Tarzan of the apes (13)

Cei asemeni lui

     A doua zi dimineaţă, Tarzan, şchiopătînd şi suferind dureri mari de pe urma rănilor pe care i le provocase Terkoz, o porni spre apus, către coasta mării. Înaintă foarte încet, petrecînd noaptea în junglă şi ajunse la cabană spre sfîrşitul dimineţii următoare. Cîteva zile nu se prea îndepărtă de casă, decît ca să adune fructele şi alunele necesare pentru a-i astîmpere foamea. După zece zile era din nou teafăr şi sănătos, în afară de o cumplită cicatrice, numai pe jumătate tămăduită, care pornea de deasupra ochiului stîng, străbătea creştetul şi sfîrşea la urechea dreaptă. Era semnul lăsat de Terkoz cînd îi sfîşiase pielea capului.

           În răstimpul convalescenţei, Tarzan încercă să-şi croiască o mantie din pielea Saborei, care zăcuse în toată această vreme în cabană. Dar constată că pielea se scorţoşise, devenind tare ca lemnul şi cum nu avea idee despre tăbăcit, fu nevoit să renunţe la dorinţa îndelung nutrită.

Apoi se hotărî să şterpelească puţinele veşminte pe care le putea găsi la vreunul din negrii lui Mbonga, căci Tarzan din neamul maimuţelor decisese să marcheze în fel şi chip evoluţia sa din ordinul animalelor inferioare şi nimic nu i se părea a fi o mai distinsă emblemă a umanităţii decît îmbrăcămintea şi podoabele.

În acest scop adună toate ornamentele pentru braţe şi picioare pe care le culesese de la războinicii negri care picaseră în strînsoarea laţului său iute si tăcut şi se împodobi cu ele întocmai cum văzuse  la ceilalţi.

La gît îi atîrna lanţul de aur de care era prins medalionul încrustat cu diamante care aparţinuse mamei sale, Lady Alice. La spate purta o tolbă cu săgeţi, legată pe umăr cu o curea de piele, altă pradă luată de la unul din negrii învinşi. În jurul mijlocului avea o cingătoare pe care o meşterise din fîşii subţiri de piele netăbăcită şi care-i slujea drept suport pentru teaca făcută tot de el, în care ţinea cuţitul tatălui său. Arcul lung ce aparţinuse lui Kulonga îi atîrna pe umărul stîng.

Tînărul Lord Greystoke era într-adevăr o apariţie stranie, cu coama de păr negru căzîndu-i pe umeri, retezată cu cuţitul de vînătoare într-un breton oprit grosolan pe frunte, ca să nu-i intre în ochi. Trupul său drept şi perfect, musculos cum numai trupurile gladiatorilor romani trebuie să fi fost şi totuşi zvelt şi mlădiu ca al unui zeu grec, trăda de la prima ochire miraculoasa îmbinare dintre o forţă colosală, şi o agilitate de neegalat.

O întruchipare a omului primitiv, a vînătorului, a războinicului, iată ce era Tarzan din neamul maimuţelor.

Cu capul frumos, semeţ cumpănit pe umerii vînjoşi, cu licărul vitalităţii şi al inteligenţei strălucindu-i în ochii limpezi, putea lesne personifica un semizeu al unei apuse seminţii sălbatice şi războinice din antica lui pădure.

Dar lui Tarzan nu-i stătea mintea la asemenea lucruri. Era necăjit că nu avea îmbrăcămintea care să le indice tuturor locuitorilor junglei că el era om si nu maimuţă şi adeseori îl munceau bănuieli amare că s-ar putea, pînă la urmă, să devină şi el maimuţă.

Nu începuse oare să-i crească păr pe faţă? Toate maimuţele aveau păr pe faţă. În timp ce negrii, cu puţine excepţii, erau complet spîni.

Adevărat, văzuse în cărţile lui poze de oameni cu smocuri mari de păr deasupra buzelor, pe obraji şi bărbie, totuşi Tarzan era speriat. Aproape în fiecare zi îşi ascuţea tăişul cuţitului şi-şi reteza barba tînără, ca să smulgă această amprentă degradantă a neamului maimuţelor.

Şi astfel învăţă să se bărbierească — grosolan şi dureros, ce-i drept, însă cu efect.

După ce îşi redobîndi pe deplin forţele, Tarzan o porni, într-o bună dimineaţă, spre satul lui Mbonga. Înainta nepăsător pe o cărăruie şerpuită din junglă, în loc să-şi croiască drum prin copaci, cînd, deodată, se pomeni faţă-n faţă cu un războinic negru.

Expresia de surpriză zugrăvită pe faţa sălbaticului era aproape comică şi înainte ca Tarzan să-şi fi putut desprinde arcul de pe umăr, negrul se şi răsucise pe călcîie şi o luase la goană pe potecă, strigînd cît îl ţinea gura, de parcă ar fi vrut să dea alarma altora aflaţi în faţa lui.

Tarzan începu să-l urmărească prin copaci şi cîteva clipe mai tîrziu, îi apăru înaintea ochilor un grup de oameni care se dădeau de ceasul morţii să scape, nici ei nu ştiau pre bine de cine. Erau trei şi goneau ca nebunii, unul în spatele celuilalt, prin hăţişul vegetaţiei mărunte.

Tarzan le-o luă cu uşurinţă înainte; sălbaticii nu-l observară cînd trecu în tăcere peste capetele lor şi nici nu-i zăriră silueta ghemuită, chircită pe o ramură joasă, drept deasupra cărării pe unde fugeau.

Tarzan îi lăsă pe primii doi să treacă, dar cînd al treilea îi urmă grăbit, laţul căzu lin în jurul gîtului negru. O smucitură iute îl strînse zdravăn. Strigătul de agonie al victimei îi făcu pe ceilalţi doi să se întoarcă la timp pentru a zări trupul cuprins de spasme al tovarăşului lor înălţîndu-se încet, ca prin magie, în frunzişul des al arborilor de deasupra. Cu ţipete înspăimîntate îşi continuară drumul şi se înfundară în junglă, în strădania de a se salva.

Tarzan isprăvi cu prizonierul său, repede şi fără zgomot; îl despuie de arme şi de podoabe ca şi de — o, bucuria bucuriilor — o frumoasă piele de căprioară purtată în jurul coapselor, pe care o transferă iute asupra persoanei sale. Acum era într-adevăr îmbrăcat aşa cum se cuvine să fie un om. Nimeni nu s-ar mai fi putut îndoi de obîrşia lui. Ce i-ar mai fi plăcut să se întoarcă la trib şi să se împăuneze cu găteala lui în faţa privirilor invidioase ale celorlalţi.

Luînd cadavrul negrului pe umăr, o porni ceva mai încet prin copaci, spre micul sat înconjurat de palisade, deoarece avea iar nevoie de săgeţi. Cînd se apropie de împrejmuire, văzu o gloată agitîndu-se în jurul celor doi negri care izbutiseră să scape şi care, tremurînd de groază şi de istovire, abia de puteau să istorisească misterioasele amănunte ale aventurii lor.

Povesteau că Mirando, care se aflase la o mică depărtare înaintea lor, se înapoiase brusc, strigînd şi urlînd că-l urmăreşte un cumplit războinic alb şi despuiat. Toţi trei o luaseră la goană spre sat, cît de repede îi duceau picioarele. Şi din nou, ţipătul de moarte al lui Mirando îi făcu să privească îndărăt, unde li se înfăţişase ochilor cea mai îngrozitoare privelişte: trupul tovarăşului lor zburînd în sus, în copaci, în timp ce braţele şi picioarele i se zbăteau în aer, iar limba îi ieşise afară de un cot. După aceea nu mai scosese niciun sunet şi nici o altă fiinţă nu se zărise în jur.

Sătenii fură cuprinşi de o frică vecină cu panica, dar bătrînul înţelept Mbonga se arătă sceptic în legătură cu povestea auzită şi atribui întreaga născocire spaimei lor în faţa unei primejdii adevărate.

— Ne înşiraţi toate scornelile astea pentru cu n-aveţi curaj să spuneţi adevărul. Nu îndrăzniţi să recunoaşteţi că, atunci cînd leul s-a repezit la Mirando, voi aţi luat-o la fugă şi l-aţi părăsit. Sînteţi nişte laşi.

Abia isprăvi Mbonga de rostit aceste cuvinte, cînd un zgomot puternic în copacul de deasupra capetelor lor îi îndemnă pe toţi să privească în sus, cuprinşi de groază. Priveliştea ce li se înfăţişă îl făcu pînă şi pe bătrînul Mbonga să se cutremure, căci, legănîndu-se şi răsucindu-se în văzduh, cobora cadavrul lui Mirando, care li se aşternu apoi la picioare, cu un zgomot menit să le ia minţile.

Ca la un semn, toţi negrii o rupseră la fugă şi nu se opriră pînă cînd ultimul dintre ei nu se topi în umbrele întunecate ale junglei din jur.

Din nou Tarzan descinse în sat şi îşi reînnoi stocul de săgeţi. Apoi se ospătă din ofranda cu care negrii se străduiau să-i înduplece mînia. Înainte de a părăsi satul, trase cadavrul lui Mirando pînă la gard şi-l propti de palisadă, în aşa fel încît chipul mortului părea să scruteze, peste vîrful parilor, cărăruia ce ducea în junglă. Apoi Tarzan se întoarse vînînd pe drum, vînînd întruna, pînă la cabana de lîngă plajă.

Pătrunşi de groază pînă-n măduva oaselor, negrii se apropiară şi se întoarseră înapoi de vreo douăsprezece ori pînă să se încumete să intre în sat, trecînd pe lîngă chipul hidos rînjit al consăteanului lor mort, iar cînd descoperiră că săgeţile şi hrana se făcuseră nevăzute, ştiură cu siguranţă ceea ce pînă atunci bănuiseră numai: anume că Mirando dăduse ochii cu duhul cel rău al junglei.

Aceasta li se părea explicaţia logică a faptelor. Numai cei care vedeau cumplita zeitate mureau; nu era oare adevărat că nimeni din cei rămaşi în viaţă, în sat, nu dăduse vreodată ochii cu el? Aşadar, toţi cei care muriseră de mîna lui, de bună seamă că-l văzuseră şi plătiseră cu viaţa această fărădelege. Deci atîta timp cît o să-i ofere săgeţi şi hrană, n-o să le pricinuiască niciun rău dacă or să aibă grijă să nu-l privească; prin urmare, Mbonga porunci ca, pe lîngă merinde, să se pregătească şi o ofrandă de săgeţi acelui Munanfo-Keewati şi de atunci încolo aşa făcură.

Cînd Tarzan se întoarse pe plaja unde se afla cabana, un spectacol straniu şi neobişnuit se oferi privirilor sale. Pe apele liniştite ale golfului încercuit de pămînt plutea un vapor mare, iar pe plajă acostase o barcă mică. Dar, lucrul cel mai miraculos din toate, o mulţime de oameni albi, asemănători cu el, se mişcau de zor între plajă şi cabana lui.

Tarzan văzu că, din multe puncte de vedere, semănau cu oamenii din cărţile lui cu poze. Se strecură prin copaci mai aproape, pînă ajunse chiar deasupra lor. Erau zece bărbaţi, nişte indivizi oacheşi, arşi de soare, cu expresii fioroase întipărite pe faţă. Se adunaseră în jurul bărcii şi vorbeau cu glas tare şi mînios, gesticulînd şi ameninţînd cu pumnul. La un moment dat, unul dintre ei, un omuleţ pipernicit, cu faţa slabă şi cu o barbă neagră, iar pe chip cu o expresie care-i amintea lui Tarzan de Pamba, şobolanul, îşi puse mîna pe umărul unui uriaş de lîngă el, cu care se ciorovăiseră şi se ciondăniseră toţi ceilalţi. Omuleţul îi indică o direcţie spre interiorul junglei, aşa încît uriaşul fu nevoit să-şi întoarcă faţa de la ceilalţi pentru a se uita într-acolo. Cînd uriaşul se întoarse, pipernicitul cu faţa slabă scoase un revolver de la brîu şi-l împuşcă în spate. Omul cel voinic îşi înălţă braţele deasupra capului, genunchii i se muiară şi fără un sunet, se prăbuşi cu faţa în jos pe plajă, mort.

Pocnetul armei de foc, primul de acest fel pe care-l auzise Tarzan vreodată, îl umplu de uimire, dar nici măcar acest zgomot neobişnuit nu-i putu zgudui nervii sănătoşi, făcîndu-l să simtă ceea ce s-ar numi măcar un dram de spaimă.

Purtarea străinilor albi îl ului însă din cale-afară. Îşi încruntă sprîncenele într-o adîncă îngîndurare. Bine a făcut, îşi spuse el, că n-a ascultat de primul impuls, care-i dădea ghes să se repeadă spre oamenii albi pentru a-i saluta ca pe nişte fraţi.

Fără îndoială, nu se deosebeau cu nimic de oamenii negri, nu erau cu nimic mai civilizaţi decît maimuţele şi cu nimic mai puţin fioroşi decît Sabor.

O clipă, ceilalţi rămaseră locului privind la omuleţul cu faţa slabă şi la uriaşul care zăcea mort pe plajă. Apoi, unul dintre ei izbucni în rîs şi-l bătu pe omuleţ cu palma pe spate. Se porniră vorbească şi mai vîrtos, să gesticuleze, dar cearta se potoli.

După un timp lansară barca la apă, săriră cu toţii în ea şi vîsliră înspre vaporul cel mare, unde Tarzan putu desluşi alte siluete foindu-se pe punte. După ce se căţărară la bord Tarzan se lăsă în sfîrşit jos, îndărătul unui copac masiv şi se strecură pînă la cabană, punînd întruna între el şi vas stavila unui arbore.

Intrînd pe uşă, văzu că totul în cabană era răsturnat cu susu-n jos. Cărţile şi creioanele lui zăceau risipite pe podea. Armele, scuturile şi celelalte comori fuseseră împrăştiate pretutindeni. Un val de mînie îl năpădi în faţa acestei isprăvi şi cicatricea proaspătă de pe frunte îi ieşi dintr-odală la iveală: o dungă purpurie, reliefată, pe pielea-i de bronz. Alergă la dulap şi căută în sertarul ultimului raft. Ah! Un suspin de uşurare îi scăpă de pe buze cînd scoase caseta de metal şi deschizînd-o, îşi găsi neatinsă cea mai preţioasă dintre comori. Fotografia tînărului surîzător, cu faţa dîrză şi misterioasa cărticică neagră se aflau acolo.

Dar asta ce mai era?

Urechea lui ageră prinsese un zgomot slab, însă nefamiliar. Alergînd la fereastră, Tarzan privi în direcţia golfului şi văzu că o a doua barcă era coborîtă de pe puntea vaporului cel mare, alături de cea care se afla la apă. Curînd văzu o mulţime de oameni dîndu-şi drumul pe marginile vasului şi coborînd în bărci: se înapoiau în număr sporit.

Tarzan mai privi o clipă, timp în care o sumedenie de lăzi şi de pachete fură încărcate în bărcile care aşteptau, apoi, cînd le văzu îndepărtîndu-se de navă, omul-maimuţă rupse o foaie de hîrtie şi luînd un creion caligrafie cîteva minute pînă cînd pe filă apărură o serie de litere puternice, bine conturate, aproape perfecte. Prinse biletul pe uşă cu o mică aşchie de lemn ascuţită, apoi, luîndu-şi preţioasa casetă de metal şi atîtea săgeţi şi suliţe cîte putea căra el, ieşi în grabă şi dispăru în pădure.

Cînd cele două bărci fură trase la ţărm, pe nisipul argintiu coborî din ele o ciudată adunătură de exemplare umane. Să fi fost cu totul douăzeci de făpturi, cincisprezece dintre ele arătînd a oameni de mare, grosolani şi înrăiţi.

Restul grupului era de cu totul altă calitate.

Unul dintre aceştia era un bărbat în vîrstă, cu părul alb şi ochelari cu rame groase. Trupul lui, uşor gîrbovit, era îmbrăcat într-o redingotă imaculată, deşi prost croită, la care se adăuga un cilindru de mătase lucioasă ce completa discordanţa dintre acest echipament şi jungla africană. Cel de-al doilea membru al grupului era un tînăr înalt, într-un costum de doc alb; imediat în spatele acestuia se afla un alt bătrînel, cu o frunte foarte înaltă şi avînd un fel de a fi agitat şi gălăgios. În urma lor păşea o negresă uriaşă, îmbrăcată în culori ţipătoare, ca regele Solomon. Ochii mari i se roteau în cap cu vădită spaimă, îndreptîndu-se ba spre junglă, ba spre banda de mateloţi care înjurau de zor, descărcînd lăzile şi cutiile din bărci. Ultimul membru al grupului care debarcă era o fată de vreo nouăsprezece ani; tînărul în alb fu cel care o săltă peste marginea bărcii, depunînd-o pe uscat fără să se ude. Fata îi dărui un drăgălaş surîs de mulţumire, dar nu schimbară o vorbă între ei.

Grupul înainta în tăcere spre cabană. Era limpede că oricare ar fi fost intenţiile lor, totul fusese hotărît înainte de a fi coborît de pe vas; aşadar, se îndreptară direct spre uşa cabanei, mai întîi marinarii care cărau lăzile şi baloturile, iar în urma lor cei cinci care păreau atît de deosebiţi. Mateloţii lăsară jos poverile şi unul dintre ei zări biletul pe care-l prinsese Tarzan.

— Hei, băieţi! strigă el. Ce mai e şi asta? Îmi mănînc pălăria dacă foaia asta era aici acum un ceas.

Ceilalţi se strînseră în jur, cei din spate lungindu-şi gîturile peste umerii celor din faţă, dar cum numai puţini dintre ei ştiau să citească şi aceia cu mare strădanie, cel ce vorbise se adresă în cele din urmă omuleţului cu cilindru şi redingotă.

— Hei, dom' profesor! strigă el. Ia fă-te-ncoa' şi citeşte blagoslovita asta de scrisoare.

Bătrînul căruia i se adresase, înaintă spre locul unde erau adunaţi marinarii, urmat fiind ele ceilalţi membri ai grupului său. Potrivindu-şi ochelarii, privi o clipă afişul, apoi se întoarse cu spatele şi se îndepărtă, mormăind ca pentru sine:

— Remarcabil, absolut remarcabil!

— Hei, focă bătrînă! strigă omul care-i ceruse, mai înainte ajutor. Crezi că pentru sufletu' tău ţi-am cerut să citeşti blagoslovita de scrisoare? Fă-te înapoi şi citeşte-o tare, gîscă bătrînă cu ochelari ce eşti!

Bătrînul se opri din mers şi, întorcîndu-se, replică:

— Oh, da, dragul meu domn, o mie de scuze! A fost o neatenţie din partea mea, da, o mare neatenţie. Remarcabil, absolut remarcabil.

Se postă din nou în fata biletului, îl reciti şi, fără îndoială, s-ar fi întors iarăşi ca să mediteze asupra conţinutului, dacă marinarul nu l-ar fi înşfăcat cu brutalitate de guler şi nu i-ar fi răcnit în ureche:

— Citeşte-l tare, idiot bătrîn ce eşti!

— Ah, da, într-adevăr, da, într-adevăr — replică profesorul cu glas suav şi, potrivindu-şi încă o dată ochelarii, citi cu glas tare:

ACEASTA ESTE CASA LUI TARZAN, OMORÎTORUL DE FIARE ŞI DE MULŢI NEGRI. NU ATINGEŢI LUCRURILE LUI TARZAN. TARZAN PÎNDEŞTE...

TARZAN DIN NEAMUL MAIMUŢELOR.

— Cine dracu mai e şi Tarzan? strigă marinarul care vorbise mai înainte.

— Evident, ştie englezeşte, îşi dădu cu părerea tînărul în alb.

— Dar ce să însemne „Tarzan din neamul maimuţelor"?! strigă fata.

— Nu ştiu, domnişoară Porter, răspunse tînărul, decît dacă am nimerit peste vreun exemplar simianesc fugit de la Grădina Zoologică din Londra şi care a adus civilizaţia europeană în căminul său din junglă. Ce părere aveţi, domnule profesor Porter? adăugă el, întorcîndu-se spre bătrîn.

Profesorul Archimedes Q. Porter îşi potrivi ochelarii pe nas.

— Ah, da, într-adevăr... da, într-adevăr, remarcabil, absolut remarcabil, observă profesorul, dar nu pot adăuga niciun element în plus faţă de ceea ce am spus pînă acum în vederea elucidării acestui fenomen realmente impresionant.

Acestea fiind zise, profesorul porni agale în direcţia junglei.

— Dar, tăticule, n-ai spus încă nimic! strigă fata.

— Ţţţ, ţţţ, fetiţo, ţţţ, ţţţ, ţistui profesorul Porter pe un ton binevoitor şi indulgent — nu-ţi munci căpşorul tău dulce cu probleme atît de dificile şi obscure.

Şi din nou o porni agale în altă direcţie, cu ochii pironiţi în pămînt şi cu mîinile încleştate la spate, sub cozile fluturînde ale redingotei.

— Io zic ca ţicnitu' ăsta de porc bătrîn nu ştie mai multe ca noi — mîrii marinarul cu faţă de şobolan.

— Măsoară-ţi cuvintele şi vorbeşte cuviincios! strigă la el tînărul, pălind de furie la auzul vorbelor jignitoare. Aţi ucis ofiţerii de pe vas şi ne-aţj jefuit. Suntem cu desăvîrşire în puterea voastră. Dar dacă n-o să-i tratezi cu respect pe profesorul Porter şi pe domnişoara Porter, îţi făgăduiesc să-ţi frîng gîtul cu mîinile mele, indiferent dacă mai am o armă sau nu!

Şi tînărul se apropie atît de ameninţător de marinarul cu chip de şobolan, încît acesta, deşi era înarmat cu două revolvere şi ţinea în mînă un cuţit sinistru, se dădu îndărăt, stingherit.

— Laş afurisit ce eşti! continuă să strige tînărul. N-ai cuteza să împuşti un om decît pe la spate. Şi în mine n-ai îndrăzni să tragi nici în cazul ăsta.

Şi tînărul se întoarse înadins cu spatele la marinar, îndepărtîndu-se nepăsător, ca şi cum l-ar fi pus la încercare. Mîna matelotului se furişă perfid spre mînerul unuia dintre revolvere; în ochii lui ticăloşi scînteie dorinţa de răzbunare, în timp ce urmărea silueta tînărului englez care se îndepărta. Privirile celorlalţi mateloţi erau aţintite asupra lui şi totuşi omul şovăia. În străfundurile inimii sale era şi mai laş decît îl bănuia domnul William Cecil Clayton.

Din frunzişul unui arbore vecin, doi ochi ageri urmăriseră fiece mişcare a grupului. Tarzan fusese martor la surpriza pricinuită de biletul său şi cu toate că nu putea înţelege nimic din limbajul vorbit de aceşti oameni bizari, totuşi gesturile şi expresia feţelor erau foarte elocvente pentru el.

Faptul că omuleţul cu mutra de şobolan îşi ucisese unul din camarazi îi displăcuse profund lui Tarzan şi acum, cînd îl vedea certîndu-se cu tînărul acela chipeş, antipatia lui spori şi mai mult. Tarzan nu mai văzuse niciodată pînă atunci efectele unei arme de foc, deşi cărţile lui îl învăţaseră cîte ceva despre ele, dar cînd observă că omul cu mutră de şobolan îşi plimbă degetele pe mînerul revolverului, îşi aminti de scena al cărei martor fusese cu puţin timp în urmă şi fireşte, se aşteptă să-l vadă şi pe tînăr ucis asemenea marinarului uriaş, doborît cu puţin timp înainte. Aşa încît Tarzan potrivi o săgeată otrăvită în arc şi-l ochi pe marinarul cu chip de şobolan, dar frunzişul copacului era atît de des, încît îşi dădu seama că traiectoria săgeţii avea să fie deviată de frunze sau de rămurelele mai mici, drept care, în locul săgeţii lansă din adăpostul său înalt o suliţă grea.

 Clayton nu făcuse nici doisprezece paşi. Marinarul cu chip de şobolan îşi trăsese pe jumătate revolverul afară din toc; camarazii lui urmăreau cu atenţie încordată scena. Profesorul Porter dispăruse în junglă, urmat de agitatul Samuel T. Philander, secretarul şi asistentul său. Esmeralda, negresa, era ocupată să aleagă deoparte bagajele stăpînei ei din maldărul de baloturi şi lăzi de lîngă cabană, iar domnişoara Porter venea pe urmele lui Clayton, cînd ceva o făcu să întoarcă din nou capul către marinar.

Şi în clipa aceea se petrecură simultan trei lucruri. Marinarul smuci revolverul din toc şi ţinti spatele lui Clayton, domnişoara Porter scoase un strigăt de alarmă şi o suliţă lungă cu vîrf de metal ţîşni ca un fulger de undeva de sus şi străpunse umărul drept al omului cu faţa de şobolan. Revolverul se descarcă în aer fără să atingă pe nimeni, iar matelotul se chirci cu un urlet de durere şi de groază.

Clayton se întoarse şi alergă la locul unde se întîmplase scena de mai sus. Marinarii se strînseră într-un grup înspăimîntat, cu armele în mînă, iscodind umbrele junglei. Omul rănit se zvîrcolea pe jos şi zbiera.

Fără să fie observat, Clayton ridică de jos revolverul scăpat de marinar şi-l strecură în cămaşă, apoi se apropie de ceilalţi, scrutînd şi el, derutat, jungla.

— Cine să fi fost? şopti Jane Porter, iar tînărul se întoarse şi o văzu lîngă el, cu ochii larg deschişi de uimire.

— Aş spune că Tarzan din neamul maimuţelor ne pîndeşte într-adevăr, răspunse el pe un ton îndoielnic. Mă întreb însă cui îi era destinată suliţa asta? Dacă-i era destinată lui Snipes, atunci amicul nostru maimuţă e un prieten adevărat. Pentru Dumnezeu, unde-or fi tatăl dumitale şi domnul Philander? În jungla asta bîntuie cineva sau ceva şi orice-ar fi, e înarmat. Hei! Domnule profesor! Domnule Philander! strigă tînărul Clayton. Niciun răspuns.

— Ce-i de făcut, domnişoară Porter? continuă tînărul, cu faţa înnegurată de îngrijorare şi nehotărîre. Nu te pot lăsa aici singură cu tîlharii ăştia şi în niciun caz nu te poţi hazarda să pătrunzi în junglă cu mine; şi totuşi cineva trebuie să meargă în căutarea tatălui dumitale. E mai mult decît în stare să rătăcească pe unde-l duc picioarele, la întîmplare şi fără să se gîndească la primejdii, iar domnul Philander e doar cu un pic mai puţin distrat decît dînsul. Iartă-mi brutalitatea, dar aici vieţile noastre sunt în permanent pericol şi, după ce-o să-l aducem înapoi pe tatăl dumitale, trebuie să găsim o metodă de a-l face să înţeleagă primejdia la care ne expune şi se expune prin neatenţia lui.

— Sunt de acord cu dumneata, răspunse fata şi nu mă simt ofensată de fel. Bietul meu tătic şi-ar sacrifica viaţa pentru mine fără a şovăi o secundă, cu condiţia ca atenţia lui să poată fi reţinută o întreagă secundă de o chestiune atît de neimportantă. Nu există decît o singură cale de a-l pune pe tata în siguranţă şi anume, să-l legăm de un copac. Dragul de el, e atît de lipsit de simţ practic!

— Am găsit! strigă Clayton deodată. Ştii să te foloseşti de un revolver, nu-i aşa?

— Da. De ce?

— Am unul. Înarmată cu revolverul, dumneata şi Esmeralda o să vă aflaţi în relativă siguranţă în cabană, cît timp îl caut pe tatăl dumitale şi pe domnul Philander. Haide, cheam-o pe femeie, iar eu pornesc după ei. Nu cred că s-au putut îndepărta prea mult.

Jane procedă aşa cum o sfătuise Clayton şi, după ce tînărul văzu uşa cabanei închizîndu-se în siguranţă în urma celor două femei, se îndreptă spre junglă.

Cîţiva marinari extrăgeau suliţa din umărul camaradului rănit şi Clayton, apropiindu-se, îi întrebă dacă unul din ei nu i-ar putea împrumuta un revolver pe timpul cît îl va căuta pe profesor în junglă. Mutra de şobolan, constatînd că nu murise, îşi recapătă stăpînirea de sine şi cu un potop de înjurături adresate iui Clayton, refuză, în numele camarazilor săi, să-i încredinţeze tînărului vreo armă de foc. Omul acesta, Snipes, îşi asumase rolul de şef, după ce-l ucisese pe conducătorul mai vechi şi trecuse atît de puţină vreme de atunci, încît niciunul dintre membrii echipajului nu apucase să-i pună autoritatea la îndoială.

Clayton răspunse doar printr-o înălţare din umeri, dar cînd îl părăsi, culese suliţa care-l străpunsese pe Snipes şi înarmat în acest fel primitiv, fiul actualului Lord Greystoke pătrunse în hăţişul junglei. La fiecare cîteva clipe striga cu glas puternic numele celor doi rătăciţi. Cele două femei care-l urmăreau din cabana de pe plajă auziră ecoul glasului său devenind din ce în ce mai stins, pînă cînd fu înghiţit de miriadele de zgomote ale pădurii virgine.

Cînd profesorul Archimedes Q. Porter şi asistentul său, Samuel T. Philander, în urma repetatelor stăruinţe ale acestuia, îşi îndreptară, în sfîrşit, paşii spre tabără, se pomeniră cu desăvîrşire pierduţi în sălbaticul şi încîlcitul labirint al junglei, deşi nu-şi dădeau seama de acest fapt. Doar printr-un capriciu al soartei o luară în direcţia coastei africane de vest, în loc s-o ia spre Zanzibar, adică în partea opusă a continentului negru.

Cînd, după scurtă vreme, ajunseră la plajă şi nu văzură nici urmă de tabără, Philander afirmă hotărît că se aflau la nord de destinaţia lor, deşi, în realitate, se aflau la două sute de iarzi depărtare spre sud.

Nici o clipă nu le trăsni prin cap acestor teoreticieni lipsiţi de simţ practic să strige cu glas tare pentru a atrage atenţia prietenilor lor. Dimpotrivă, cu acea siguranţă pe care ţi-o dă un raţionament deductiv bazat pe o premisă falsă, domnul Samuel T. Philander îl înşfacă pe profesorul Archimedes Q. Porter de braţ şi-l împinse grăbit pe bătrînul domn, care protesta fără vlagă, în direcţia Cape Town, aflat la o mie cinci sute de mile spre sud.

După ce Jane şi Esmeralda pătrunseră în interiorul cabanei, în siguranţă, primul gînd al negresei a fost să baricadeze uşa pe dinăuntru. Cu această idee în minte, se întoarse să caute mijloacele prin care să-şi pună planul în aplicare; dar cea dintîi privire pe care o aruncă în încăpere, îi smulse un ţipăt de groază şi, asemenea unui copilaş înspăimîntat, uriaşa femeie alergă să-şi îngroape faţa în umărul stăpînei sale.

Jane, întorcînd capul la auzul strigătului, dădu cu ochii de motivul care-l determinase: zăcînd întins pe jos, la picioarele lor, se afla scheletul înălbit al unui bărbat. O a doua privire le dezvălui un al doilea schelet pe pat.

— În ce lăcaş al groazei ne aflăm? murmură fata, împietrită..

Dar în teama ei nu se simţea nici urmă de panică.

În cele din urmă, desprinzîndu-se din îmbrăţişarea frenetică a Esmeraldei, care continua să ţipe, Jane străbătu camera pentru a se uita în micul leagăn, ştiind ce avea să vadă acolo chiar înainte ca micuţul schelet să i se dezvăluie privirilor, în toată jalnica şi patetica sa fragilitate.

Ce cumplită tragedie trădau aceste sărmane oseminte mute? Fata se cutremură la gîndul nenorocirilor care-i aşteptau poate pe ea şi pe prietenii ei în această cabană lugubră, bîntuită de făpturi misterioase, probabil ostile. Dar repede, bătînd nervoasă cu picioruşul în podea, se sili să-şi alunge presimţirile funeste şi, întorcîndu-se spre Esmeralda, îi ceru să înceteze cu văicărelile:

— Gata, Esmeralda, opreşte-te chiar în clipa asta! strigă Jane. Nu faci decît să înrăutăţeşti lucrurile.

Îşi sfîrşi cuvintele neconvingător, cu un tremur în glas, cînd se gîndi la cei trei bărbaţi de a căror ocrotire depindea şi care rătăceau acum în adîncurile acestei păduri îngrozitoare.

          Curînd, fata descoperi că uşa era prevăzută pe dinăuntru cu o bară grea de lemn şi, după cîteva strădanii, puterile unite ale celor două femei izbutiră s-o facă să lunece la locul ei, pentru prima dată după douăzeci de ani. Apoi se aşezară pe o băncuţă, petrecîndu-şi braţul una în jurul celeilalte şi începură să aştepte.
Cap12