O săptămînă mai
târziu Dorian Gray stătea în sera de la Selby Royal, discutînd cu frumoasa
ducesă de Monmouth care, împreună cu soţul ei, un bărbat palid de şaizeci de
ani, cu figura istovită, se număra printre oaspeţii lui. Era ora ceaiului şi
lumina blîndă a imensei lămpi cu abajur de dantelă care stătea pe masă lumina
porţelanul delicat şi argintul bătut al serviciului mînuit de ducesă. Mîinile
ei se mişcau delicat printre ceşti şi buzele ei roşii zîmbeau la ceva ce îi
şoptise Dorian. Lordul Henry stătea în scaunul de răchită acoperit cu mătase
şi-i privea. Pe un divan de culoarea piersicii stătea lady Narborough
prefăcîndu-se că ascultă cum ducele îi descrie ultimul gîndac brazilian pe care
îl adăugase colecţiei lui. Trei tineri în costume de interior cu o tăietură
complicată întindeau prăjituri de ceai doamnelor. Erau cu toţii doisprezece şi
mai aşteptau să vină cîţiva în ziua următoare.
- Despre ce vorbiţi voi doi? spuse
lordul Henry mergînd fără grabă spre masă şi punîndu-şi ceaşca jos. Gladys,
sper că Dorian ţi-a povestit despre planul meu de a reboteza totul. E o idee
încîntătoare.
- Harry, dar eu nu vreau să fiu
rebotezată, replică ducesa, privind spre el cu ochii ei minunaţi. Sunt destul
de satisfăcută de propriul meu nume şi sunt sigură că domnul Gray probabil că e
satisfăcut cu al lui.
- Draga mea Gladys, n-aş schimba niciunul
dintre nume pentru nimic în lume. Ambele sunt perfecte. Mă gîndeam în primul
rînd la flori. Ieri am tăiat o orhidee pentru butonieră. Era un obiect pătat,
minunat, la fel de impresionant precum cele şapte păcate capitale. Într-un
moment de uitare l-am întrebat pe unul dintre grădinari cum se numeşte. El mi-a
spus că e un exemplar frumos de Robinsoniana sau ceva oribil de genul ăsta. E
un adevăr trist, dar am pierdut acea facultate de a da nume frumoase
lucrurilor. Numele reprezintă totul. Nu intru în dispută cu acţiunile. Singura
mea dispută se leagă de cuvinte. Din acest motiv urăsc realismul vulgar din
literatură. Omul care spune sapei sapă ar trebui să fie obligat să o
folosească. E singurul lucru pentru care e potrivit.
- Atunci cum ar trebui să-ţi
spunem, Harry? Întrebă ea.
- Numele lui este Prinţul Paradox,
spuse Dorian.
-
Îl recunosc dintr-o clipire, exclamă ducesa.
- Nici nu vreau să aud aşa ceva,
rîse lordul Henry, cufundîndu-se într-un scaun. Nu poţi scăpa de o etichetă!
Refuz titlul.
- Figurile princiare nu au voie să
abdice, veni răspunsul ca un avertisment de pe buzele frumoase.
- Vreţi să-mi apăr tronul deci?
- Da.
- Ofer în schimb adevărurile de
mîine.
- Prefer greşelile de azi, răspunse
ea.
- Mă dezarmezi, Gladys, strigă el,
sesizîndu-i încăpăţînarea.
- Îţi iau scutul, Harry, nu lancea.
- Nu port lupte imaginare cu
Frumuseţea, spuse el, cu o mişcare a mîinii.
- Asta-i greşeala ta, Harry,
crede-mă. Apreciezi mult prea mult frumuseţea.
- Cum poţi spune aşa ceva? Cred că
e mai bine să fii frumos decît bun. Dar, pe de altă parte, nimeni nu-i mai
pregătit decît mine să accepte că e mai bine să fii bun decît urît.
- Atunci urîţenia e unul dintre
cele şapte păcate capitale, strigă ducesa. Ce se alege din
zîmbetul tău în faţa orhideei?
- Urîţenia e una dintre cele şapte
virtuţi capitale, Gladys. Tu, ca o vrednică Tory, nu trebuie să le subestimezi.
Berea, Biblia şi cele şapte virtuţi capitale au făcut Anglia să fie ce este
azi.
- Nu-ţi place ţara noastră deci? întrebă
ea.
- Trăiesc în ea.
- Pentru a o cenzura cu atît mai
bine.
- Vrei să adopt verdictul Europei
despre Anglia?
- Ce spun ei despre noi?
- Că Tartuffe a emigrat în Anglia
şi şi-a deschis un magazin.
- Îţi aparţine, Harry?
- Ţi-l fac cadou.
- N-aş putea să-l folosesc, e prea
adevărat.
- Nu-i cazul să te temi.
Concetăţenii noştri nu recunosc niciodată o descriere.
- Sunt practici.
- Sunt mai mult şireţi decît
practici. Cînd îşi fac socotelile, pun în balanţă prostia cu bogăţia şi viciul
cu ipocrizia.
- Totuşi, am realizat lucruri
măreţe.
- Am fost forţaţi să acceptăm
aceste lucruri măreţe.
- Le-am dus în spate.
- Nu mai departe de Bursă. Îşi
scutură capul.
- Eu cred în rasă, strigă ea.
- Reprezintă supravieţuirea celor
care dau din coate.
- Se dezvoltă.
- Decăderea fină fascinează mai
mult.
- Ce crezi despre Artă? întrebă ea.
- E o boală.
- Dragostea?
- O iluzie.
- Religia?
- Surogatul la modă al Credinţei.
- Eşti sceptic.
- Niciodată! Scepticismul e
începutul încrederii.
- Cum eşti tu?
- A defini înseamnă a limita.
- Dă-mi un indiciu.
- Aţele se rup. Te-ai rătăci în
labirint.
- Mă zăpăceşti. Hai să vorbim
despre altcineva.
- Gazda noastră e un subiect încîntător.
Cu ani în urmă a fost botezat Făt-Frumos.
- Ah! Nu-mi aminti despre asta,
strigă Dorian Gray.
- Gazda noastră e cam urîcioasă în
seara asta, răspunse ducesa prinzînd culoare în obraji. Cred că e convins că
Monmouth s-a însurat cu mine din motive pur ştiinţifice, fiind cel mai bun
specimen din categoria fluturilor moderni pe care l-a putut găsi.
- Ei bine, sper că nu te va prinde
în ace, ducesă, rîse Dorian.
- Oh! Servitoarea deja face acest
lucru, domnule Gray, cînd o enervez.
- Şi ce lucruri o enervează la dumneavoastră,
ducesă?
- Lucrurile cele mai
nesemnificative, domnule Gray, te asigur. De obicei, faptul că vin la nouă fără
zece şi îi spun că trebuie să fiu îmbrăcată pînă la opt şi jumătate.
- Ce neînţelegătoare e! Ar trebui
să-i dai un avertisment.
- N-aş îndrăzni, domnule Gray. Îmi
inventează pălării. Ţi-o aminteşti pe aceea pe care am purtat-o la
gardenparty-ul dat de lady Hilstone? Nu, dar e drăguţ din partea dumneata să
pretinzi că-ţi aminteşti. Ei bine, a făcut-o din nimic. Toate pălăriile bune se
fac din nimic.
- Ca toate bunele reputaţii,
Gladys, o întrerupse lordul Henry. Orice efect produs îţi creează un duşman.
Pentru a fi popular trebuie să fii o mediocritate.
- Nu şi în cazul femeilor, spuse
ducesa clătinînd capul, şi femeile conduc lumea. Te asigur că noi nu putem
suporta mediocrităţile. Noi, femeile, cum spune cineva, iubim cu urechile, după
cum voi, bărbaţii, iubiţi cu ochii, dacă sunteţi în stare să iubiţi.
- Mie mi se pare că nu facem
niciodată altceva, murmură Dorian.
- Ah! atunci nu iubiţi cu adevărat,
domnule Gray, răspunse ducesa cu o notă de falsă
tristeţe.
- Draga mea Gladys! strigă lordul
Henry. Cum poti spune aşa ceva? Povestea de dragoste trăieşte prin repetiţie,
iar repetiţia converteşte apetitul în artă. În afară de asta, ori de cîte ori
iubim, iubim pentru prima oară. Diferenţa existentă între obiectele pasiunii nu
modifică unicitatea pasiunii. Nu face decît s-o accentueze. În viaţă nu avem
decît cel mult o mare experienţă şi secretul vieţii e de a reproduce acea
experienţă pe cît de des posibil.
- Chiar atunci cînd te-a rănit,
Harry? întrebă ducesa după o scurtă pauză.
- Mai cu seamă atunci cînd ai fost
rănit, răspunse lordul Henry.
Ducesa se întoarse şi se uită la
Dorian Gray cu o expresie stranie în ochi.
- Ce ziceţi despre toate astea,
domnule Gray? Întrebă ea.
Dorian ezită o clipă. Apoi îşi
dădu capul pe spate şi rîse.
- Sunt de acord cu Harry, ducesă.
- Chiar atunci cînd nu are dreptate?
- Harry nu se înşală niciodată,
ducesă.
- Şi filosofia lui vă face fericit?
- N-am căutat niciodată fericirea.
Cine are nevoie de fericire? Am căutat plăcerea.
- Şi aţi găsit-o, domnule Gray?
- Adesea. Mult prea des. Ducesa
oftă.
- Eu sunt în căutarea liniştii,
spuse ea, şi dacă nu mă voi duce să mă îmbrac, nu voi avea parte de ea în seara
asta.
- Daţi-mi voie să vă aduc o
orhidee, ducesă, strigă Dorian, ridicîndu-se în picioare şi ducîndu-se spre
seră.
- Flirtezi într-un mod absolut
dizgraţios cu el, îi spuse lordul Henry verişoarei lui. Ar trebui să fii mai
prudentă. E foarte fascinant.
- Dacă n-ar fi, n-ar exista nicio
bătălie.
- Grecul îl înfruntă pe grec?
- Eu sunt de partea troienilor. Ei
au luptat pentru o femeie.
- Au fost înfrînţi.
- Sunt lucruri mai rele decît
capturile, răspunse ea.
- Ai pornit în galop fără să ţii
frîiele bine strînse.
- Ritmul dă viaţă, veni riposta.
- Voi scrie asta în jurnalul meu deseară.
- Ce?
- Că unui copil care s-a fript îi
place focul.
- Nici măcar nu m-am pîrlit.
Aripile îmi sunt neatinse.
- Atunci le foloseşti pentru orice
în afara zborului.
- Curajul a trecut de la bărbaţi la
femei. E o nouă experienţă pe care o trăim.
- Ai o rivală.
- Cine? El rîse.
- Lady Narborough, şopti el. Îl
adoră fără reţinere.
- Mă faci să am temeri. Apelul la
Antichitate este fatal pentru noi, romanticele.
- Romantice! Aveţi la îndemînă
toate metodele ştiinţei.
- Bărbaţii ne-au educat.
- Dar nu v-au explicat.
- Ne-au descris ca sex, îl provocă
ea.
- Vorbeşti fără secrete. Se uită la
el zîmbind.
- Ce mult întîrzie domnul Gray!
spuse ea, Să mergem să-l ajutăm. Nu i-am spus ce culoare are rochia mea.
- Ah! Neapărat trebuie să-ţi
asortezi rochia la florile lui, Gladys.
- Ar însemna o capitulare
prematură.
- Arta romantică începe cu punctul
ei culminant.
- Trebuie să păstrez o marjă de
retragere.
- În maniera parţilor.
- Ei s-au pus la adăpost în deşert.
Eu nu aş putea.
- Nu întotdeauna li se permite
femeilor să aleagă, răspunse el, dar nici nu-şi termină bine propoziţia, că din
capătul serei se auzi un geamăt înăbuşit, urmat de sunetul surd al căderii unui
corp greu. Toţi tresăriră. Ducesa rămase nemişcată şi îngrozită. Şi, cu teamă
în ochi, lordul Henry se repezi printre palmierii care se legănau şi-l găsi pe
Dorian zăcînd cu faţa în jos pe pardoseala de ceramică într-un leşin vecin cu
moartea. A fost dus de îndată în salonul albastru şi întins pe o sofa. La scurt
timp îşi reveni şi se uită în jur cu o expresie de stupefacţie.
- Ce s-a întîmplat? Întrebă el. Oh!
Îmi amintesc. Sunt în siguranţă aici, Harry? Începu să tremure.
- Dragul meu Dorian, răspunse
lordul Henry, ai leşinat, atîta tot. Probabil că te-ai obosit prea mult. Ai
face mai bine să nu cobori la cină. Îţi voi ţine eu locul.
Dorian se duse în camera lui şi
se îmbrăcă. Cînd se aşeză la masă, în felul lui de comportare era o veselie de
o nesăbuinţă nebună, dar din cînd în cînd un fior de teroare îl traversa cînd
îşi amintea că văzuse faţa lui James Vane lipită de fereastra serei, ca o
batistă albă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu