Mici intamplari cu animale (67)

Pescuiam adeseori în rîul Sebeşului şi îmi plăcea mai ales apa largă, adîncă şi liniştită care se strîngea deasupra unui opust. Din acest loc am scos mulţi peşti frumoşi. Păstrăvii de aici aveau un tabiet. În orele calde de după-amiază parcă ieşeau la plimbare, în societate: circulau în jurul malurilor şi pe lîngă opust, îngrămădiţi, leneşi, abia mişcînd. Alţii stă­teau ca morţi pe fundul apei. În zadar le ofeream atunci orice momeală: erau în altă toană. Lăsam undiţa şi treceam oare­cum în revistă populaţia. De pe înălţimea opustului sau de pe malul ridicat, vedeam bine în apa clară convoiul şi pe cei ce leneveau, culcaţi cu burta pe patul albiei.

Într-un rînd mi s-a părut că văd un monstru: un peşte care n-avea cap, ci două cozi — una în faţă, alta unde îi este locul. Privesc mai bine şi înţeleg: era un păstrăv mare, din gura căruia atîrna mai bine de jumătate din trupul altui păstrăv. Ceea ce se vedea din pradă putea să aibă o lungime de zece-doisprezece centimetri. Păstrăvul-canibal ţinea rost cu ceilalţi, înota şi el agale şi nu părea de loc stînjenit de prada pe care era pe cale să o înghită. M-am mirat atunci, dar mai mare mi-a fost mirarea a doua zi, cînd iarăşi stăteam sus pe bîrnele zăgazului şi îmi luam în seamă nădejdile din viitor. Iată în „plimbare" şi canibalul meu de ieri. După douăzeci şi patru de ore încă nu reuşise să înghită complet peştele, dar operaţia progresase: din gură nu mai atîrna decît înotătoarea cozii, ca o floare. Am desluşit bine lucrul acesta şi nu mă îndoiesc că era păstrăvul de ieri, care între timp a avansat binişor în înghiţi­rea prăzii.

Tare aş fi voit să spintec burta acestui păstrăv, să văd în ce stare se găseau capul şi partea dinainte a victimei,  care probabil îi ajunsese pînă în stomac. Se poate că ceea ce ajunge în rînză se macerează, şi face loc ca să încapă, pe rînd, şi restul trupului prăzii. O presupunere a mea de pe urma celor văzute: mai bine de o zi a făcut peştele-pradă drumul prin gură, gîtlej şi stomac, şi răpitorul de data aceasta părea în toate apele lui, cu nimic deranjat.

A treia zi, oricît am cercetat „pluta" de păstrăvi care defi­lau şi pe cei ce leneveau, n-am mai văzut nici unul cu floare în gură.

(*)

Lîngă rîul Lăpuşna din Munţii Gurghiului era o crescătorie de păstrăvi. într-o zi de la începutul lui aprilie, apa a ridicat la suprafaţă un păstrăv mort, cam de o jumătate de kilogram. Din gură îi atîrna coada altui păstrăv, mai mic. Ce s-a în­tîmplat era uşor de ghicit. Cel mare s-a dedat la canibalism şi, fiind prea lacom, şi-a ales o victimă prea voluminoasă. A omorît, a început să înghită. A început, dar n-a putut sfîrşi şi nici n-a mai putut lepăda din gîtlej peştele care intrase adînc. Cînd a scos cei doi peşti morţi, paznicul pescăriei a găsit o ex­plicaţie glumeaţă. Păstrăvul prins, în doagă de moarte a bleste­mat: „Sta-ţi-aş în gît!" Şi i s-a prins blestemul... 

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor