Aventurile lui Tom Sawyer (16)

După prânz toată banda de piraţi plecă spre plaja bancului, să caute ouă de broască ţestoasă. Umblau de colo până colo, vârând beţe în nisip şi, unde dădeau de un loc moale, se lăsau în genunchi şi scormoneau cu degetele. Uneori scoteau câte cincizeci, şaizeci de ouă dintr-o singură gaură. Erau rotunde de tot şi albe, puţintel mai mici ca o nucă. În seara aceea şi-au pregătit un ospăţ straşnic cu jumări de ouă, şi a doua zi, vineri, altul. După gustarea de dimineaţă, au plecat spre banc, chiuind şi gonind ca nebunii. S-au tot fugărit, lepădând hainele pe drum şi rămânând goi-puşcă, apoi s-au tot zbenguit prin apa mică a bancului, până departe, unde începea curentul iute, care le smucea pe alocurea fundul albiei de sub picioare, sporind mult hazul jocului. Ici-colo, se opreau roată şi îşi împroşcau cu palmele apă în obraji, apropiindu-se încet unul de altul, cu feţele întoarse, spre a se feri de stropi. La urmă se înşfăcau şi se luau la trântă, până când cel mai isteţ îşi dădea la fund vecinul; atunci se cufundau cu toţii, într-un vălmăşag alb de picioare şi braţe, şi scoteau iar capul pufnind, împroşcând, râzând şi gâfâind în acelaşi timp.

         Când nu mai puteau de oboseală, fugeau şi se trânteau pe nisipul uscat şi fierbinte; zăceau tolăniţi, se acopereau cu nisip, dar nu trecea mult şi iar se repezeau în apă, ca să ia joaca de la cap. În cele din urmă, le dădu în gând că, în pielea goală cum se aflau, arătau aproape ca îmbrăcaţi în tricouri de circ, de culoarea pielii; aşa că au tras un cerc în nisip şi au înjghebat un circ cu trei clowni, căci nici unul nu voia să-i cedeze celuilalt acest rol de frunte.

După asta au scos bilele şi au jucat cu ele tot felul de jocuri, până li s-a urât. Apoi, Joe şi cu Huck au mai înotat, dar Tom nu cuteza. Băgase de seamă că, scoţându-şi în grabă pantalonii, îşi smulsese de la gleznă brăţara din inele de şarpe cu clopoţei. Se minuna cum de scăpase atâta vreme de cârcei, fără ocrotirea acelui talisman. Nu mai îndrăznea să intre în apă fără brăţară şi, până s-o găsească, băieţii ceilalţi, obosiţi, se pregăteau să iasă pentru a se odihni. Pe nesimţite se despărţiră, mergând fiecare într-altă parte, năpădiţi de melancolie, şi aruncând de la un timp peste întinderea apei priviri lungi şi pline de jind câtre locul unde dormita în soare târgul. Tom se pomeni scriind în nisip, cu degetul mare de la picior: Becky. Şterse repede acest nume, supărat în sinea lui de atâta slăbiciune. Dar cu toate astea, îl mai scrise o dată; nu se putea stăpâni. Iar îl şterse, apoi se smulse ispitei, chemându-i la el pe băieţi, ca să stea împreună.

Joe era cufundat într-o tristeţe de moarte. Într-atâta tânjea de dor de-acasă, încât mâhnirea îi ajunse o povară de neîndurat, cât pe ce să-l podidească lacrimile. Şi pe Huck îl năpădise melancolia. Tom era tare abătut, dar se străduia să nu arate nimic. Avea o taină, pe care nu voia încă s-o dezvăluie, dar dacă această mâhnire rebelă nu putea fi spulberată, curând avea să fie silit să-şi dea taina în vileag. Prefăcându-se nespus de voios, spuse:

-      Măi băieţi, fac prinsoare că pe insula asta au mai fost piraţi. Hai s-o mai explorăm. Or fi îngropat pe undeva vreo comoară. Ce aţi zice dac-am da de un cufăr putrezit, plin cu aur şi argint, hai?

Vorbele lui treziră însă un prea slab entuziasm care se stinse fără răspuns. Mai încercă vreo două momeli, dar şi ele dădură greş. Tom se cam descurajă. Joe şedea cu o mutră jalnică. Huck supraveghea din ochi pregătirile de plecare ale lui Joe, păstrând o tăcere care nu era a bună. Peste puţin, fără o vorbă de despărţire, Joe porni prin apa mică a bancului către malul celălalt. Lui Tom îi pieri curajul. Se uită pieziş la Huck. Neputând să-i înfrunte privirea, Huck lăsă privirile în jos. Apoi spuse:

- Şi eu vreau să plec, Tom; şi-aşa eram singuri, acu' o să fie şi mai rău. Hai să plecăm şi noi, Tom!

-  Nici nu mă gândesc. N-aveţi decât să plecaţi! Eu rămân.

-   Tom, eu parcă tot aş pleca.

-  Poftim, n-ai decât, cine te opreşte?

Huck începu să-şi culeagă boarfele risipite pe jos.

-  Tom, ar fi bine să vii şi tu. Hai, stai niţel şi te mai gândeşte. Când ajungem la mal, o să te aşteptăm.

-  Puteţi s-aşteptaţi mult şi bine! Am terminat cu voi! Huck porni la drum, mâhnit. Tom sta şi se uita după el. O dorinţă aprigă de a-şi lepăda mândria şi a pleca şi el îi dădea ghes. Nădăjduia că băieţii se vor opri, dar ei mergeau încet înainte, prin apa mică a bancului. Deodată, Tom îşi dădu seama că în jurul lui se lăsă o mare linişte şi singurătate. Dete o ultimă luptă cu mândria lui, apoi se repezi după ceilalţi, zbierând cât îl ţinea gura:

-  Staţi! Staţi! Să vă spun ceva!

Joe şi Huck se opriră numaidecât şi-şi întoarseră feţele spre el. Când îi ajunse, Tom începu să-şi dezvăluie secretul, în timp ce ei îl ascultau posomorâţi. Dar în clipa când şi-au dat în sfârşit seama ce urmărea, s-au pornit să chiuie ca nebunii, strigând că e "grozav!" şi că, de le-ar fi spus de la început, n-ar mai fi plecat. Tom se dezvinovăţi într-un fel oarecare, dar adevăratul lui motiv fusese teama că nici secretul acesta n-ar fi fost în stare să-i mai ţină mult alături de el; de aceea îl şi păstrase drept ultimă ispită.

Băieţii se întoarseră voioşi înapoi şi se puseră iarăşi din toată inima pe joacă, vorbind întruna de planul nemaipomenit al lui Tom şi admirându-i isteţimea. După o gustare aleasă, alcătuită din ouă şi peşte, Tom spuse că acum avea chef să înveţe să fumeze. Lui Joe îi plăcu ideea şi mărturisi că şi el ar voi să încerce. Aşa că Huck fabrică repede pipe şi le umplu. Ageamiii ăştia nu fumaseră în viaţa lor decât ţigări din foi de viţă, care te pişcă la limbă, ţigări nevrednice de bărbaţi. Se tolăniră pe iarbă, sprijiniţi în coate şi începură să pufăie, cam stângaci şi grijulii. Fumul avea un gust nesuferit şi-i cam îneca, dar Tom spuse:

-  A, păi e uşor de tot! Dacă ştiam eu că atâta-i, de mult învăţam să fumez.

-   Şi eu la fel, făcu Joe. E-o nimica toată.

-  Zău aşa, de câte ori nu mă uitam la lumea care fuma şi ziceam în gândul meu: "Ce n-aş da să pot şi eu să fumez!" Şi habar n-aveam că pot! spuse Tom.

-   Şi eu tot aşa ziceam. Spune tu, Huck, dacă nu ziceam şi eu aşa. Să spuie Huck.

-  Îhî, de multe ori a zis el tot aşa, confirmă Huck.

-   Da' eu? spuse Tom. Eu am zis aşa de o mie de ori. Odată, când eram devale la abator, mai ţii minte, Huck? Era şi Bob Tanner când am zis aşa, şi Johny Miller şi Jeff Thatcher, ce, nu mai ţii minte, Huck, când am zis atunci aşa?

-   Îhî, ţiu, cum să nu ţiu, aprobă Huck. Era taman o zi după ce pierdusem bila aia albă. Ba nu, era c-o zi-nainte!

-  Aşa, vezi, nu v-am spus eu? zise Tom. Vezi că Huck ţine minte!

-   Eu zic c-aş putea să trag toată ziua din lulea, spuse Joe. Mie unuia nu-mi face rău.

-   Nici mie, spuse Tom. Toată ziua aş putea să fumez, da' fac prinsoare că Jeff Thatcher n-ar putea.

-   Jeff Thatcher! Păi ăla s-ar da peste cap din două fumuri. Să poftească încoa' să-ncerce, că vede el pe dracu'...

-   Te crez, da' Johny Miller? Aş vrea să-l văz pe Johny Miller trăgând din lulea.

-  Ăla? făcu Joe. Păi ăla, numa' să-i dea fumul pe la nas şi cade jos.

-  Îhî, Joe, chiar aşa... Auzi? Ce n-aş da să ne vază băieţii acuma!

-  Da' eu!

-   Auziţi, mă băieţi, voi să nu spuneţi nimica, ş-odată, când sunt strânşi toţi, viu eu la tine şi zic: "Mă Joe, n-ai o pipă? Că n-am mai fumat de nu ştiu când!" Şi tu zici, aşa-ntr-o doară, scârbit:"Cum să nu, am... am luleaua veche şi mai am una, da' nu-ş-cum, e cam prost tutunu', fir-ar al dracului..." Şi eu de colo: "Las-că nu-i nimica, numa' tare să fie". Şi pe-urmă tu scoţi lulelele din buzunar şi amândoi ni le aprindem aşa, tacticos; să vezi cum o să se mai zgâiască ăia la noi!

-  Mă, să fie-al dracului, să vezi ce-o să ne mai râdem, Tom. Abia aştept!

-   Da' eu! Şi după aia le spunem c-am învăţat când eram la piraterie şi să vezi ce rău o să le pară că n-au fost şi ei cu noi!

-   Te crez! Pui mâna-n foc c-o să moară de necaz!

Şi-aşa o ţineau întruna. Dar de la o vreme, conversaţia începu să cam lâncezească, să se destrame. Tăcerile se lungeau, băieţii scuipau uimitor de des. Fiece por din gură se prefăcuse într-o fântână ţâşnitoare. Abia mai pridideau să-şi descarce depozitele de sub limbă, destul de rapid pentru a împiedica o inundaţie; în ciuda tuturor sforţărilor, tot le mai alunecau valuri de salivă pe gâtlej şi de fiece dată urmau opintiri subite. Amândoi băieţii arătau acum foarte palizi şi nenorociţi. Lui Joe începură să-i tremure degetele şi-i căzu luleaua din mână. În curând pică şi a lui Tom. Amândouă fântânile ţâşneau cu vehemenţă, amândouă pompele lucrau din plin la descărcare. Într-un târziu, Joe zise cu glas stins:

- Mi-am pierdut briceagul. Ar trebui să mă duc să-l caut. Tom spuse cu buze tremurătoare, dar cu o intonaţie demnă:

-  Îţi ajut şi eu. Du-te tu într-acolo şi eu o să caut la izvor. Nu, Huck, nu-i nevoie să vii şi tu, o să-l găsim noi.

Aşa că Huck şezu iar jos şi aşteptă timp de un ceas. După aceea, începu să i se urască singur şi merse să-şi caute tovarăşii. Erau amândoi în pădure, însă la o mare depărtare unul de altul. Amândoi erau foarte galbeni la faţă şi aproape adormiţi. Dar ceva îi spunea lui Huck că, de vor fi avut vreo supărare, scăpaseră între timp de ea.

Nu prea au fost vorbăreţi în seara aceea la cină. Aveau o privire sfioasă, şi când Huck îşi umplu luleaua şi se pregăti să le umple şi pe ale lor, ei spuseră că nu prea le era bine şi că preferau să nu fumeze, nu-ş-ce dracu mâncaseră la prânz şi nu le priise.