Mici intamplari cu animale (125)

Patru pescari ne înşiraserăm pe rîu la distanţă îndestulătoare pentru a nu ne stînjeni. Înaintam pescuind cam în acelaşi ritm al paşilor, distanţa dintre noi rămînînd cam aceeaşi; pe cînd ajungea cel din spate la apa pipăită de premergătorul lui, peştii se linişteau. De altfel, s-a potrivit să fim tovarăşi vechi si pes­cari de păstrăvi şi mai vechi, care prind fără să sperie toţi peştii din apă. În faţa mea pescuia inginerul silvic I, om tacticos şi liniştit. 

De aceea, aruncînd ochii spre el, m-am mirat văzîndu-l dînd din mîini, ca la o minune. Mi-a făcut semn şi m-am apro­piat. Avea în mînă un păstrăv lung de douăzeci si şase sau douăzeci şi şapte de centimetri; din gura peştelui atîrna jumă­tatea de trup a unui alt păstrăv, iar în buză avea înfiptă mus­culiţă artificială a pescarului. Adică, acest canibal încă nu răz­bise să înghită o pradă mare, care aproape îi astupa gîtlejul şi gura, si totuşi n-a putut să reziste ispitei de a mai lua şi o musculiţă minusculă, de care atunci desigur că nu avea nicio nevoie pentru hrană.

De altfel, se pare că păstrăvul nu ştie ce înseamnă să fie sătul. Obişnuiesc la începutul unei partide la păstrăvi să spintec sto­macul celor doi-trei peşti prinşi întîi, ca să văd cam după ce hrană umblă în ziua şi în orele acelea şi să-mi potrivesc felul momelilor din cîrligul undiţei. Adeseori am găsit stomacul atît de tixit de fel de fel de insecte, larve, rîme, încît părea că are în el o piatră, şi totuşi era lacom să mai apuce. După o lungă carieră de undit la păstrăvi — peşti cu multe toane — mă bucur cînd, spintecînd, văd peştii „sătui" şi ştiu că se vor da bine. Dacă găsesc stomacul gol, acum nu mă mai bucur ca odinioară, cînd îmi făceam iluzia — logică, de altfel — că peştii flămînzi vor năvăli orbeşte la momelile mele. Iar pînă la urmă nu înţelegi nimic. Lăcomie nebunească, şi apoi post negru.