Cum se înfoaie dropioiul
Pe întinsul Bărăganului, spre sfîrşitul lui aprilie, omul de la munte
care a ieşit pentru prima dată în şesul fără hotar vede cu uimire că
frumuseţile peisajului rivalizează cu cele ale muntelui său drag. În jocul de
culori apare deodată ceva nou, straniu. Să fie oare petic de zăpadă uitat de
iarnă în cîrca unui muşuroi? Nu se poate. Să fie tufuşoară de porumbei
înflorită alb în mijlocul holdei tinere? De asemenea e cu neputinţă. „Dropioi
înfoiat", şopteşte mentorul. Cum ar fi dropioi, pasăre, cînd nu i se mai
vede nici cap, nici coadă, trup, aripi, gît? Un ghem enorm, ca o căpicioară, cu
contururi care se schimbă încet, dezvelind tot mai mult albul strălucitor, cu
pată mare albăstruie, cu puţin ruginiu, adunîndu-se apoi pînă nu mai rămîne
decît ruginiul, care se pierde în împrejurime. Să nu fi fost oare încă o
înşelare a mirajului, care i-a vrăjit întins de apă azurie, copaci, şi care s-a
topit apoi în linia îndepărtată a orizontului ? Vietate e totuşi — vînătorul
localnic ştie — dropioi e. Iată că se mişcă încet, în zvîcniri, în tremurări,
iată că apare alb, tot mai mult alb şi s-a refăcut arătarea de mai înainte.
Am uitat carabina, oricît doream să-mi împuşc primul dropioi, şi am
ridicat la ochi binoclul. Şi iarăşi i-am întrebat: cum poate oare să ia acea
înfăţişare de necrezut dropioiul, pe care acum îl văd, pasăre ca toate
păsările, cu gîtul ridicat, cu penele ruginii strînse la trup? În zadar mă
îndeamnă călăuza mea să las binoclul şi să văd de carabină. Vreau să văd şi minunea
asta.
Bietul dropioi ! Pînă la urmă i-am plătit cu glonţ scena de o jumătate
de ceas pe care mi-a jucat-o parcă anume ca să mă lămurească. Prin binoclu am
urmărit fazele înfoirii. Le-am cam încurcat, apoi în alte dăţi, alţi dropioi
m-au învăţat. Poate că nu deplin. Oricum, mult nu cred să greşesc cînd încerc
să descriu ciudata performanţă a dropioiului cînd se umflă, rotind ca un curcan
între dropiţele lui.
Dropioiul păşeşte înţepat, ca şi cînd s-ar grăbi. În mers îşi răsfrînge
deodată, culcîndu-şi-le pe spate, penele cozii, de parcă nu mai are coadă.
Penele subcaudale, multe, pufoase şi albe ca zăpada îi ajung astfel deasupra.
Acum îşi umflă cu aer guşa, punga enormă pe care o are la gît, şi apar de două
părţi ale gîtului pete mari golaşe, albăstrui. Cînd e făcută şi această a doua
figură, dropioiul se opreşte din mers şi îşi răsuceşte aripile parcă şi le
scrînteşte. Întîi şi le coboară, moi, apoi cu mişcări sacadate îşi întinde cele
două părţi superioare ale aripilor în lături şi înapoi, îşi trece înainte întîi
penele umerilor ca un evantai, apoi îşi răsuceşte înainte toate penele
aripilor. În această răsturnare a penelor aripilor, în ridicarea gulerului de
pene al umerilor, a dispărut capul răsturnat pe spate, toată pasărea luînd
înfăţişarea unui glob de pene, de neînchipuit. Aşa umflat paradează pe lîngă
dropiţe, cu paşi smuciţi, cutremurîndu-se, oprindu-se, pornind iarăşi.
De la depărtarea mare, de cel puţin o sută cincizeci de metri, de unde
e nevoit să tragă, vînătorul, chiar şi cu lunetă pe armă, trebuie oarecum să ghicească
unde este într-adevăr trupul în această învolburare fantastică de pene. Şi
cocoşul de munte se umflă în rotit; îsi face coada evantai mare, îsi zbîrleşte
penele de pe gît, îşi coboară aripile, dar rămîne... pasăre. Dropioiul înfoiat
este o arătare stranie, cum alta nu întîlneşti la niciuna dintre păsările
noastre în parada împerecherii. Păcat că vînătorul nu prea are răgaz să observe
şi se grăbeşte să atingă trăgaciul. E văzut din depărtare, „minunea"
dispare, întreg cîrdul de nuntă ia aripi, se înalţă, se topeşte în zare.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu