O poveste a lui Mario Vargas Llosa

Bunicul

Ori de câte ori trosnea o crenguţă, sau orăcăia o broască, sau vibrau geamurile de la bucătăria din fundul grădinii, bătrânelul sărea sprinten din scaunul lui improvizat, care era o piatră turtită, şi scruta neliniştit ftunzişul. Dar nici urmă de copil. În schimb, prin ferestrele dela sufragerie, deschise către pergolă, vedea luminiţele candelabrului aprins de ceva vreme, iarpe sub ele, umbre nedesluşite ce alunecau înoetişordintr-oparlneînalta, odată cu perdelele. Era miop din tinereţe, aşa că degeaba încerca să-şi dea seama dacă cinau deja, ori dacă nu cumva acele umbre nestatornice erau de la copacii mai înalţi.

Se întoarse la locul său şi aşteptă. Cu o noapte în urmă plouase, iar pământul şi florile răspândeau un miros plăcut de umezeală. Însă insectele mişunau, şi mâinile agitate cu disperare de don Eulogio în jurul feţei nu izbuteau să le alunge: la bărbia lui tremurătoare, la frunte, până şi în pliurile pleoapelor, ajungeau în fiecare clipă lanţete invizibile care-l înţepau. Entuziasmul şi surescitarea, care, pe timpul zilei, îi menţinuseră trupul într-o stare febrilă, gata de acţiune, scăzuseră, iar acum era cuprins de oboseală şi de o oarecare tristeţe. Îl deranja întunericul din grădina aia mare şi-l chinuia gândul - persistent şi umilitor - că cineva, eventual bucătăreasa ori majordomul, l-ar fi putut surprinde în ascunzătoarea lui. „Ce faceţi dumneavoastră în grădină la ora asta, don Eulogio?" Pe urmă ar fi venit fiul său şi nora, convinşi că e nebun. Scuturat de un tremur nervos, întoarse capul şi, printre răzoarele de crizanteme, tuberoze şi trandafiri, zări poteca îngustă care ducea până la uşa falsă, ocolind porumbarul. Se mai linişti puţin, amintindu-şi că de trei ori se asigurase că poarta era lângă el, cu zăvorul tras, şi că în câteva secunde putea s-o şteargă spre stradă fără să fie văzut.

„Dar dacă o fi venit deja?", se întrebă îngrijorat. Pentru că, la câteva minute după ce pătrusese cu grijă în casă, pe poarta aproape uitată din grădină, existase un moment în care pierduse noţiunea timpului şi rămăsese ca adormit. Revenise la realitate abia atunci când obiectul pe care-l mângâia acum fără să-şi dea seama îi căzuse din mâini şi-l lovise peste coapsă. Numai că era imposibil. Copilul nu putea să fi trecut prin grădină, paşii lui temători l-ar fi deşteptat, iar micuţul, zărindu-şi bunicul, încovoiat şi adormit chiar la marginea potecii care ducea la bucătărie, ar fi ţipat.

Gândurile astea îl însufleţiră. Vântul sufla mai slab, iar corpul i se adapta la mediu, nu mai tremura. Pipăindu-şi buzunarele sacoului, dădu peste corpul dur şi cilindric al lumânării cumpărate în acea după-amiază de la prăvălia din colţ. Amuzat, bătrânul zâmbi în semiîntuneric: îşi aminti faţa surprinsă a vânzătoarei. El era foarte serios, mergând ţanţoş de colo-colo, mişcându-şi uşor, în cerc, bastonul lung, placat cu metal, în timp ce femeia trecea pe sub lumânările şi lumânărelele ei de diferite dimensiuni. „Asta", spusese el, cu un gest rapid menit să sugereze cât de mult îl stingherea treaba neplăcută pe care o îndeplinea. Vânzătoarea insistase să i-o împacheteze, însă don Eulogio n-a acceptat şi a părăsit prăvălia în grabă. Restul după-amiezii îl petrecuse la Club Nacional, închis în micul salon de rocambor, unde nu era niciodată nimeni. Totuşi, împingând precauţia până la extrem, pentru a evita solicitudinea chelnerilor, încuiase uşa. Apoi, cufundat confortabil în fotoliul de o insolită culoare stacojie, îşi deschisese servieta pe care o purta cu el şi scosese preţiosul pachet. O ţinea învelită în frumosul lui fular de mătase albă, exact acela pe care-l purtase în seara când făcuse descoperirea.

La ora cea mai cenuşie a crepusculului, luase un taxi, cerându-i şoferului să-l ducă la marginea oraşului; sufla o briză plăcută şi călduţă, iar priveliştea cerului, între gri şi roşiatică, avea să fie şi mai misterioasă în plină câmpie. În timp ce automobilul plutea uşor peste asfalt,  ochişorii vioi ai bătrânului, singurul semn de sprinteneală de pe faţa sa fleşcăită, numai pungi atârnate, lunecau distraţi pe marginea canalului paralel cu şoseaua, când, dintr-odată, o zări.

„Opreşte!“ zise el, dar şoferul nu-l auzi. „Opreşte! Stai!" Când maşina se opri şi, în marşarier, ajunse până la mormanul de pietre, don Eulogio constată că era, într-adevăr, o tigvă. Ţinând-o în mâini, uită de briză şi de peisaj şi cercetă minuţios, cu o nelinişte tot mai mare, acea dură, îndărătnicã şi ostilã formă impenetrabilă, despuiată de carne şi de piele, fără nas, fără ochi şi fără limbă. Era mică şi se simţi inclinat să creadă că era a unui copil. Era murdară, prăfuită, tigva pleşuvă avea o gaură de mărimea unei monede, cu marginile pline de aşchii. Orificiul nasului era un triunghi perfect, despărţit de gură printr-o punte subţire şi mai puţin galbenă decât bărbia. Se amuză trecându-şi un deget prin orbitele goale, acoperind craniul cu mâna sub formă de bonetă, ori vârându-şi pumnul prin cavitatea inferioară, sprijinindu-l pe dinăuntru: atunci, scoţând vârful unui deget prin triunghi şi al încă unuia pe gură, aidoma unei limbuţe lungi şi incisive, îşi mişca mâna încoace şi încolo şi se distra enorm închipuindu-şi că era vie.

Două zile a ţinut-o ascunsă în sertarul comodei, umflând servieta din piele, învelită cu grijă, fără să-i dezvăluie nimănui ce descoperise. În după-amiaza următoare, a rămas în camera lui, plimbându-se agitat printre mobilele opulente ale înaintaşilor. Aproape că nu-şi ridica fruntea; s-ar fi zis că examina, cu o devoţiune profundă şi cu o oarecare spaimă, desenele sângeroase şi magice din cercul din mijlocul covorului, dar el de fapt nici măcar nu le vedea. La început, fusese nehotărât, preocupat; puteau apărea complicaţii în familie, ori poate aveau să râdă de el. La gândul ăsta se indignă, fu cuprins de nelinişte şi îi veni să plângă. De atunci, doar o singură dată se gândise la altceva decât la planul acela: la un moment dat, stând în picioare în faţa ferestrei, privirea i se oprise asupra porumbarului întunecat, plin de găuri, şi îşi amintise cum, odinioară, acea căsuţă din lemn, cu uşi nenumărate, nu era goală şi lipsită de viaţă, ci locuită de nişte animăluţe cenuşii şi albe care ciocăneau în lemn cu pliscurile lor şi care, uneori, zburau peste copacii şi peste florile din grădină. Se gândi cu nostalgie cât de fragili şi de drăgăstoşi erau: aveau încredere să vină şi să se aşeze pe mâna lui, unde mereu ţinea câteva grăunţe, iar atunci când îi înşfăca îşi mijeau ochii mici şi erau scuturaţi de un tremur scurt. Apoi nu se mai gândi la asta. Când majordomul veni să-l anunţe că cina era gata, se hotărâse deja. În acea noapte dormi bine.

A doua zi de dimineaţă, uită că visase cum un şir parşiv de furnici roşii invada subit porumbarul şi stârnea agitaţie printre animăluţe, în timp ce el, de la fereastră, urmărea scena printr-un ochean.

Îşi închipuise că-i va lua foarte puţin timp să cureţe tigva, dar se înşelase. Praful, sau ceea ce el crezuse că e praf, era, probabil, după mirosul înţepător, excrement şi nu se dezlipea de pereţii interiori, lucind ca o placă de metal în partea posterioară a craniului.

Pe măsură ce mătasea albă a fularului se acoperea de pete grase şi cenuşii, fără ca stratul de murdărie să dispară, surescitarea lui don Eulogio sporea. La un moment dat, indignat, azvârlise tigva, însă înainte ca aceasta să termine să se rostogolească se şi căise, şi sări de la locul lui, umblând în patru labe până când ajunse şi o ridică de pe jos cu grijă. Atunci îşi zise că ar putea s-o cureţe folosind vreo unsoare. Prin telefon, ceru de la bucătărie o sticlă de ulei, apoi îl aşteptă în uşă pe chelner şi-i smulse violent sticla din mână, fără să bage de seamă privirea neliniştită cu care acesta încerca să străbată încăperea peste umărul lui. Tulburat, îşi îmbibă fularul în ulei şi, la început mai domol, apoi înteţind ritmul, frecă până la exasperare. În scurt timp, constată cu entuziasm că remediul era eficace; o ploaie subţire de praf îi căzu la picioare, iar el nici măcar nu observa că uleiul îi umezea şi muchia pumnilor, şi mâneca sacoului.

Dintr-odată, ridicându-se dintr-un salt, admiră tigva pe care o ţinea deasupra capului, curată, strălucitoare, nernişcată, cu nişte punctişoare ca de transpiraţie pe suprafaţa vălurită a pomeţilor. O înveli la loc, cu drag; îşi închise servieta şi ieşi din Club Nacional. Maşina pe care o luă din piaţa San Martin îl lăsă în spatele casei sale, în Orrantia. Se înnoptase. În semiîntunericul rece al străzii se opri un moment, temându-se că poarta putea fi închisă. Vlăguit, îşi întinse braţul şi sări în sus de fericire văzând cum clanţa se învârtea şi poarta ceda cu un scurt scârţâit.

În clipa aceea, auzi glasuri pe pergolă. Era atât de absorbit, încât uitase motivul acelei alergături înfrigurate. Glasurile şi mişcarea îl surprinseseră atât de tare, încât inima lui era ca un balon de oxigen conectat la un muribund. Prima reacţie a fost să se pitească, însă o făcu neîndemânatic, alunecă pe piatră şi căzu pe burtă. Simţi o durere ascuţită în frunte şi un gust neplăcut de pământ reavăn, dar nu făcu niciun efort să se ridice şi rămase acolo, pe jumătate îngropat între ierburi, respirând greu, tremurând. În cădere avusese vreme să ridice mâna în care ţinea tigva, în aşa fel încât aceasta se menţinuse în aer, la doar câţiva centimetri de sol, curată.

Pergola se afla la vreo douăzeci de metri de ascunzătoare, iar don Eulogio auzea glasurile ca pe un murmur delicat, fără să desluşească ce spuneau. Se ridică anevoie. Privind cu atenţie, văzu atunci, în mijlocul arcului alcătuit din merii cei mari, ale căror rădăcini atingeau plinta sufrageriei, o siluetă clară şi suplă, şi pricepu că era fiul său. Lângă el mai era una, mai clară şi mai mică, aplecată într-o parte, cu un oarecare aer de delăsare. Era femeia. Clipind, frecându-şi ochii, se chinui zadarnic să-l zărească pe copil. Atunci îl auzi râzând: un râs cristalin, spontan, total, care străbătea grădina ca un animăluţ. Nu mai aşteptă altceva; scoase lumânarea din buzunarul de la sacou, adună pe bâjbâite nişte crengi, bulgări de pământ şi pietricele şi lucră rapid, până când fixă lumânarea pe pietre şi o plasă, ca un obstacol, în mijlocul cărării. Apoi, cu extremă delicateţe, astfel încât lumânarea să nu-şi piardă echilibrul, aşeză tigva deasupra. Pradă unei mari surescitări, lipindu-şi genele de masivul corp lubrifiat, se bucură: măsura era corectă, prin orificiul din craniu ieşea la iveală vârful alb al lumânării, ca o tuberoză. Nu putu să mai observe în continuare. Tatăl ridicase glasul şi, cu toate că încă nu se putea desluşi ce spunea, ştiu că i se adresa copilului. Avu loc un fel de schimb de cuvinte între trei persoane: vocea groasă a tatălui, din ce în ce mai energică, murmurul melodios al femeii şi strigătele scurte şi stridente ale nepotului. Zgomotul încetă brusc. Tăcerea fu cât se poate de scurtă; o curmă copilul, ţipând: „Dar să fie clar: azi se termină pedeapsa. Aţi zis şapte zile si azi se termină. De mâine nu mă mai duc." Odată cu ultimele cuvinte auzi şi nişte paşi grăbiţi.

Venea în fugă? Era momentul hotărâtor. Don Eulogio învinse sufocarea care-l strangula şi-şi duse planul până la capăt. Primul chibrit scoase doar un firicel albastru, fugar. Al doilea luă foc bine. Arzându-şi unghiile, dar fără a simţi vreo durere, îl ţinu lângă tigvă, chiar şi câteva secunde după ce lumânarea se aprinsese. Şovăia, fiindcă ceea ce vedea nu era întocmai aşa cum îşi imaginase, când o flacără izbucni şi îi crescu brusc între mâini cu un foşnet neaşteptat, ca o călcătură de picior într-un morman de frunze uscate, şi atunci tigva se lumină cu totul, aruncând foc prin orbite, prin craniu, pe nas şi pe gură. ,,S-a aprins toată“, exclamă el uluit. Rămăsese nemişcat şi repeta ca un disc stricat: „din cauza uleiului, din cauza uleiului”, stupefiat, vrăjit dinaintea fascinantei tigve învăluite de flăcări.

Exact în clipa aceea auzi ţipătul. Un ţipăt sălbatic, un urlet de animal străpuns de o sumedenie de suliţe. Copilul se afla în faţa lui, cu mâinile depărtate şi cu degetele crispate. Livid, înfiorat, avea ochii şi gura larg căscate şi era acum mut şi rigid, dar gâtlejul său, în mod independent, slobozea nişte ciudate zgomote răguşite. ,,M-a văzut, m-a văzut“, îşi spunea don Eulogio, cuprins de panică. Însă, când îl privi, îşi dădu seama că nu fusese văzut, că nepotul său nu putea vedea altceva decât capul acela în flăcări. Ochii îi erau imobilizaţi, cu o groază profundă şi eternă zugrăvită în ei. Totul se petrecuse concomitent: vâlvătaia, urletul, priveliştea acelei figuri în pantaloni scurţi posedată subit de groază. Se gândea entuziasmat că faptele decurseseră cu mult mai bine chiar decât în planul său, când auzi glasuri şi paşi ce se apropiau, şi atunci, fără să-i mai pese de zgomotul pe care-l făcea, se răsuci pe jumătate şi, în salturi, îndepărtându-se de cărăruie, călcând în picioare răzoarele de crizanteme şi de trandafiri pe care le zărea pe măsură ce reflexele flăcării îl ajungeau din urmă, străbătu distanţa care-l despărţea de poartă. O traversă acompaniat de ţipătul femeii, la fel de asurzitor, dar mai puţin sincer decât al nepotului său. Nu se opri, nu-şi întoarse capul in urmă. În stradă, un vânt rece îi izbi fruntea şi părul rar, dar el nu băgă de seamă şi îşi văzu de drum, agale, ştergând cu umărul zidul grădinii, zâmbind satisfăcut, respirând mai bine, mai liniştit.