Ca la nouă ani

Cel mai mult în ultimul timp mă frământă problema inocenței. Nu știu să o definesc, însă o intuiesc și mi se pare ceva mai presus de orice valoare. Poate tocmai din cauza asta inocența nu poate fi păstrată: e ceva dincolo de condiția umană. Trece pe la fiecare, se oprește puțin, parcă pentru a se odihni, apoi își ia zborul.

Poza Inocentei

Îmi vine să plâng gândindu-mă că Maria își va pierde și ea, ca toată lumea, inocența. Va descoperi că nu există Moș Crăciun. Va înțelege că oamenii nu sunt prin definiție buni și prietenoși. Va învăța că sub un zâmbet se poate ascunde un rictus. Va pricepe că nimic nu este veșnic. Va simți și ea nevoia să răspundă la rău cu rău. Va ține minte răul care i s-a făcut. Va descoperi că în afară de părinți nu este nimeni dispus să îi fie alături oricând. Va fi străbătută de sentimentul că viața n-are sens. Îi va fi teamă. Va uita, încet încet, tot ce reprezintă azi universul ei plin de bucurie și culori strălucitoare. Va uita să se joace. Își va pierde expresia pe care o iubesc atât de mult în Poza Inocenței. Va fi, cu alte cuvinte un om ca toți oamenii, de la care inocența a zburat. Nu știu de ce trebuie să se întâmple așa. Nu vreau argumente. Știu că unii pot întreba: „și ce-ai vrea, să rămână toată viața ca la nouă ani?” Poate că aș vrea să rămânem cu toții ca la nouă ani, să fim o lume de inocenți, care nu sunt în stare să-și facă rău unul celuilalt, care cred în minuni, care se joacă după ce muncesc, care nu contribuie la sporirea răului acestei lumi.