Portretul lui Dorian Gray (18)

Ziua următoare nu părăsi casa. Petrecu mare parte a timpului în camera lui, pradă unei spaime cumplite de moarte şi, totuşi, indiferent faţă de viaţă. Conştiinţa faptului de a fi vînat, prins în cursă, depistat, începuse să-l domine. Dacă tapiseria abia tremura în bătaia vîntului, dintr-odată era străbătut de un tremur puternic. Frunzele moarte care se lipeau de ochiurile de geam îi păreau a fi propriile hotărări irosite şi regretele lui imense. Cînd închidea ochii vedea din nou faţa marinarului privind iscoditor prin geamul înceţoşat şi groaza părea a-i cuprinde din nou inima.

    Poate că doar fantezia lui chemase răzbunarea din noapte şi-i pusese în faţă formele hidoase ale pedepsei. Viaţa reală era haos, imaginaţia avea în ea ceva teribil de logic. Numai imaginaţia punea remuşcarea pe urmele păcatului. Numai imaginaţia făcea astfel ca fiecare crimă să-şi poarte melancolia ei diformă. În lumea obişnuită, actuală, cei răi nu sunt pedepsiţi şi nici cei buni răsplătiţi. Cei puternici se bucură de succes, iar cei slabi duc povara eşecului. Asta-i tot. În afară de asta, dacă un străin ar fi dat tîrcoale casei, ar fi fost văzut de servitori sau paznici. Dacă s-ar fi găsit urme de paşi pe straturile de flori, grădinarii i-ar fi raportat. Da, nu fusese decît o simplă închipuire. Fratele lui Sibyl Vane nu se întorsese să-l omoare. Plecase cu vaporul să se scufunde în vreo mare îngheţată. În orice caz, din partea lui era în siguranţă.

    Omul nu ştia cine e el, nu putea şti cine e. Masca tinereţii îl salvase. Şi totuşi, dacă nu fusese decît o iluzie, cît de groaznic era să se tot gîndească la faptul că doar conştiinţa produce fantome atît de înfricoşătoare, le dă formă vizibilă şi le face să se mişte în faţa ta! Ce fel de viaţă ar mai duce dacă zi şi noapte, fantomele crimelor lui s-ar uita la el iscoditor din colţuri tăcute, dacă şi-ar rîde de el din lucruri ascunse, dacă i-ar şopti în ureche în timp ce se află la vreun banchet, dacă l-ar trezi cu degete reci în timp ce doarme! Faţa lui pălea de teroare pe măsură ce gîndul acesta i se strecura în creier şi i se păru că aerul s-a răcit brusc. Oh! În ce ceas de nebunie îşi ucisese prietenul! Ce înspăimîntătoare era pînă şi amintirea acelei scene! Revăzu iarăşi totul. Fiecare detaliu odios îi reveni cu oroare sporită. Din peştera neagră a timpului, teribilă şi învăluită în culori stacojii, îi apărea imaginea păcatului. Cînd lordul Henry intră în cameră la ora şase, îl găsi plîngînd ca unul a cărui inimă e topită de durere.

De abia a treia zi se aventură afară. Ceva din aerul acela curat, cu miros de brad, al dimineţii îi readucea buna dispoziţie şi dorinţa de viaţă. Dar nu doar datele fizice ale mediului produseseră acea schimbare. Însăşi firea lui se revoltase împotriva excesului de tortură care încercase să-l mutileze şi să-i distrugă calmul perfect. Mereu se întîmplă astfel cu temperamentele subtile sau delicat alcătuite. Pasiunile puternice trebuie fie să le macine, fie să le sub­juge. Fie ucid omul, fie mor ele însele. Durerile superficiale şi iubirile superficiale continuă să trăiască. Iubirile şi durerile cu adevărat mari sunt distruse de propria lor plenitudine. În afară de asta, se autoconvinsese că fusese victima imaginaţiei cuprinse de teroare, iar acum privea înapoi la propriile temeri cu o oarecare milă şi cu nu mai puţin dispreţ.

După micul dejun se plimbă cam o oră cu ducesa prin grădină şi apoi merse cu şareta prin parc pentru a se alătura partidei de vînătoare. Gheaţa sfărămicioasă stătea pe iarbă asemenea cristalelor de sare. Cerul era o cupă din metal albastru răsturnată. O pojghiţă subţire de gheaţă mărginea lacul neted încărcat de trestii. În colţul pădurii de pini îl zări pe sir Geoffrey Clouston, fratele ducesei, azvîrlind două cartuşe folosite din puşcă. Sări din şaretă şi, după ce-i spuse grăjdarului să ducă iapa acasă, îşi croi drum spre oaspetele lui printre ferigile uscate şi tufele aspre.

-  Ai avut parte de ceva vînat, Geoffrey? întrebă el.

-    Nu prea, Dorian. Cred că mare parte a păsărilor s-au dus spre cîmp. Aş zice că va fi mai bine după prînz, cînd vom ajunge în alte locuri.

Dorian merse alături de el. Aerul tare, aromat, luminile cafenii şi roşii care sclipeau prin pădure, ţipetele răguşite ale hăitaşilor răsunînd cînd şi cînd şi pocniturile ascuţite ale puştilor care le urmau îl fascinau şi-l umpleau cu un simţămînt încîntător de libertate. Se afla sub imperiul indiferenţei superioare, străbătut de nepăsarea proprie fericirii. Brusc, dintr-o moviliţă acoperită de iarbă, la vreo douăzeci de metri în faţa lor apăru un iepure cu vîrfurile negre ale urechilor lungi şi membrele din spate împingînd înainte. O luă la fugă pentru a ajunge la un desiş de anini. Sir Geoffrey îsi puse puşca pe umăr, dar ceva din graţia mişcărilor animalului îl vrăji în mod straniu pe Dorian Gray, care strigă imediat: „Nu-l împuşca, Geoffrey. Lasă-l să trăiască”.

-  Ce prostie, Dorian! rîse tovarăşul lui şi, în timp ce iepurele sărea în desiş, el trase. Se auziră două strigăte, strigătul unui iepure în chinuri, care e groaznic, şi strigătul unui om în agonie, care e şi mai groaznic.

-  Cerule! Am lovit un hăitaş! exclamă sir Geoffrey. Ce prostovan a mai fost şi omul ăsta că s-a pus tocmai în bătaia puştii! Ei, opriţi împuşcăturile! strigă el cît putu de tare. E un om rănit aici. Paznicul şef veni alergînd, avînd în mîină un băţ.

-  Unde domnule? Unde-i? Ţipă el. În acelaşi timp împuşcăturile încetară.

-  Aici, răspunse sir Geoffrey furios, grăbindu-se spre desiş. De ce naiba nu-ţi ţii oamenii în spate? Mi-ai stricat vînătoarea pe ziua de azi.

Dorian îi urmări cum se afundau în desişul de anini, frecîndu-se de mlădiţe, dînd ramurile la o parte. Apărură din nou peste cîteva momente, tîrînd după ei la lumină un trup. Se întoarse oripilat. Ghinionul părea că-l urmează pretutindeni. Auzi cum sir Geoffrey întreabă dacă omul e cu adevărat mort şi apoi răspunsul afirmativ al paznicului. I se păru că brusc pădurea se umple de feţe. Se auzea sunetul paşilor a miriade de picioare care călcau în jur şi zumzetul jos al vocilor. Un fazan cu pieptul de aramă veni bătîndu-şi aripile prin ramurile de sus. După cîteva momente, care pentru el, în starea de nelinişte în care se afla, părură ore nesfîrşite, simţi o mîină pe umăr. Tresări şi privi înjur.

-   Dorian, spuse lordul Henry, aş zice să le spun că vînătoarea încetează pe ziua de azi. N-ar fi bine dacă ar continua.

-  Aş prefera să înceteze pentru totdeauna, Harry, răspunse el cu amărăciune. Totul e hidos şi crud. E omul...? Nu putu să-şi sfîrşească propoziţia.

     -   Aşa mă tem, replică lordul Henry. A fost împuşcat în piept. Probabil că a murit pe loc.      Vino, hai să mergem acasă. Merseră împreună spre aleea principală cam cincizeci de metri fără să vorbească. Apoi Dorian se uită la lordul Henry şi spuse, cu un suspin adînc:

-   E de rău augur, Harry, e un semn foarte rău.

-  Ce? Întrebă lordul Henry. Oh, accidentul acesta, bănuiesc. Dragă prietene, n-ai ce-i face. A fost vina omului. De ce se pune în faţa puştilor? În afară de asta, pentru noi nu reprezintă absolut nimic. Desigur, e neplăcut pentru Geoffrey. Nu-i bine pentru hăitaşii împroşcaţi cu gloanţe. Oamenii vor crede că e vorba de vreun mare ţintaş. Şi Geoffrey nu trage foarte drept, asta-i tot. Dar n-are rost să discutăm această problemă. Dorian clătină capul.

-   E un semn rău, Harry. Simt de parcă un lucru oribil ar urrna să ni se întîmple unuia dintre noi. Mie, poate, adăugă el, trecîndu-şi mîina peste ochi cu o expresie de durere.

Bărbatul mai vîrstnic rîse.

-   Singurul lucru oribil din lume este starea de plictiseală, Dorian. Acesta este păcatul pentru care nu există iertare. Dar nu vom trece prin această stare dacă aceşti tipi nu vor continua să discute despre afacerea asta la cină. Trebuie să le spun că subiectul e tabu. În privinţa semnelor rele nu există aşa ceva. Destinul nu ne trimite heralzi. E prea inteligent sau prea crud pentru asta. Mai mult, ce naiba ţi se poate întîmpla, Dorian? Ai tot ce-şi poate dori cineva pe lume. Nu există cineva care să nu dorească să-ţi ia locul.

-   Nu e cineva cu care eu să nu doresc să-mi schimb locul, Harry. Nu rîde aşa. Îţi spun

adevărul. Nenorocitul de ţăran care a murit e mai fericit decît mine. Nu mi-e teamă de Moarte. Venirea Morţii mă înspăimîntă. Aripile ei monstruoase par să se rotească în aerul de plumb din jurul meu. Cerule! Nu vezi un om care se mişcă în spatele copacilor, urmărindu-mă, aşteptîndu-mă? Lordul Henry se uită în direcţia arătată de mîina înmănuşată, tremurîtoare.

-   Da, spuse el zîmbind, îl văd pe grădinar aşteptîndu-te. Presupun că vrea să te întrebe ce flori doreşti să ai pe masă în seara asta. Eşti absurd de nervos, dragă prietene! Cînd ne vom întoarce în oraş trebuie să te duci la doctorul meu pentru un consult.

Dorian respiră uşurat cînd îl văzu pe grădinar apropiindu-se. Omul duse mîna la pălărie, se uită o clipă, ezitînd, spre lordul Henry, apoi scoase o scrisoare pe care i-o dădu stăpînului său.

-  Înălţimea Sa mi-a spus să aştept răspunsul, murmură el.

Dorian puse scrisoarea în buzunar.

-  Spune-i Înălţimii Sale că vin înăuntru acum, rosti el cu răceală. Omul se întoarse şi o porni repede spre casă.

-  Cît de mult le place femeilor să facă lucruri periculoase! rîse lordul Henry. Este una dintre calităţile pe care le admir cel mai mult la ele. O femeie va flirta atîta timp cît există cineva pe margine care să privească.

-  Ce mult îţi place să spui lucruri periculoase, Harry! În cazul de faţă te înşeli. Îmi place ducesa foarte mult, dar nu o iubesc.

-   Iar ducesa te iubeşte foarte mult, dar te place mai puţin, aşa că vă potriviţi de minune.

-  Acum bîrfeşti, Harry, şi aici n-ai niciun temei solid de bîrfă.

- Temeiul solid al oricărei bîrfe este o certitudine imorală, spuse lordul Henry, aprinzîndu-şi o ţigară.

-  Ai sacrifica pe oricine, Harry, de dragul unui paradox.

-  Lumea merge la altar de bunăvoie, veni răspunsul.

-  Mi-aş dori să iubesc, strigă Dorian Gray, cu o adîncă notă de patos în voce. Dar se pare că am pierdut pasiunea şi am uitat dorinţa. Mă concentrez prea mult asupra mea. Propria mea personalitate mi-a devenit o povară. Vreau să scap, să plec, să uit. A fost o prostie din partea mea să vin aici. Cred că-i voi trimite o telegramă lui Harvey să pregătească iahtul. Pe iaht eşti în siguranţă.

- În siguranţă faţă de ce, Dorian? Ai o problemă. De ce nu-mi spui despre ce-i vorba? Ştii că te-aş ajuta.

- Nu-ţi pot spune, Harry, răspunse el trist. Şi cred că-i doar o închipuire de-a mea. Acest accident nefericit m-a dat peste cap. Am un presentiment oribil că un lucru de acest gen mi s- ar putea întîmpla mie.

-  Ce absurditate!

-  Sper să fie aşa, dar nu mă pot reţine să nu simt acest lucru. Ah! Iat-o pe ducesă arătînd ca Artemisa într-un veşmînt făcut la croitor. Vedeţi că ne-am întors, ducesă.

-  Am auzit tot ce s-a întâmplat, domnule Gray, răspunse ea. Sărmanul Geoffrey este teribil de întors pe dos. Şi se pare că l-aţi rugat să nu împuşte iepurele. Ce curios!

-  Da, a fost foarte curios. Nu ştiu ce m-a făcut să spun asta. Vreun capriciu, presupun. Parcă cea mai frumoasă dintre creaturile mărunte. Dar îmi pare rău că v-au spus despre omul împuşcat. E un subiect respingător.

-  Este un subiect supărător, întrerupse lordul Henry. Nu are pic de valoare psihologică. Ce interesant ar fi dacă Geoffrey ar fi făcut acest lucru înadins! Mi-ar plăcea să cunosc pe cineva care a comis o crimă adevărată.

-  Ce înfiorător eşti, Harry! exclamă ducesa. Nu-i aşa, domnule Gray? Harry, domnul Gray se simte din nou rău. O să leşine. Dorian îşi menţinu poziţia ţeapănă cu un efort vizibil şi zîmbi.

-  Nu-i nimic, ducesă, murmură el, am nervii groaznic de zdruncinaţi. Asta-i tot. Mă tem că am mers prea departe în dimineaţa asta. N-am auzit ce-a spus Harry. A fost ceva foarte rău? Trebuie să-mi spuneţi altă dată. Cred că trebuie să mă duc să mă întind. Vă rog să mă scuzaţi. Ajunseseră la baza scării principale care lega sera de terasă. În momentul în care uşa de sticlă se închise în spatele lui Dorian, lordul Henry se întoarse şi se uită la ducesă cu ochii lui somnoroşi.

-  Îl iubeşti mult? întrebă el. Ea nu răspunse o vreme, ci stătu uitîndu-se lung la peisaj.

-  Aş vrea să ştiu asta, spuse ea în cele din urmă. El dădu din cap.

-  Cunoaşterea ar fi fatală. Nesiguranţa te încîntă. Ceaţa face lucrurile să fie minunate. Te poţi rătăci.

-  Toate drumurile se termină în acelaşi punct, draga mea Gladys.

-  Şi care este acela?

-  Deziluzia.

-  Aceasta a fost debut-ul meu în viaţă, oftă ea.

-  Ţi-a venit purtînd coroană.

-  Sunt sătulă de frunze de fragi.

-  Îţi vin bine.

-  Doar în public.

-  Le-ai duce dorul, spuse lordul Henry.

-  Nu mă voi despărţi de o petală.

-  Monmouth are urechi.

-  Bătrîneţea aude prost.

-  N-a fost niciodată gelos? El se uită în jur de parcă ar fi căutat ceva.

-  Ce cauţi? Se interesă ea.

      - Apărătoarea floretei, răspunse el. Ţi-a căzut. Ea rîse.

-  Rămîne masca.

-  Îţi face ochii şi mai frumoşi, fu răspunsul lui.

Ea rîse din nou. Dinţii îi apărură ca nişte seminţe albe înfipte într-un fruct roşu.

Sus, în camera lui, Dorian zăcea pe sofa, cu teroarea instalată în fiecare fibră a trupului său. Brusc viaţa devenise o povară mult prea oribilă pentru el. Moartea cumplită a hăitaşului fără noroc, ucis în desiş ca un animal sălbatic, părea că îi anticipează propria moarte. Aproape că leşinase la vorbele lordului Henry spuse ca o glumă cinică, întîmplătoare.

La cinci îşi sună servitorul şi-i dădu ordine să-i facă bagajul pentru expresul de seară spre oraş şi să aducă brougham-ul (trăsură trasă de un singur cal) în faţa uşii la ora opt şi jumătate. Era hotărît să nu mai doarmă încă o noapte la Selby Royal. Era un loc de rău augur. Moartea se plimba acolo la lumina soarelui. Iarba pădurii fusese stropită cu sînge. Apoi îi scrise un bilet lordului Henry, spunîndu-i că merge în oraş să consulte doctorul, rugîndu-l să-i distreze pe oaspeţi în lipsa lui. În momentul în care punea biletul în plic, cineva bătu în uşă şi valetul îl informă că paznicul şef dorea să-l vadă. Se încruntă şi-şi muşcă buzele.

-  Trimite-l înăuntru, murmură el după cîteva clipe de ezitare.

-  Bănuiesc că ai venit în legătură cu acel accident nefericit de azi de dimineaţă, Thornton? spuse el luînd o pană de scris.

-  Da, domnule, răspunse paznicul.

-  Era însurat sărmanul acela? Avea pe cinevade întreţinut? întrebă Dorian, cu un aer plictisit. Dacă-i aşa, n-aş vrea să-i las pradă sărăciei şi le voi trimite orice sumă de bani pe

care o vei crede de cuviinţă.

-  Nu ştim cine este, domnule. De aceea mi-am luat permisiunea să vin la dumneavoastră.

-  Nu ştiţi cine e? spuse Dorian apatic. Ce vrei să spui? Nu era unul din oamenii tăi?

-  Nu, domnule. Nu l-am văzut niciodată. Pare a fi fost un marinar, domnule.

Pana îi căzu din mînă şi simţi ca şi cînd inima şi-a fi oprit brusc bătăile.

-  Un marinar? strigă el. Ai spus un marinar?

- Da, domnule. Pare să fi fost un fel de marinar sau aşa ceva; tatuat pe ambele braţe, mă rog, ca marinarii.

- S-a găsit ceva asupra lui? spuse Dorian, aplecîndu-se şi uitîndu-se la paznic cu privirea consternată. Vreun indiciu despre nume?

- Nişte bani, domnule - nu mulţi, şi o armă de foc. Niciun nume. Un om decent, domnule, dar cam necioplit. Un marinar, aşa credem. Dorian se ridică în picioare. Pe lîngă el trecu în zbor o speranţă teribilă. Se agăţă de ea nebuneşte.

-  Unde-i cadavrul? exclamă el. Repede! Trebuie să-l văd imediat.

-  Este într-un grajd gol de la Home Farm, domnule. Oamenii nu primesc aşa ceva în casă. Spun că un cadavru aduce ghinion.

-  Home Farm! Du-te imediat acolo şi aşteaptă-mă! Spune unuia din grăjdari să-mi aducă imediat calul. Nu. Lasă, o să mă duc singur la grajd. Vom economisi timp.

În mai puţin de un sfert de oră, Dorian Gray galopa cît de repede putea. Copacii păreau că se dau la o parte din calea lui într-o procesiune spectrală şi fantome cumplite i se aşterneau în drum. Într-un rînd iapa se răsuci în faţa unei bariere şi aproape că era să-l răstoarne. Îi biciui gîtul cu cravaşa. Ea despică aerul întunecat ca o săgeată. Pietre zburau din potcoavele ei.

În cele dinurmă ajunse la Home Farm. Doi oameni pierdeau vremea prin curte. El sări din şa şi aruncă frîiele unuia dintre ei. La grajdul cel mai depărtat lucea o lumină. Ceva părea a-i spunecă acolo era cadavrul şi se grăbi spre uşă. Puse mîina pe zăvor, apoi se opri o clipă, simţind că se află în preajma unei descoperiri care fie că-i va distruge, fie că-i va reda viaţa.

Apoi împinse uşa şi intră. Pe o grămadă de saci, în colţul cel mai îndepărtat, zăcea cadavrul unui om îmbrăcat într-o cămaşă de proastă calitate şi cu o pereche de pantaloni albaştri. Pe faţa lui fusese aşezată o batistă pătată. O lumînare grosolană, înfiptă într-o sticlă, sfîrîia alături. Dorian Gray se cutremură. Simţi că mîina lui nu putea da la o parte batista şi-l chemă pe unul dintre servitorii de la fermă.

-  Ia-i chestia aceea de pe faţă. Vreau să-l văd, spuse el, ţinîndu-se de uşă ca să nu cadă.

După ce servitorul o luă, el păşi înainte. Un strigăt de bucurie îi ieşi din gură. Omul care fusese împuşcat în desiş era James Vane. Stătu acolo cîteva clipe, uitîndu-se la cadavru. În drumul de întoarcere ochii îi erau plini de lacrimi, pentru că ştia că se află în siguranţă.