vineri, 14 martie 2014

Solidarizarea cu Andrei Pleșu - un demers inutil

În primăvara anului 1991, într-o după-amiază plină de soare, stăteam la o bere cu un bun amic, pe terasa cabanei Schiori din Sinaia. Pe vremea aia citeam, ca orice român, toate ziarele şi revistele posibile. Aşa se face că aveam la mine, pe lângă Zig Zag, Baricada, Adevărul şi ce-o mai fi fost, un exemplar purulent din „România Mare”, publicaţie care se ocupa sistematic cu terfelirea tuturor celor care nu mergeau pe linia trasată de Ion Iliescu. De îndată ce oricare dintre aceştia călca pe bec, dovedindu-se ori pro-occidental, ori pur şi simplu anti-comunist, în revista lui VC Tudor apăreau articole kilometrice în cadrul cărora respectivul era numit microcefal, băutor fruntaş, vânzător de ţară, coadă de topor şi câte altele. Ei bine, în numărul pe care-l primisem eu în acea zi frumoasă de primăvară era împroşcat cu secreţii ministrul culturii. Titlul, întins pe două pagini, era următorul: „Andrei Pleşu - un bandit în guvernul României”.
Sincer să fiu, la vremea aia nu ştiam mai nimic despre Andrei Pleşu. Citisem „Jurnalul de la Păltiniş” şi „Epistolarul”  (apărute înainte de 89) şi căzusem în admiraţie, ca să zic aşa, faţă de cei care apăreau acolo: Noica, Paleologu, Liiceanu, Pleşu, Petru Creţia etc. Aşa încât nu prea-mi venea să cred că un om ca Andrei Pleşu ar putea să fie „un bandit”. Am deschis o discuţie pe această tema cu amicul meu. El înclina să-i dea dreptate lui VC Tudor, pentru că, învârtindu-se în anumite cercuri de oameni de cultură bucureşteni, auzise pe la ei diverse poveşti despre Pleşu şi „banditismul” lui. Sigur, nu avea dovezi, dar aşa era el - înclinat mai degrabă să admită că omul e bandit din naştere şi nu aşteaptă decât o ocazie pentru a-şi pune în valoare această trăsătură. Până la urmă, i-am spus amicului meu că aşa cum el nu are dovezi că Pleşu e bandit, nici eu nu am dovezi că nu e bandit, drept care discuţia nu are nicio şansă să ajungă la un final. Dar, am adăugat eu, chiar dacă lucrurile ar sta aşa cum zice VC Tudor, oricum nu e admisibil ca el să folosească jigniri, calomnii, să scrie că s-ar şterge la cur cu barba lui Pleşu care este un obsedat sexual, un beţiv, un lingău etc. „Aşa nu se poate scrie”, am zis eu. La care amicul meu mi-a replicat, suav: „Dar de ce nu?”
Au trecut 25 de ani de atunci şi nu am uitat replica aceea. De câte ori văd cum se revoltă lumea împotriva limbajului execrabil folosit de unii şi alţii în presa românească, îmi amintesc de ea. La urma urmei, chiar aşa: de ce nu? Există, oare, legi care să ne pedepsească atunci când spunem public că un anume personaj este o jigodie sau un căcănar? Dacă există, atunci cei care se consideră ultragiaţi se pot adresa instanţelor. Şi dacă cineva se apucă să îl bălăcărească pe un altul public, înseamnă că ştie ce face şi acceptă riscul ca bălăcăritul să-l dea în judecată. Dacă însă cineva mă face public cum îi vine la gură şi eu nu mă adresez justiţiei, atunci nu prea înţeleg ce sens ar avea să mă văicăresc că sunt calomniat, că trăim într-o ţară fără criterii, că suntem un popor decăzut etc.
De aceea, sincer, găsesc absolut inutil demersul făcut de cei aproape 1000 de intelectuali care au semnat recent un „Apel la solidaritate cu Andrei Pleşu”, după ce Căpcăunul Cumsecade a fost terfelit pe post de doi experţi ai maculării - Mihai Gâdea şi Mugur Ciuvică. De la Revoluţie încoace, intelectualii români au semnat mii de astfel de petiţii, apeluri, chemări. Care este rezultatul? După cum se vede, el este nul, dovadă stand însuşi noul apel. După 25 de ani, continuăm să lansăm apeluri la solidaritate cu cei terfeliţi, ceea ce arată că apelurile precedente n-au dus nicăieri.
Pe de altă parte, nu putem să nu constatăm că de-a lungul acestor ani, foarte mulţi dintre cei terfeliţi au făcut  cariere publice serioase, au ajuns miniştri, au scris cărţi, au primit decoraţii. Îţi vine să crezi că terfelirea asta neîntreruptă chiar le-a fost de folos. Ia să fi fost şi eu luat în tărbacă de VC Tudor în foile lui, nu cumva aş fi fost astăzi măcar senator? Ba bine că nu!
Una peste alta, ce vreau să spun e că agitaţia care se face în jurul unor scuipături executate în direct de cuplul Gâdea-Ciuvică nu foloseşte nimănui, cu excepţia personalităţilor semnatare ale apelului de solidaritate cu cel ultragiat, care devin mai vizibile în spaţiul public.
Mult mai eficientă ar fi folosirea mijloacelor legale de apărare. Pleşu ar putea să-i dea în judecată pe cei care l-au bălăcărit şi ar putea să le ceară bani grei, nu un leu cum fac de obicei intelectualii noştri. Societatea civilă ar fi putut în toţi aceşti ani să lupte prin reprezentanţii ei ajunşi în parlament pentru înăsprirea pedepselor pentru jignire, calomnie etc.
Iar dacă astea nu sunt posibile, dacă din recuzita fundamentală a drepturilor omului face parte şi dreptul de a-i terfeli pe ceilalţi, atunci chiar nu mai e nimic de făcut şi un apel precum cel de care vorbeam devine de-a dreptul ridicol.


2 comentarii:

  1. S-a analizat chestiunea si dat raspunsul (unul din cite posibile?): http://proletaru.com/2014/03/16/andrei-plesu-and-the-world/

    RăspundețiȘtergere
  2. Am publicat textul numai azi, dupa mitingul de solidarizare, pentru ca nu era corect sa scriu ceva fara sa am intreg filmul evenimentului inainte. http://proletaru.com/2014/03/17/andrei-plesu-si-linsajul-mediatic/

    RăspundețiȘtergere

După mine!