Ou sont...

Ninge la Timişoara! De fapt ningea, pentru că n-am apucat bine să scriu asta şi gata, nu mai ninge. În fiecare an, când se întâmplă fenomenul, mă uit pe geam şi-mi amintesc ninsorile de altădată, de la Sinaia. "Ou sont les neiges d'antan?" zice Villon, referindu-se, ce-i drept la femeile din alte vremuri. Aşa aş putea întreba şi eu, ne-metaforic.

Când ningea la Sinaia, era un vis. Zăpada se aşternea peste tot, imaculată, nu treceau, ca aici, sute de maşini care s-o transforme în zoaie, câinii se bucurau parcă şi mai mult decât noi copiii şi începeau să se tăvălească prin omăt, apăreau rapid săniile, mergeam să bătătorim pârtiile şi apoi să te ţii distracţie. Mai ales că asta se întâmpla la timpul cuvenit, adică înainte de Crăciun. Moşul venea prin nămeţi, cu greu, nu ca acum, pe asfalt şi cu pantofi de piele. Aerul de sărbătoare era prezent necontenit şi încă şi azi, când simt în nări mirosul îngheţului, oriunde aş fi, parcă m-aş afla din nou pe pârtiile din Popicărie.
N-are rost să mai descriu jalea iernilor timişene. O să spun doar atât: oamenii care au crescut aici nu au amintiri cu adevăratele zăpezi.