Din povestile lui Jack London (2)

Comportamentul omului alb

— Vreau să îmi încălzesc mâncarea la focul vostru şi să dorm sub acest acoperiş, i-am zis bătrânului Ebbits când am intrat în cabana lui.

M-a privit cu un uşor dispreţ, în vreme ce Zilla s-a uitat de-a dreptul urât la mine şi a mormăit supărată. Zilla era soţia lui, iar în ţinutul udat de Yukon nu găseai vreo bătrână squaw mai neîndurătoare şi cu limba mai rea ca ea. Nu m-aş fi oprit acolo dacă n-ar fi fost atât de obosiţi câinii mei sau dacă ar mai fi locuit altcineva în acel sat. Dar cabana aceea era singura în care găseai oameni, aşa că am fost obligat să caut adăpost la ei.

Din când în când, bătrânul Ebbits îşi revenea din nălucirile lui, iar ochii îi scânteiau, arătând anumite semne de luciditate. În vreme ce mi-am pregătit supa, a încercat să îmi pună câteva întrebări politicoase despre sănătatea mea, starea în care mă găseam, numărul câinilor de la sanie şi distanţa pe care o străbătusem în ziua aceea. De fiecare dată, Zilla părea că se supăra şi mai tare.

Totuşi, mărturisesc faptul că nu exista nimic să-i înveselească. Stăteau amândoi în apropierea focului, bătrâni, la capătul puterilor, chinuiţi de reumatism, înfometaţi, tentaţi de mirosul fripturii de care nu duceam lipsă. Se legănau înainte şi înapoi fără să-şi dea seama. La fiecare cinci minute, cu regularitate, Ebbits gemea înfundat. Nu era un geamăt de durere, ci de oboseala produsă de chin. Se simţea copleşit de greutatea şi de suferinţa a ceea ce numim viaţă, care cântărea mai mult pentru el decât teama de moarte. Era eterna tragedie a bătrâneţii pentru care nu mai există bucuria de a trăi şi nici spaima de moarte.

Când carnea de căprioară sfârâi în tigaie, am observat nările bătrânului Ebbits mărindu-se, ca să prindă mirosul îmbietor. Pentru o clipă încetă să se mai balanseze şi să mai geamă, iar o străfulgerare de inteligenţă îi lumină chipul.

Zilla se legăna mai repede şi, pentru prima oară, dădu glas durerii ei, scoţând nişte ţipete scurte. Mă gândii că se comportau ca nişte câini înfometaţi şi nu m-aş fi mirat că bătrâna să scoată la iveală o coadă şi să înceapă să meargă în patru labe pe duşumea, precum ei.

Ebbits încetă, de mai multe ori, să se legene, pentru a se apleca înainte şi a-şi apropia nasul de festinul regal pe care-l pregăteam.

Când le-am dat o farfurie cu friptură, s-au aruncat asupra ei, înfulecând-o cu zgomot. Se auzeau dinţii uzaţi cum sfărâmau hrana, molfăielile şi bodogănelile lor. După aceea, cum am dat fiecăruia câte o ceaşcă de ceai fierbinte, zgomotele respective au încetat. Uşurarea şi mulţumirea le apărură pe chipuri. Zilla nu mai era încruntată. Nu se mai legănau, ci păreau căzuţi pe gânduri. După aceea ochii lui Ebbits se umeziră şi am înţeles că îşi plângea singur de milă. Încercară să îşi găsească pipele. Am priceput că nu mai aveau tutun de multă vreme, iar nerăbdarea bătrânului de a fuma, în sfârşit, îl făcuse aşa de neputincios, că a trebuit să-i aprind eu pipa.

— De ce aţi rămas singurii din sat? I-am întrebat. Toţi ceilalţi au murit? Au fost loviţi de boli? Doar voi aţi supravieţuit?

Bătrânul Ebbits a clătinat din cap şi a zis:

— Nu, n-au fost loviţi de boală. Cei din sat au plecat la vânătoare, ca să facă rost de carne. Noi suntem prea bătrâni, nu ne mai ţin picioarele şi nu mai putem duce în spate încărcătura ce cuprinde cortul şi cele necesare. De asta am rămas aici şi ne întrebăm dacă tinerii se vor întoarce vreodată cu carnea promisă.

— Dacă se vor mai întoarce vreodată! zise deodată Zilla.

— Poate că vor veni cu mult vânat, reluă bătrânul.

— Adică, vor aduce multă carne, continuă ea, la fel de brusc. Dar la ce ne va folosi asta? Vom primi nişte oase de ros, aşa bătrâni şi fără dinţi cum suntem noi. Carnea grasă, rinichii şi limbile vor intra în alte guri, bătrâne!

Ebbits îşi plecă privirea în pământ şi începu să plângă" în tăcere.

— Nu va vâna nimeni pentru noi, strigă ea, întorcându-se furioasă către mine.

Prin gestul ei, parcă mă acuza pe mine. Am ridicat din umeri, căci nu mă simţeam vinovat pentru aşa ceva.

— Să ştii, omule alb, că din cauza neamului tău, din ricina tuturor feţelor palide, bărbatul meu şi cu mine nu mai avem nici carne la bătrâneţe, nici tutun, nici adăpost împotriva frigului.

— Nu-i aşa, zise bătrânul Ebbits, care era mai corect. Voi ne-aţi făcut rău, dar n-aţi ştiut că ne veţi face rău.

— Unde e Moklan? Întrebă ea. Unde este fiul tău viguros, şi peştele pe care ni-l aducea mereu?

Bătrânul clătină din cap.

— Unde e Bidarshik, fiul tău cel puternic? Nimeni nu-l întrecea la vânătoare şi ne aducea grăsime bună şi limbi uscate de căprioară şi de caribu. Nu mai văd nicio limbă uscată şi nicio bucată de grăsime. Stomacul tău e gol de atâtea-zile şi a trebuit să vină un om dintr-un neam mincinos şi ticălos ca să capeţi şi tu ceva de mâncare.

— Nu, răspunse Ebbits cu bunătate, omul alb nu este mincinos. El spune întotdeauna adevărul.

Se opri, se uită în jur ca pentru a găsi cuvintele care să îndulcească severitatea celor pe care avea să le zică.

— Dar albul spune adevărul în diferite feluri. Astăzi într-un fel, mâine altfel, aşa că e greu să-l înţelegi.

— Dacă astăzi spune într-un fel şi mâine în altul, înseamnă că minte, concluzionă Zilla.

— Nu-i putem înţelege pe albi, continuă, încăpăţânat, Ebbits.

Carnea, ceaiul şi tutunul îl aduseseră parcă la viaţă. Se stăpânea mai bine, iar gândurile îi erau mai limpezi. Se ridică, se îndreptă, iar glasul lui îşi pierdu tonul certăreţ şi plângăreţ, devenind ferm. Se întoarse către mine cu demnitate şi îmi vorbi ca unui egal de-al lui.

— Ochii omului alb nu stau închişi, începu el. Albul vede toate lucrurile, se gândeşte la ele, este înţelept. Dar omul alb de azi nu este cel de mâine, şi nu-l putem înţelege. Nu face niciodată lucrurile la fel. Cine ştie care va fi viitoarea lui faptă? Indianul face mereu acelaşi lucru în acelaşi fel. Elanul coboară, coboară mereu de pe munţii înalţi când vine iarna. Somonul vine primăvara, când gheaţa a dispărut de pe râu. Fiecare se poartă în acelaşi fel, iar indianul îi înţelege. Dar albul nu face lucrurile la fel, iar indianul nu-l pricepe. Tutunul este bun. Adevărată hrană pentru omul flămând. Îl face mai puternic decât oricare voinic, iar cel mânios îşi uită furia. Aşa că tutunul are mare valoare. Indianul dă un somon gras pentru o foaie de tutun şi mestecă tutunul vreme îndelungată. Zeama acestuia e bună. Când aceasta coboară în gâtlej, îi dă o senzaţie plăcută. Dar albul? Când are gura plină de tutun, ce face el? Oare lui îi place tutunul? Nu ştiu. Dacă-i place, de ce să-l lase în zăpadă? E o prostie mare, pe care nu o putem înţelege.

Tăcu apoi, trase din pipă, văzu că aceasta se stinsese şi i-o dădu Zillei, ale cărei buze, renunţând să-şi mai arunce amarul asupra omului alb, se rotunjiră pe tubul pipei. Ebbits părea să redevină insensibil, fără să-şi fi terminat povestirea. L-am întrebat:

— Ce s-a întâmplat cu fiii tăi Moklan şi Bidarshik? Cum s-a făcut că tu şi bătrâna ta aţi rămas fără carne la vârsta asta?

Păru să se trezească din somn, cu un anumit efort.

— Nu e bine să furi, zise el. Când câinele îţi ia carnea, îl baţi cu un băţ, asta e legea. Legea dă câinele omului, iar câinele trebuie să o respecte, altfel ia bătaie. Când omul îţi ia carnea, barca sau femeia, îl omori. Aşa e legea, o lege bună. E rău să furi, deci legea vrea ca cel ce fură să piară. Oricine încalcă legea trebuie să plătească. Moartea înseamnă o plată grea.

— Dar, dacă-l omori pe om, de ce nu-l ucizi şi pe câine? Bătrânul Ebbits mă privi cu mirarea unui copil, în vreme ce Zilla rânjea la gândul prostiei din întrebarea mea.

— Aşa se comportă albii, murmură Ebbits, resemnat.

— Asta e sminteala lor, mârâi Zilla.

— Atunci, fie ca bătrânul Ebbits să-l facă înţelept pe omul alb, am zis eu cu blândeţe.

— Câinele nu e ucis fiindcă el trage sania omului. Niciun om nu trage sania altui om. Din acest motiv omul e ucis.

— Aha, am murmurat eu.

— Aşa e legea, continuă Ebbits. Ascultă, acum, omule alb, îţi voi spune ceva nesocotit. Există un indian, pe nume Mobits. El fură două livre de făină de la un alb. Ce face albul? Îl bate pe Mobits? Nu. Îl omoară? Nu. Ce-i face lui Mobits? O să-ţi spun, faţă palidă. Îl pune într-o casă. Acoperişul ei e bun, pereţii groşi. Face focul, pentru că lui Mobits să-i fie cald. Îi dă lui Mobits mult de mâncare. Hrană bună. Mobits n-a mâncat niciodată aşa de bine în viaţa lui. Are slănină, pâine, fasole. Uşa are o încuietoare mare, ca să nu fugă Mobits de acolo. Altă mare sminteală. Mobits n-are de ce-să plece, că are tot timpul ce să mănânce acolo, pături groase, un foc mare. Ar fi un prost să plece de acolo. Mobits nu e prost. Timp de trei luni, rămâne în casa aia. A furat două livre de făină şi din cauza asta albul are mare grijă de el. Mobits mănâncă multe livre de făină, câteva de zahăr, slănină şi fasole cât poate. După trei luni, omul alb îl scoate din casa cea mare şi îi spune lui Mobits că poate pleca. El e ca un câine care a fost hrănit multă vreme într-un loc şi vrea să rămână acolo, dar albul îl alungă. Aşa că Mobits se întoarce în sat. E foarte gras. Aşa face albul şi nu pricepem. E o nebunie, una mare.

— Dar fiii tăi? Am insistat eu. Fiii tăi cei puternici şi foamea care îţi ameninţă bătrâneţile?

— Îl aveam pe Moklan, începu Ebbits.

— Un bărbat puternic, îl întrerupse Zilla. Putea să vâslească toată ziua şi toată noaptea, fără să se oprească pentru odihnă. Cunoştea foarte bine ce înseamnă apa şi somonul. Era înţelept.

— Îl aveam pe Moklan, repetă Ebbits. Primăvara, cobora pe Yukon cu tinerii, ca să facă negoţ la Fort Campbell. Acolo există o clădire plină de lucrurile omului alb şi un negustor pe nume Jones. Există şi un vrăjitor de-al vostru, căruia i se spune preot misionar. Există, la Fort Campbell, şi un loc primejdios, unde Yukonul devine subţire ca mijlocul unei fete, iar apele lui sunt iuţi şi curenţii te trag în toate părţile, cu vârtejuri puternice. Acolo curenţii se schimbă mereu. Moklan e fiul meu, deci e un viteaz.

— Dar tatăl meu nu era un viteaz? Întrebă Zilla.

— Tatăl tău era un viteaz, admise Ebbits, ca să aibă linişte în casă. Moklan e fiul meu şi al tău, deci e un viteaz. Poate din pricina tatălui tău, care era foarte viteaz, şi Moklan e foarte viteaz. E ca atunci când pui prea multă apă într-un vas: dă pe afară. Moklan e prea viteaz şi vitejia îi dă pe afară. Tinerii se tem tare de apele primejdioase de la Fortul Campbell. Lui Moklan nu-i e frică de nimic. Râde de aşa ceva şi se avântă în apele acelea. Dar curentul îi răstoarnă barca. Un vârtej îl prinde pe Moklan, îl învârteşte şi îl învârteşte, îl trage la fund şi nu se mai vede.

— Ah! Ah! Gemu Zilla. Primul meu născut!.

— Eu sunt tatăl lui Moklan, zise Ebbits, după ce a aşteptat-o pe femeie să se liniştească. M-am urcat în barcă şi m-am dus pe râu până la Fort Campbell ca să mi se plătească datoria.

— Datoria? L-am întrebat. Care datorie?

— Datoria lui Jones, negustorul, veni răspunsul. Legea ne cere să mergem după ea şi într-o ţară străină.

Am clătinat din cap în semn că nu pricepeam despre ce era vorba. Ebbits mă privi cu înţelegere, iar Zilla mârâi, dispreţuitoare, aşa cum obişnuia.

— Ascultă, omule alb, zise el. În ograda ta e un câine care muşcă. Atunci când câinele muşcă un om, tu îi dai acelui om un dar pentru că îţi pare rău şi pentru că e de vină câinele tău. Îi plăteşti ceva, nu? La fel, dacă în ţinutul tău vânătoarea iese prost sau apele sunt periculoase, trebuie să plăteşti. Aşa e drept, aşa e legea. Oare fratele tatălui meu nu s-a dus în ţinutul lui Tanana unde a fost ucis de un urs? Oare tribul lui Tanana nu i-a dat tatălui meu multe pături şi blănuri frumoase? Aşa e drept. Vânătoarea a ieşit prost, iar oamenii lui Tanana plătesc pentru asta. Deci eu, Ebbits, m-am dus la Fort Campbell ca să mi se plătească datoria. Jones, şeful negustorilor, m-a privit şi a râs. A râs tare şi nu a vrut să plătească. M-am dus la vrăjitor, cel căruia voi îi ziceţi misionar şi i-am vorbit multă vreme despre apele primejdioase şi despre ceea ce mi se cuvenea. Misionarul a vorbit despre altceva. Mi-a spus de locul unde s-a dus Moklan, după ce a murit. Acolo e mult foc. Dacă e adevărat ce spune misionarul, acum sunt sigur că lui Moklan nu-i este frig. Misionarul mi-a zis că şi eu mă voi duce acolo după ce voi muri şi mi-a spus alte lucruri urâte: că sunt orb, ceea ce e o minciună, că trăiesc în întuneric, ceea ce e altă minciună. Eu i-am răspuns că noaptea şi ziua vin pentru toţi oamenii, că în satul meu nu e mai întuneric decât la Fort Campbell. Am spus că întunericul şi lumina, locul unde ne ducem după moarte n-au nimic de-a face cu datoria dreaptă pentru apele primejdioase. Atunci, misionarul s-a înfuriat, mi-a spus nişte nume urâte şi m-a gonit. M-am întors la Fort Campbell, unde nu m-a plătit nimeni. Moklan e mort, iar eu sunt bătrân, fără peşte sau carne.

— Din pricina albului, zise Zilla.

— Din pricina albului, aprobă Ebbits. Există şi alte lucruri care sunt din vina lui. Aşa s-a întâmplat cu Bidarshik. Omul alb l-a tratat într-un fel pe Yamikan şi în altul pe Bidarshik. Mai întâi, trebuie să-ţi spun că Yamikan este un tânăr din acest sat, care a ucis un bărbat din alt neam. Asta are întotdeauna urmări importante. Yamikan n-a vrut să-l omoare pe alb. Yamikan vorbea cu blândeţe şi nu se înfuria niciodată. Dar albul bea mult whisky. Într-o seară a venit acasă la Yamikan, ca să-l bată. Acesta nu putea fugi şi albul voia să îl omoare. Yamikan nu voia să moară. Atunci îl ucise pe alb. Tot satul s-a speriat. Ne temeam că va trebui să plătim mult părinţilor albului. Ne-am ascuns păturile, blănurile şi bogăţiile, ca să părem cât mai săraci şi să plătim puţin.

După o vreme îndelungată au venit şi albii. Erau soldaţi. L-au luat cu ei pe Yamikan. Mama lui a făcut gălăgie mare. Şi-a pus cenuşă în cap, fiindcă îl credea mort pe Yamikan. Tot satul credea la fel. Se bucurau că nu li le ceruse nimic drept plată.

Asta se întâmpla primăvara, când gheaţa dispare de pe râu. A trecut un an, apoi altul. A venit iar primăvara. Gheaţa a dispărut. Atunci s-a întors Yamikan, cel mort. Nu e mort. E foarte gras şi ştim că a dormit la căldură şi a mâncat pe săturate. Are haine frumoase. E îmbrăcat ca un alb. E mai înţelept. A ajuns repede şeful satului. Are anumite ciudăţenii de povestit despre felul în care se poartă albii. A văzut mulţi albi şi a călătorit mult prin ţara lor. Mai întâi, soldaţii îl duc departe, pe râu în jos. Îl duc până la capătul râului, acolo unde se varsă într-un lac mai mare ca toate pământurile şi mai întins decât cerul. Nu ştiu dacă Yukonul e un râu aşa de mare, dar Yamikan a văzut toate astea cu ochii lui. Nu cred că există un lac mai mare ca toate pământurile la un loc şi decât cerul. Dar Yamikan l-a văzut. Mi-a zis că apele lui sunt sărate, ceea ce e ciudat şi de necrezut. Dar albul cunoaşte minunile astea. Nu mă voi obosi să i le povestesc. Vreau doar să spun ce a păţit Yamikan. Albul i-a dat multă mâncare bună. Tot timpul, Yamikan a mâncat. Albul trăieşte sub soare, din câte spune Yamikan, într-o ţară cu multă căldură. Animalele de acolo au păr, nu blană. Plantele sunt verzi şi înalte. Acolo cresc făina, cartofii şi fasolea. Nu există foamea. Ai întotdeauna ce mânca. Eu nu ştiu dacă e aşa. Yamikan mi-a spus. Lui Yamikan i s-a întâmplat acolo ceva ciudat. Albul nu i-a făcut niciun rău. I-a dat lapte cald noaptea şi multă hrană. L-a dus dincolo de marele lac sărat, care este mare cât cerul. Stătea pe vasul cu foc al albului, care este de douăzeci de ori mai mare decât cel de pe Yukon. E făcut din fier şi nu se duce la fund. Asta n-o înţeleg. Dar Yamikan a zis: „Am călătorit cu vasul de fier şi iată-mă, sunt viu!” Este vasul pentru soldaţii albilor, cu mulţi soldaţi la bord.

După câteva nopţi de călătorie, multă vreme după aceea, Yamikan a ajuns într-o ţară unde nu e zăpadă. Asta n-o pot crede. Nu stă în firea lucrurilor ca, la venirea iernii, să nu fie zăpadă. Dar Yamikan a văzut. I-a întrebat pe albi dacă e zăpadă acolo şi ei au spus că nu. Dar eu nu înţeleg asta. Acum te întreb dacă nu e zăpadă pe meleagurile alea. Aş vrea să ştiu şi numele acelei ţări. L-am auzit deja, dar aş vrea să-l mai aud, ca să văd dacă e acelaşi. Aşa voi şti dacă mi s-au zis minciuni ori adevărul.

Bătrânul Ebbits mă privi nerăbdător. Trebuia să afle adevărul, deşi dorinţa lui ar fi fost să se încreadă în acel lucru minunat, pe care nu-l văzuse vreodată.

— Da, i-am răspuns, ţi s-a spus adevărul. În ţara aceea nu e zăpadă. Numele ei e California.

— Ca-li-for-ni-a, murmură el, de două sau trei ori, ascultând cu atenţie sunetele ce îi ieşeau de pe buze. Da, e aceeaşi ţară de care mi-a vorbit Yamikan.

Am priceput că aventura lui Yamikan avusese loc pe când Alaska trecuse în mâinile Statelor Unite. Un asemenea caz de crimă, ce avusese loc înainte de stabilirea legilor pe teritoriu, fusese judecat în Statele Unite de către Curtea Federală.

— Când Yamikan a ajuns în ţara fără zăpadă, continuă bătrânul Ebbits, a fost dus într-o casă mare, unde mulţi oameni vorbeau de zor. Au vorbit multă vreme şi îl întrebară pe Yamikan o grămadă de lucruri. Mai târziu, i-au zis că-l vor lăsa în pace. Yamikan nu înţelege.. Nu l-au necăjit cu nimic. Mereu i-au oferit un culcuş cald şi destulă mâncare.

Iar după aceea, i-au dat hrană şi mai bună, i-au dat bani, l-au dus prin multe locuri din ţara albilor şi a văzut lucruri ciudate, care sunt peste înţelegerea lui Ebbits, un bătrân, care n-a călătorit mult. După doi ani, Yamikani se întoarce în satul său. Devine şef plin de înţelepciune, ales până la moarte.

Jar, înainte de a muri, se aşază deseori lângă foc şi povesteşte lucrurile ciudate văzute de el. Şi Bidarshik, fiul meu, stă lângă foc şi ascultă. Ochii i se măresc de cele auzite. Într-o seară, după ce Yamikan s-a întors acasă, Bidarshik se ridică, aşa înalt cum era, şi se bate în piept cu pumnul. Zice: „Când voi fi bărbat, voi pleca departe, până în ţara unde nu e zăpadă, şi voi vedea toate lucrurile astea cu ochii mei.”

— Bidarshik a făcut mereu călătorii lungi! vorbi cu mândrie Zilla.

— E adevărat, fu de acord Ebbits. Întotdeauna s-a întors suspinând după ţările îndepărtate şi s-a aşezat lângă foc, promiţând să ajungă şi mai departe.

— Întotdeauna şi-a amintit de lacul acela sărat, la fel de mare precum cerul şi de ţara unde nu există zăpadă, zise Zilla.

— A spus mereu: „Când voi prinde puteri de bărbat, mă voi duce să văd dacă vorbele lui Yamikan sunt adevărate.”

— Dar nu avea cum să ajungă în ţara albilor, răspunse Zilla.

— N-a ajuns el până la marele lac sărat întins cât cerul? întrebă Ebbits.

— Dar nu avea cum să traverseze lacul, spuse Zilla.

— Decât în vasul de fier al albilor, care e mai mare decât douăzeci de vase de pe Yukon, vorbi Ebbits.

Se uită către Zilla, ale cărei buze încreţite se deformau ca să vorbească. Îi făcu semn să tacă.

— Dar albul nu l-a lăsat să treacă lacul cu vasul de fier. S-a întors deci la vatră suspinând după ţara unde nu este niciodată zăpadă.

— Totuşi, a văzut pe lac vasul cu foc făcut din fier, care nu se scufundă, ţipă Zilla, neputându-se abţine.

— Da, spuse Ebbits. A văzut că Yamikan nu minţise. Dar Bidarshik nu putea merge în ţara albilor. S-a descurajat. S-a îmbolnăvit ca un bătrân. Nu mai pleca de lângă foc. Nu mai ieşea la vânătoare.

— Nu mai mânca nici carnea adusă de alţii şi pusă în faţa lui, adăugă Zilla. Clătina din cap şi spunea: „Nu vreau decât să mă hrănesc cu hrana albului şi să mă îngraş ca Yamikan.”

— Şi nu mânca nici carne, continuă Ebbits. Bidarshik se îmbolnăvi aşa de tare încât credeam că va muri. Nu era o boală a corpului, ci una a capului. O boală de dorinţă. Eu, Ebbits, tatăl lui, m-am gândit mult. Nu am alt fiu şi nu vreau ca Bidarshik să moară. E o boală a capului şi există un singur leac pentru ea. Trebuie ca Bidarshik să traverseze lacul mare precum cerul, să ajungă în ţara cu soare, unde nu există zăpadă. Mă gândesc mult şi găsesc o cale de înfăptuire.

Astfel, într-o seară, cum stătea lângă foc, foarte bolnav, zic: „Fiul meu, ştiu cum poţi ajunge în ţara albilor.” Mă priveşte. Se înveseleşte. „Du-te, cum s-a dus şi Yamikan", i-am zis. Dar Bidarshik e bolnav şi nu înţelege. „Du-te, găseşte un alb, ca Yamikan, şi ucide-l! După aia, soldatul alb va veni să te ia, cum a făcut cu Yamikan. Te va duce în ţara albilor, trecându-te lacul. Astfel, ca Yamikan, te vei îngrăşa, cu ochii plini de ceea ce vei vedea şi cu capul plin de înţelepciune."

Bidarshik se ridică repede. Pune mâna pe puşcă. „Unde te duci?” îl întreb. „Să omor un alb!” îmi răspunde. Am înţeles că vorbele mele au fost bune pentru Bidarshik şi că se va însănătoşi. Am înţeles şi că vorbele mele au fost înţelepte.

Veni un alb în sat. Nu căuta nici aur, nici blănuri din pădure. Căuta tot timpul muşte şi păianjeni. Nu mănâncă nici muşte, nici păianjeni. De ce îi căuta? Nu ştiu. Ştiu doar că e un alb caraghios. Căuta ouă de pasăre, din care păstra doar coaja. Cojile de ouă nu sunt bune de mâncat. Nu le mănâncă, ci le pune în cutii unde ele nu se sparg. Prinde multe păsărele, le ia penele şi le pune în cutie. Îi plac şi oasele. Oasele nu sunt bune de mâncat. Omul cel ciudat preferă oasele vechi, pe care le dezgroapă din pământ.

Dar nu este un alb periculos şi ştiu că va muri uşor. Atunci îi zic lui Bidarshik: „Fiul meu, iată albul pe care trebuie să-l omori.” Bidarshik spune că vorbele mele sunt înţelepte. Atunci se duce într-un loc unde ştie că sunt multe oase în pământ şi le aduce la cortul omului alb şi ciudat. Albul e tare bucuros, se uită fericit la oase. Se apleacă să le vadă mai bine şi atunci Bidarshik îl loveşte în cap cu toporişca o singură dată. Albul dă din picior, apoi moare.

Îi zic lui Bidarshik: „Acum va veni soldatul alb, te va lua şi te va duce în ţara unde este cald mereu şi unde vei mânca mult şi te vei îngrăşa.” Bidarshik e bucuros. I-a trecut deja boala. Stă lângă foc şi aşteaptă să vină soldaţii.

— De unde să ştiu că albii nu se comportă la fel de două ori? Întrebă bătrânul, întorcându-se, feroce, înspre mine. De unde să ştiu că ceea ce a făcut albul ieri nu va face azi şi ce face azi nu va face mâine?

Ebbits clătină trist din cap:

— Pe omul alb nu-l poţi înţelege... Ieri l-a luat pe Yamikan în ţara plină de soare şi 1-a îngrăşat cu multă mâncare. Azi îl ia pe Bidarshik şi ce face? Să-ţi spun ce a făcut cu Bidarshik. Eu, Ebbits, tatăl lui, o să-ţi zic. L-a dus pe Bidarshik la Fort Campbell, i-a legat o frânghie de gât, astfel ca picioarele să nu-i mai atingă pământul. Fiul meu a murit.

— Vai, vai! se plânse Zilla. N-a mai apucat să traverseze lacul mare precum cerul, nici să vadă ţara cea însorită, unde nu există zăpadă.

— Astfel, zise bătrânul Ebbits cu o demnitate specifică indienilor, nu vânează nimeni pentru mine şi mă aşez lângă foc să-i spun povestea mea albului care mi-a dat mâncare, ceai şi tutun pentru pipă.

— Totul e din pricina albului mincinos şi ticălos, grăi Zilla.

— Nu, răspunse bătrânul cu o anumită blândeţe. Din pricina felului de a fi al omului alb, pe care nu-l înţelegem şi care nu este de două ori acelaşi.
P1