Eu unul nu înțeleg unde bat mesajele americănești de genul „Keep smiling”. Adică de ce trebuie să zâmbesc eu necontenit? De exemplu, dacă sunt la biserică, trebuie să zâmbesc? Dacă mi-a murit un prieten, trebuie să zâmbesc? Zâmbetul asta necontenit devine rictus, rânjet, mască. Tristețea o fi și ea bună la ceva, că altfel nu o inventa Dumnezeu. Fiecare stare de spirit are și contrariul ei, pe care nu avem voie să-l scoatem din viețile noastre. Totul funcționează după regula alternanței contrariilor. După noapte e zi, după flux vine reflux, după plăcere vine durere și uite-așa. Și atunci de ce să scoatem tristețea?
Regula de baza e alta: să fim triști când e de întristat și veseli când e de veselit. Acest „Keep smiling” este un îndemn împotriva firii: îmi cere să-mi reprim pornirile naturale și în locul lor să arborez un rictus. La fel cu „Be happy” si ce-o mai fi. Probabil că soldații americani continuau să zâmbească în Irak, la pușcăria Abu Ghraib, în timp ce-i torturau pe prizonieri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu