luni, 7 ianuarie 2013

Portretul lui Dorian Gray (17)

O săptămînă mai târziu Dorian Gray stătea în sera de la Selby Royal, discutînd cu frumoasa ducesă de Monmouth care, împreună cu soţul ei, un bărbat palid de şaizeci de ani, cu figura istovită, se număra printre oaspeţii lui. Era ora ceaiului şi lumina blîndă a imensei lămpi cu abajur de dantelă care stătea pe masă lumina porţelanul delicat şi argintul bătut al serviciului mînuit de ducesă. Mîinile ei se mişcau delicat printre ceşti şi buzele ei roşii zîmbeau la ceva ce îi şoptise Dorian. Lordul Henry stătea în scaunul de răchită acoperit cu mătase şi-i privea. Pe un divan de culoarea piersicii stătea lady Narborough prefăcîndu-se că ascultă cum ducele îi descrie ultimul gîndac brazilian pe care îl adăugase colecţiei lui. Trei tineri în costume de interior cu o tăietură complicată întindeau prăjituri de ceai doamnelor. Erau cu toţii doisprezece şi mai aşteptau să vină cîţiva în ziua următoare.
     -  Despre ce vorbiţi voi doi? spuse lordul Henry mergînd fără grabă spre masă şi punîndu-şi ceaşca jos. Gladys, sper că Dorian ţi-a povestit despre planul meu de a reboteza totul. E o idee încîntătoare.
-  Harry, dar eu nu vreau să fiu rebotezată, replică ducesa, privind spre el cu ochii ei minunaţi. Sunt destul de satisfăcută de propriul meu nume şi sunt sigură că domnul Gray probabil că e satisfăcut cu al lui.
-  Draga mea Gladys, n-aş schimba niciunul dintre nume pentru nimic în lume. Ambele sunt perfecte. Mă gîndeam în primul rînd la flori. Ieri am tăiat o orhidee pentru butonieră. Era un obiect pătat, minunat, la fel de impresionant precum cele şapte păcate capitale. Într-un moment de uitare l-am întrebat pe unul dintre grădinari cum se numeşte. El mi-a spus că e un exemplar frumos de Robinsoniana sau ceva oribil de genul ăsta. E un adevăr trist, dar am pierdut acea facultate de a da nume frumoase lucrurilor. Numele reprezintă totul. Nu intru în dispută cu acţiunile. Singura mea dispută se leagă de cuvinte. Din acest motiv urăsc realismul vulgar din literatură. Omul care spune sapei sapă ar trebui să fie obligat să o folosească. E singurul lucru pentru care e potrivit.
-  Atunci cum ar trebui să-ţi spunem, Harry? Întrebă ea.
-   Numele lui este Prinţul Paradox, spuse Dorian.
     -  Îl recunosc dintr-o clipire, exclamă ducesa.
- Nici nu vreau să aud aşa ceva, rîse lordul Henry, cufundîndu-se într-un scaun. Nu poţi scăpa de o etichetă! Refuz titlul.
-   Figurile princiare nu au voie să abdice, veni răspunsul ca un avertisment de pe buzele frumoase.
-  Vreţi să-mi apăr tronul deci?
-   Da.
-  Ofer în schimb adevărurile de mîine.
-   Prefer greşelile de azi, răspunse ea.
-   Mă dezarmezi, Gladys, strigă el, sesizîndu-i încăpăţînarea.
-  Îţi iau scutul, Harry, nu lancea.
-   Nu port lupte imaginare cu Frumuseţea, spuse el, cu o mişcare a mîinii.
-  Asta-i greşeala ta, Harry, crede-mă. Apreciezi mult prea mult frumuseţea.
-   Cum poţi spune aşa ceva? Cred că e mai bine să fii frumos decît bun. Dar, pe de altă parte, nimeni nu-i mai pregătit decît mine să accepte că e mai bine să fii bun decît urît.
-  Atunci urîţenia e unul dintre cele şapte păcate capitale, strigă ducesa. Ce se alege din
zîmbetul tău în faţa orhideei?
- Urîţenia e una dintre cele şapte virtuţi capitale, Gladys. Tu, ca o vrednică Tory, nu trebuie să le subestimezi. Berea, Biblia şi cele şapte virtuţi capitale au făcut Anglia să fie ce este azi.
-   Nu-ţi place ţara noastră deci? întrebă ea.
-  Trăiesc în ea.
-   Pentru a o cenzura cu atît mai bine.
-  Vrei să adopt verdictul Europei despre Anglia?
-   Ce spun ei despre noi?
-   Că Tartuffe a emigrat în Anglia şi şi-a deschis un magazin.
-  Îţi aparţine, Harry?
-  Ţi-l fac cadou.
-   N-aş putea să-l folosesc, e prea adevărat.
-   Nu-i cazul să te temi. Concetăţenii noştri nu recunosc niciodată o descriere.
-  Sunt practici.
- Sunt mai mult şireţi decît practici. Cînd îşi fac socotelile, pun în balanţă prostia cu bogăţia şi viciul cu ipocrizia.
-  Totuşi, am realizat lucruri măreţe.
-  Am fost forţaţi să acceptăm aceste lucruri măreţe.
-   Le-am dus în spate.
-   Nu mai departe de Bursă. Îşi scutură capul.
-   Eu cred în rasă, strigă ea.
-   Reprezintă supravieţuirea celor care dau din coate.
-  Se dezvoltă.
-   Decăderea fină fascinează mai mult.
-  Ce crezi despre Artă? întrebă ea.
-   E o boală.
-   Dragostea?
-  O iluzie.
-   Religia?
-  Surogatul la modă al Credinţei.
-   Eşti sceptic.
-   Niciodată! Scepticismul e începutul încrederii.
-    Cum eşti tu?
-  A defini înseamnă a limita.
-   Dă-mi un indiciu.
-  Aţele se rup. Te-ai rătăci în labirint.
-  Mă zăpăceşti. Hai să vorbim despre altcineva.
-  Gazda noastră e un subiect încîntător. Cu ani în urmă a fost botezat Făt-Frumos.
-  Ah! Nu-mi aminti despre asta, strigă Dorian Gray.
-  Gazda noastră e cam urîcioasă în seara asta, răspunse ducesa prinzînd culoare în obraji. Cred că e convins că Monmouth s-a însurat cu mine din motive pur ştiinţifice, fiind cel mai bun specimen din categoria fluturilor moderni pe care l-a putut găsi.
-  Ei bine, sper că nu te va prinde în ace, ducesă, rîse Dorian.
-  Oh! Servitoarea deja face acest lucru, domnule Gray, cînd o enervez.
-  Şi ce lucruri o enervează la dumneavoastră, ducesă?
-  Lucrurile cele mai nesemnificative, domnule Gray, te asigur. De obicei, faptul că vin la nouă fără zece şi îi spun că trebuie să fiu îmbrăcată pînă la opt şi jumătate.
-  Ce neînţelegătoare e! Ar trebui să-i dai un avertisment.
-  N-aş îndrăzni, domnule Gray. Îmi inventează pălării. Ţi-o aminteşti pe aceea pe care am purtat-o la gardenparty-ul dat de lady Hilstone? Nu, dar e drăguţ din partea dumneata să pretinzi că-ţi aminteşti. Ei bine, a făcut-o din nimic. Toate pălăriile bune se fac din nimic.
-  Ca toate bunele reputaţii, Gladys, o întrerupse lordul Henry. Orice efect produs îţi creează un duşman. Pentru a fi popular trebuie să fii o mediocritate.
-  Nu şi în cazul femeilor, spuse ducesa clătinînd capul, şi femeile conduc lumea. Te asigur că noi nu putem suporta mediocrităţile. Noi, femeile, cum spune cineva, iubim cu urechile, după cum voi, bărbaţii, iubiţi cu ochii, dacă sunteţi în stare să iubiţi.
-  Mie mi se pare că nu facem niciodată altceva, murmură Dorian.
-  Ah! atunci nu iubiţi cu adevărat, domnule Gray, răspunse ducesa cu o notă de falsă
tristeţe.
-  Draga mea Gladys! strigă lordul Henry. Cum poti spune aşa ceva? Povestea de dragoste trăieşte prin repetiţie, iar repetiţia converteşte apetitul în artă. În afară de asta, ori de cîte ori iubim, iubim pentru prima oară. Diferenţa existentă între obiectele pasiunii nu modifică unicitatea pasiunii. Nu face decît s-o accentueze. În viaţă nu avem decît cel mult o mare experienţă şi secretul vieţii e de a reproduce acea experienţă pe cît de des posibil.
-  Chiar atunci cînd te-a rănit, Harry? întrebă ducesa după o scurtă pauză.
-  Mai cu seamă atunci cînd ai fost rănit, răspunse lordul Henry.
Ducesa se întoarse şi se uită la Dorian Gray cu o expresie stranie în ochi.
-  Ce ziceţi despre toate astea, domnule Gray? Întrebă ea.
Dorian ezită o clipă. Apoi îşi dădu capul pe spate şi rîse.
-  Sunt de acord cu Harry, ducesă.
-  Chiar atunci cînd nu are dreptate?
-  Harry nu se înşală niciodată, ducesă.
-  Şi filosofia lui vă face fericit?
-  N-am căutat niciodată fericirea. Cine are nevoie de fericire? Am căutat plăcerea.
-  Şi aţi găsit-o, domnule Gray?
-  Adesea. Mult prea des. Ducesa oftă.
-  Eu sunt în căutarea liniştii, spuse ea, şi dacă nu mă voi duce să mă îmbrac, nu voi avea parte de ea în seara asta.
-  Daţi-mi voie să vă aduc o orhidee, ducesă, strigă Dorian, ridicîndu-se în picioare şi ducîndu-se spre seră.
-  Flirtezi într-un mod absolut dizgraţios cu el, îi spuse lordul Henry verişoarei lui. Ar trebui să fii mai prudentă. E foarte fascinant.
-  Dacă n-ar fi, n-ar exista nicio bătălie.
-  Grecul îl înfruntă pe grec?
-  Eu sunt de partea troienilor. Ei au luptat pentru o femeie.
-  Au fost înfrînţi.
-  Sunt lucruri mai rele decît capturile, răspunse ea.
-  Ai pornit în galop fără să ţii frîiele bine strînse.
-  Ritmul dă viaţă, veni riposta.
-  Voi scrie asta în jurnalul meu deseară.
-  Ce?
-  Că unui copil care s-a fript îi place focul.
-   Nici măcar nu m-am pîrlit. Aripile îmi sunt neatinse.
-  Atunci le foloseşti pentru orice în afara zborului.
-  Curajul a trecut de la bărbaţi la femei. E o nouă experienţă pe care o trăim.
-  Ai o rivală.
-  Cine? El rîse.
-   Lady Narborough, şopti el. Îl adoră fără reţinere.
-   Mă faci să am temeri. Apelul la Antichitate este fatal pentru noi, romanticele.
-   Romantice! Aveţi la îndemînă toate metodele ştiinţei.
-   Bărbaţii ne-au educat.
-   Dar nu v-au explicat.
-   Ne-au descris ca sex, îl provocă ea.
-   Vorbeşti fără secrete. Se uită la el zîmbind.
-  Ce mult întîrzie domnul Gray! spuse ea, Să mergem să-l ajutăm. Nu i-am spus ce culoare are rochia mea.
-  Ah! Neapărat trebuie să-ţi asortezi rochia la florile lui, Gladys.
-  Ar însemna o capitulare prematură.
-  Arta romantică începe cu punctul ei culminant.
-  Trebuie să păstrez o marjă de retragere.
-  În maniera parţilor.
-   Ei s-au pus la adăpost în deşert. Eu nu aş putea.
-  Nu întotdeauna li se permite femeilor să aleagă, răspunse el, dar nici nu-şi termină bine propoziţia, că din capătul serei se auzi un geamăt înăbuşit, urmat de sunetul surd al căderii unui corp greu. Toţi tresăriră. Ducesa rămase nemişcată şi îngrozită. Şi, cu teamă în ochi, lordul Henry se repezi printre palmierii care se legănau şi-l găsi pe Dorian zăcînd cu faţa în jos pe pardoseala de ceramică într-un leşin vecin cu moartea. A fost dus de îndată în salonul albastru şi întins pe o sofa. La scurt timp îşi reveni şi se uită în jur cu o expresie de stupefacţie.
-   Ce s-a întîmplat? Întrebă el. Oh! Îmi amintesc. Sunt în siguranţă aici, Harry? Începu să tremure.
-  Dragul meu Dorian, răspunse lordul Henry, ai leşinat, atîta tot. Probabil că te-ai obosit prea mult. Ai face mai bine să nu cobori la cină. Îţi voi ţine eu locul.
Dorian se duse în camera lui şi se îmbrăcă. Cînd se aşeză la masă, în felul lui de comportare era o veselie de o nesăbuinţă nebună, dar din cînd în cînd un fior de teroare îl traversa cînd îşi amintea că văzuse faţa lui James Vane lipită de fereastra serei, ca o batistă albă.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!