joi, 12 ianuarie 2012

Zâmbete la pușcărie

Eu unul nu înțeleg unde bat mesajele americănești de genul „Keep smiling”. Adică de ce trebuie să zâmbesc eu necontenit? De exemplu, dacă sunt la biserică, trebuie să zâmbesc? Dacă mi-a murit un prieten, trebuie să zâmbesc? Zâmbetul asta necontenit devine rictus, rânjet, mască. Tristețea o fi și ea bună la ceva, că altfel nu o inventa Dumnezeu. Fiecare stare de spirit are și contrariul ei, pe care nu avem voie să-l scoatem din viețile noastre. Totul funcționează după regula alternanței contrariilor. După noapte e zi, după flux vine reflux, după plăcere vine durere și uite-așa. Și atunci de ce să scoatem tristețea? 
Regula de baza e alta: să fim triști când e de întristat și veseli când e de veselit. Acest „Keep smiling” este un îndemn împotriva firii: îmi cere să-mi reprim pornirile naturale și în locul lor să arborez un rictus. La fel cu „Be happy” si ce-o mai fi. Probabil că soldații americani continuau să zâmbească în Irak, la pușcăria Abu Ghraib, în timp ce-i torturau pe prizonieri.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!