Un erou al lui Pär Lagerkvist

Moartea unui erou

Intr-un oraş unde locuitorilor li se părea că nu se pot distra niciodată îndeajuns, un consorţiu angajase un om care trebuia să stea în echilibru în cap pe săgeata din vîrful bisericii şi după aceea să se arunce jos ca să se omoare. Pentru asta, omul ar fi primit 500.000 de coroane. În toate straturile sociale şi în toate cercurile, lumea se interesa cu însufleţire de afacerea aceasta, biletele s-au vîndut în cîteva zile şi nu se mai vorbea despre nimic altceva. Toţi găseau că-i vorba de o acţiune cît se poate de curajoasă. Îşi ziceau însă că şi preţul e corespunzător. E destul de neplăcut să cazi jos şi să mori, mai ales de la o asemenea înălţime.

Trebuia să recunoşti însă că şi răsplata era ispititoare. Consorţiul care organizase totul nu se zgîrcise defel – şi puteai fi mîndru că oraşul reuşise să pună la cale un asemenea spectacol. Natural, atrăgea atenţia în cel mai înalt grad şi omul care se învoise să execute lucrul acela. Reporterii ziarelor se aruncau asupra lui, cu un zel aprins, pentru că mai rămăseseră doar cîteva zile pînă cînd avea să aibă loc spectacolul. El i-a primit cu bunăvoinţa în apartamentul său de două camere din cel mai distins hotel al oraşului.

– Ei, pentru mine nu-i decît o afacere, spunea. Mi s-a oferit suma pe care o cunoaşteţi şi am acceptat. Asta-i tot.

– Dar nu vi se pare de loc dezagreabil faptul că trebuie sa vă pierdeţi astfel viaţa? Se înţelege că-i necesar, pentru că altfel n-ar mai fi nimic senzaţional şi consorţiul n-ar plăti atîta, însă pentru dumneavoastră personal nu poate fi ceva agreabil.

– O, aveţi dreptate, m-am gîndit şi eu. Dar ce nu face omul pentru bani!

Pe baza acestor declaraţii s-au scris în ziare lungi articole despre omul acela, pînă atunci necunoscut, despre trecutul său, opiniile sale, poziţia lui faţă de diferite probleme ale zilei, caracterul şi viaţa lui particulară. în toate ziarele vedeai portretul său: un tînăr puternic, fără nimic deosebit, dar sănătos şi curajos, cu o figură energică, deschisă, un reprezentant tipic al celor mai buni tineri din vremea noastră, robust şi cu voinţa călită. În toate cafenelele, lumea întorcea capul după el, cu gîndul la senzaţia care-i aştepta. Nu-i găsea nimeni niciun cusur – un tînar simpatic; femeilor li se părea superb. Unii, care aveau mai multă minte, ridicau din umeri: lucrătură subţire, ziceau. Toţi erau de acord că o idee ca asta, atît de fantastică şi de bizară, n-ar fi putut să apară decît în remarcabila noastră vreme, cu modul său de viaţă atît de intens şi cu capacitatea ei de a sacrifica orice. Şi toţi erau de acord: consorţiul era vrednic de toată lauda pentru că nu pregetase să cheltuiască atîta spre a realiza ceva de seamă şi pentru că oferise oraşului prilejul unui asemenea spectacol. De bună seamă, cheltuielile se vor acoperi prin preţul mare al biletelor; oricum însă, existau şi riscuri.

In sfîrşit, a sosit şi ziua cea mare. Împrejurimile bisericii cu pricina erau ticsite de lume.

Tensiunea era enormă. Toţi îşi ţineau respiraţia, excitaţi de ceea ce avea să se întîmple.

Şi omul a căzut; totul s-a petrecut repede. Privitorii s-au cutremurat, pe urmă şi-au venit în fire şi au plecat pe la casele lor. Într-un fel oarecare, se simţeau dezamăgiţi. Fusese ceva măreţ, dar oricum... La urma urmelor, omul acela se omorîse, şi atîta tot! Plătiseră destul de scump pentru ceva totuşi simplu. Omul se făcuse zob, desigur, însă ce plăcere găseai în asta?

Să sacrifici astfel un tineret plin de speranţe! S-au întors toţi acasă nemulţumiţi, doamnele deschizîndu-şi umbrelele de soare. O, ar trebui interzise asemenea orori. Cui ar putea să-i placă aşa ceva? Dacă stai să te gîndeşti bine, e revoltător.