tăcut. Apoi întrebă:

-  Becky, ai să fii cuminte dacă-ţi spun ceva?

Becky păli, dar răspunse că are să fie.

-   Uite, Becky, trebuie să rămânem aici, unde e apă de băut. Ăsta-i ultimul muc de lumânare!

Becky dădu frâu liber lacrimilor şi tânguirilor. Tom se străduia din răsputeri să-i dea curaj, dar nu prea izbutea.

-   Tom! spuse Becky într-un târziu.

-  Da, Becky, ce e?

-   Au să vadă că lipsim şi au să vină să ne caute!

-  Da, or să ne caute! Sigur c-or să ne caute!

-  Poate ne caută şi acum, Tom?

-  Da, şi eu cred că s-ar putea să ne caute şi acum. Aşa sper, că ne caută.

-   Când au să bage de seamă că lipsim?

-   Când or să se întoarcă la vaporaş, cred.

-    Tom, până atunci s-ar putea să fie întuneric, oare au să bage de seamă că noi n-am venit?

-   Ştiu şi eu? În tot cazul o să bage de seamă maică-ta de cum s-or întoarce ceilalţi.

Privirea speriată a fetei îl aduse la realitate; îşi dădu seama că spusese o prostie. Becky nu era aşteptată acasă în noaptea aceea! Copiii tăcură iar, îngânduraţi. În clipa următoare, o nouă criză de deznădejde a fetei îi dovedi lui Tom că se gândise la acelaşi lucru ca şi el; a două zi fiind duminică, s-ar fi putut să treacă jumătate din dimineaţă până să descopere doamna Thatcher că Becky nu era la doamna Harper. Copiii îşi pironiră ochii asupra mucului de lumânare, urmărind cum se mistuie încet, nemilos, văzură cum rămâne în cele din urmă un crâmpei golaş de feştilă, văzură flacăra neputincioasă înălţându-se şi coborând, şi iar înalţându-se şi coborând, sulul subţire de fum suind şi stăruind o clipă în vârf — apoi puse stăpânire peste tot îngrozitoarea beznă.

Cât timp a mai trecut până Becky să-şi dea nelămurit seama că plângea în braţele lui Tom, niciunul dintre ei n-ar fi putut spune. Tot ce ştiau era că, după un timp ce le păruse nesfârşit de lung, se treziră amândoi uluiţi din nesimţirea somnului, pentru a-şi da curând iar seama de nenorocirea lor. Tom spuse că s-ar putea ca între timp să se făcut duminică, poate chiar luni. Încercă s-o facă pe Becky să vorbească, dar mâhnirea ei era prea mare; pierduse orice nădejde. Tom îi aminti că demult trebuie să se fi observat lipsa lor şi că, fără îndoială, cei de acasă îi şi căutau. Are să strige, poate vine cineva. Încercă, dar ecourile îndepărtate vuiau atât de înfricoşător în beznă, încât renunţă.

Ceasurile se scurgeau zadarnic, foamea începu iar să-i chinuie. Mai rămăsese o parte din jumătatea de prăjitură a lui Tom; au împărţit-o şi au mâncat-o. Dar acum parcă le era şi mai foame ca înainte. Biata fărâmă nu făcuse decât se le aţâţe pofta.

Deodată Tom exclamă:

-   Sst!... Ai auzit?

Amândoi ascultară cu încordare. Se auzea un sunet stins, ca o chemare de la mari depărtări. Tom răspunse într-o clipă; apoi, ţinând-o de mână pe Becky, porni bâjbâind în direcţia sunetului. Peste puţin se opri iar să asculte. Sunetul se auzea din nou, şi de data asta parcă ceva mai lămurit.

-   Ei sunt, zise Tom, se apropie! Haide, Becky, am scăpat!

            Bucuria copiilor era nemărginită, dar nu se puteau grăbi, fiindcă ştiau că drumul era plin de gropi; trebuiau să fie atenţi. Curând dădură peste o astfel de groapă şi fură siliţi să se oprească. Putea să aibă un metru adâncime, putea să aibă şi patruzeci; în tot cazul nu erau în stare s-o treacă. Tom se culcă la pământ, rezemându-şi pieptul de marginea gropii şi întinse mâinile cât putu. Nu dădea de fund. Trebuiau aşadar să rămână acolo să-i aştepte pe cei care porniseră în căutarea lor. Ascultară din nou cu încordare. Nu mai încăpea îndoială, strigătele acelea stinse se tot depărtau! Încă o clipă, două, şi nu se mai auziră. Îi cuprinse o jale cumplită. Li se rupea inima de deznădejde! Tom strigă până răguşi, dar în zadar. Vorbind cu Becky, se prefăcea vesel, încrezător; dar se scurse iarăşi un veac de înfricoşată aşteptare fără a se mai auzi vreun sunet.

Copiii orbecăiră pe acelaşi drum înapoi până la izvor. Timpul se târa încet, obositor. Adormiră iarăşi şi se treziră înfometaţi şi covârşiţi de mâhnire. Tom era încredinţat că între timp mai trecuse o zi şi că trebuia să fie marţi acum.

Deodată îi dădu prin gând că mai bine ar explora galeriile laterale din apropiere, decât să îndure povara timpului apăsător fără a face nimic. Scoase din buzunar o sfoară de zmeu, o legă de o piatră ieşită din perete şi apoi porniră. Tom mergea în frunte, desfăşurând sfoara, pe măsură ce înaintau bâjbâind. Făcuseră vreo douăzeci de paşi, când coridorul se sfârşi într-un fel de trambulină. Tom se lăsă în genunchi, pipăi dedesubt, apoi după colţ, cât ajungea cu mâinile; se sili să se mai întindă încă puţin spre dreapta, când deodată, la o depărtare de vreo zece metri, apăru de după stâncă o mână omenească ţinând o lumânare! Tom scoase un chiot lung de bucurie şi, în aceeaşi clipă, omul cu lumânarea se arătă întreg: era Joe Indianul! Tom încremeni. Nu mai putea face o mişcare. În clipa următoare însă, răsuflă uşurat, căci "Spaniolul" o rupse la fugă şi se făcu nevăzut. Tom se mira că Joe nu-i recunoscuse glasul şi că nu se năpustise asupra lui, să-l ucidă fiindcă depusese mărturie împotrivă-i când cu procesul. Dar se vede că ecoul îi schimbase glasul. "Fără îndoială că de asta nu m-a recunoscut", gândi el. De spaimă i se muiaseră toţi muşchii; simţea că i se taie picioarele. Îşi zise că dacă avea putere să ajungă până la izvor, va rămâne acolo, şi pentru nimic în lume nu se va mai expune primejdiei de a da ochii cu Joe Indianul. Avu grijă să-i ascundă lui Becky ceea ce văzuse, îi spuse că strigase aşa într-o doară, poate avea norocul să-l audă cineva.

Dar foamea şi deznădejdea pot creşte într-atâta, încât până la urmă să fie mai tari decât frica. Altă nesfârşită aşteptare lângă izvor, alt somn îndelungat aduseră schimbări. Copiii se deşteptară chinuiţi de o foame sălbatică. Tom era încredinţat că între timp se făcuse miercuri sau joi, poate chiar vineri sau sâmbătă, şi că cei de acasă renunţaseră să­-i mai caute. Propuse să meargă amândoi să exploreze altă galerie. Era gata să-1 înfrunte pe Joe Indianul şi orice alte grozăvii. Dar Becky era foarte slăbită. Căzuse într-o lâncezeală mohorâtă din care Tom nu izbutea s-o scoată. Spunea că de-acu' are să aştepte acolo unde se găsea, până o să vină moartea, tot nu mai era mult până atunci. Îl îndemnă pe Tom să meargă în explorare cu sfoara de zmeu, dacă voia, dar îl rugă fierbinte să se înapoieze din când în când şi să-i vorbească. Obţinu de la el făgăduiala că atunci când va veni ceasul cel înfricoşător, va sta alături de ea şi o va ţine de mână până se va sfârşi chinul. Tom o sărută, simţind că-l îneacă un nod în gât şi se prefăcu foarte încrezător că-i va întâlni pe cei care umblau în căutarea lor sau că va găsi vreo ieşire din peşteră. Apoi luă în mână sfoara de zmeu şi porni orbecăind de-a buşilea, chinuit de foame şi cu sufletul împovărat de negre presimţiri.