Jocul mortal

De câte ori mă duc în locuri unde se pot vedea animale sălbatice captive, mă înfior la ideea că unele dintre ele nu renunţă niciodată la libertate. Au înţeles că nu pot ieşi din cuşti, pentru că nu pot roade graţiile, nu pot sparge geamurile şi nu pot sări peste zidurile înalte. Asta nu înseamnă că şi-au luat adio de la libertate. Până în ultima clipă, aceste fiare stau cu simţurile încordate, sperând să apară o cât de mică ocazie de scăpare. O neatenţie a celui care vine să le hrănească, un moment de slăbiciune, nu le trebuie mai mult şi redevin luptătorii din junglă. 

Niciodată, orice-ai face, nu poţi înfrânge tigrul. L-ai prins prin viclenie, l-ai luat din savană şi l-ai pus într-o cuşcă, unde va patrula tot restul vieţii lui. Dar nu ai cum să-l determini să-ţi recunoască superioritatea, să se teamă, să accepte că e mai slab decât tine. Pândeşte neobosit şi, la cea mai mică greşeală pe care o faci, trece la atac.
Îmi amintesc de vizita pe care am făcut-o împreună cu Maria la grădina zoologică din Praga. Ne-am dus direct la fiarele cele mari, să le vedem mersul felin şi ochii hipnotici. Am ajuns la cuşca panterei. O priveam prin peretele de sticlă, plimbându-se în sus şi-n jos pe sub nişte arbori şi ignorându-ne. Am făcut zgomot, am încercat să-i atragem atenţia, dar n-am avut succes: a continuat să se plimbe, să penduleze pe sub arbori, de parcă asta ar fi făcut de la începutul lumii. Nici măcar o privire nu ne-a aruncat.
În cele din urmă, am plecat. Am făcut trei paşi şi, nu ştiu ce m-a determinat să întorc capul, să mai văd odată pantera cea mândră. Și am înlemnit, pentru că era lângă poartă şi ne privea prin peretele de sticlă cu nişte ochi galbeni şi rotunzi. Am realizat într-o fracţiune de secundă că totul fusese parte a unui joc mortal, un joc al indiferenţei ucigaşe, pentru că de îndată ce ne-am întors cu spatele a fost lângă noi, gata să ne înhaţe, şi numai peretele de sticlă a ţinut-o pe loc.