Mici intamplari cu animale (92)

Manevra vidrei

Pe la mijlocul lui mai mă găseam pe malul unui rîu de munte, la pescuit de păstrăvi. Rîul avea apă multă, fiindcă pe atunci se topeau zăpezile de pe înălţimile cele mari. În locul unde ajunsesem cu unditul, curgea destul de lin, formînd între malurile înalte întinderi de apă liniştită. Aud o plescăitură pu­ternică, apoi zgomot mai domol, de apă bătută. De îndată am crezut că ştiu despre ce e vorba: braconieri, care acum sub seară dau cu prostovolul. Îmi reazem undita de un copac, mă trag încet pe lîngă apă şi, cu mare băgare de seamă, mă furişez de-a lungul malului, ca să surprind braconierii. Am scos capul prin fereastra dintre nişte tufe şi am cuprins în ochi o distanţă bună. Cercetez, aştept — niciun braconier cu prostovolul. Dar ceva trebuie să fi fost, doar nu mi s-a năzărit din senin!

După un timp, observ pe malul de dincolo — mai jos de mine cam cu vreo treizeci de paşi — o negreaţă care mişca domol. Privesc cu atenţie: o vidră! Stătea pe malul înalt, ghemuită, mişcînd numai din cap din cînd în cînd. Cum nu aveam armă la mine (ce era să fac cu ea la pescuit?) şi cum cu undiţa nu poţi să prinzi vidre, m-am resemnat la rolul de observator, şi pe urmă n-am regretat.

Deodată vidra se ridică, vine pînă deasupra apei, apoi se aruncă în ea cu o mişcare pe care nu o pot numi decît foarte elegantă. Credeam că s-a aruncat după vreun peşte pe care l-a zărit de sus. Dar vidra a apărut imediat la suprafaţă şi a în­ceput să joace ca o nebună într-un cerc ca de patru metri. Se învîrtea, se răsucea, se da la fund, plescăia apa cu labele, cu coada.

„Vidra asta s-a săturat de peşte şi acum nu-şi încape în piele, se joacă". Aşa mă gîndeam, cînd iată, vidra mea se opreşte din figurile ei nebuneşti şi se repede spre mal, se afundă sub el şi peste puţin timp apare din nou, în gură cu un păstrăv mare, cum eu nu prinsesem de multă vreme. Revine la locul pe unde se aruncase şi iese deasupra ţărmului, apoi începe să mănînce peştele. Pînă s-a înserat bine a mai făcut de două ori aceasta manevră ciudată, în văzul meu: o dată tot în locul unde o observasem întîi, apoi a doua oară cu ceva mai înspre mine. De amîndouă dăţile a prins păstrăv.

N-am putut răbda ca, înainte de a pleca neputincios, să nu-i arunc o piatră şi să nu strig la ea. Cel puţin să-i stric pofta şi să salvez cîţiva peşti de aici...

Fără îndoială că vidra aceasta făcea un lucru foarte cu cap. Cînd se arunca în apă şi făcea scandal mare, peştii din preajmă, speriaţi, se refugiau prin cotloanele de sub mal, pe sub rădăcinile şi bolovanii de acolo. Pe urmă vidra punea gura pe ei, fără multă greutate; îi lua... ca din oala. E jucăuşa vidra, dar şi deşteaptă!

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor