Aventurile lui Cepelică (6)

Baronul Portocală are necazuri cu burta, iar tînărul duce Mandarină ameninţă că se va arunca de pe dulap

A sosit momentul să arun­căm o privire şi în castelul conteselor Cireşiamare, care, după cum s-a văzut, stăpîneau tot satul, cu case, cu ogrăzi, cu bi­serică şi clopotniţă cu tot.

În ziua în care Cepelică strămutase în pădure căsuţa lui moş Dovleac, la castel domnea o forfotă şi o harababură de nedescris: sosiseră rudebeniile.

De fapt erau numai două: baronul Portocală şi tînărul duce Mandarină. Baronul Portocală era văr bun cu răposatul soţ al contesei Prima, în timp ce tînărul duce Mandarină era verişorul soţului contesei Secunda, răposat şi el.

Baronul Portocală era posesorul unui pîntec de o mărime cu totul neobişnuită, ceea ce nu era de mirare, dacă ţinem seama că mînca într-una, de dimineaţă pînă seara, şi de seară pînă dimineaţa. Abia dacă apuca să aţipească o oră pe noapte.

Pe vremuri, în tinereţe, baronul fusese mai cumpătat: în­fuleca din zori pînă seara – ce-i drept, în schimb, dormea apoi pînă în zori ca să mistuie mîncarea. Cu timpul îşi schim­base părerea.

– Somnul e timp pierdut. Cine doarme nu mănîncă, filo­zofa el.

La rîndul său, tînărul duce Mandarină dădu şi el destulă bătaie de cap celor din castel.

Căpşunica, sărmana cameristă a contesei Secunda, nu mai isprăvea cu călcatul cămăşilor. De cîte ori i le înfăţişa, tînărul duce se smiorcăia strîmbînd din nas, apoi izbucnea în lacrimi şi se căţăra pe primul dulap, urlînd cît îl ţinea gura:

– Ajutor! Ajutor!

Contesa Secunda alerga în graba mare, ţinîndu-se de cap:

– Cine te-a supărat, scumpul meu Mandarină?

Cămăşile. Nu-s bine călcate. Hî... vreau să mooor!!

Ca să-l convingă să nu-şi curme viaţa, contesa Secunda îi dărui toate cămăşile de mătase ale răposatului ei soţ.

Tînărul duce Mandarină coborî sprinten de pe dulap şi în­cepu să le încerce. Peste puţin îl auziră ţipînd din nou, ca din gură de şarpe:

– Ajutor! Ajutor!

Contesa Secunda sosi gîfîind, cu sticluţa de săruri la nas :

– Cine te-a supărat, scumpul meu verişor?

Am pierdut butonul de la guler! Adiooo... Nu mai vreau să trăiesc!

De data asta se cocoţase pe oglindă şi ameninţa să se arunce cu capul în jos.

Ca să-l potolească, contesa Secunda îi dărui toţi butonii răposatului ei soţ: şi pe cei de argint, şi pe cei de aur. Ba chiar şi pe cei cu pietre preţioase.

In felul acesta, pînă seara ducele Mandarină îşi ticsise va­lizele cu giuvaerele contesei Secunda şi acum îşi freca mul­ţumit mîinile.

Contesele se luară de gînduri văzînd atîta lăcomie şi-şi vărsară tot năduful pe sărmanul Cireşel, un nepoţel de al lor, rămas orfan de tată şi de mamă şi pe care-l creşteau ele.

– Mănînci pîinea de pomană, – îl ocăra contesa Prima. Du-te şi scrie-ţi temele.

– Le-am scris.

Scrie altele – poruncea neînduplecată contesa Secunda.

Iar Cireşel, ascultător, se apuca să scrie altele. Umplea zil­nic zeci de caiete cu fel de fel de teme şi exerciţii şi în fiecare săptămînă dădea gata munţi întregi de caiete.

În ziua aceea, contesele îl muştruluiră de cu dimineaţă.

– Ce te tot foieşti, trîntorule ?

– Aş vrea să fac o plimbare în parc.

– Pune-ţi pofta în cui, pierde-vară ce eşti! în parc se plimbă baronul Portocală, Marş de învaţă lecţia.

– Am învăţat-o.

– Învaţă alta.

Supus, băieţaşul se punea cu burta pe carte şi tocea în fiecare zi zeci şi sute de lecţii. Din biblioteca castelului nici nu mai avea ce să citească. De cîte ori contesele îl prindeau cu o carte în mînă îi luau la zor :

– Pune cărţile la locul lor, neisprăvitule! Nu vezi că le consumi?

– Bine, dar cum să învăţ, fără să mă uit în ele?

– Învaţă-le pe dinafară.

Cireşel se zăvorea atunci în odaie şi învăţa, învăţa, în­văţa... Bineînţeles, fără cărţi. Se gîndea toată ziulica la tot ce citise cîndva şi mai ales la ceea ce încă nu citise. Şi de atîta cugetare în gol, simţea că-i crapă ţeasta.

– Ce naiba cloceşti atîta? Uite cum te-ai gălbejit, – îl luau la rost cîteşidouă. Nu te mai gîndi de loc. Ce? Vrei să ne ruinezi cu doctoriile?

Într-un cuvînt, orice făcea sau nu făcea ieşea anapoda. Cel puţin aşa socoteau contesele.

Nu mai ştia cum s-o dreagă, cum s-o învîrtă, ca să scape de meliţa conteselor şi bietul orfan se simţea tare nefericit. În tot castelul avea un singur prieten: pe Căpşunica – biata cameristă a contesei Secunda. Fetişcanei i se strîngea inima de mila sărmanului băieţaş cu ochelari pe nas şi pe care nu-l iu­bea nimeni. Se purta frumos cu dînsul şi avea grijă ca în fiecare seară, înainte de culcare, să-i pună pe noptieră cîte o prăjitură.

În seara aceea însă baronul Portocală se îndopase la de­sert cu toate prăjiturile.

Tînărul duce Mandarină, care poftea şi el măcar un pişcot, striga cît îl ţinea gura, cocoţat pe bufet :

– Ajutor! Ajutor! Daţi-mă jos că mă omor!

Dar baronul nu se sinchisea cîtuşi de puţin de urletele lui – mîncă de zor pînă goli toată tava.

Contesa Secunda îşi frîngea mîinile, îngenunchiată în faţa bufetului, rugîndu-l galbenă de spaimă să nu-şi curme zilele. Pentru aceasta trebuia însă să-i promită ceva şi nu mai avea nimic.

În sfîrşit, tînărul duce Mandarină pricepu că nu mai era rost de desert şi, resemnat, coborî cu ajutorul lui Pătlăgică.

Chiar în clipa aceea, Pătlăgică fu înştiinţat de dispariţia casei lui moş Dovleac. Fără să mai stea pe gînduri, cavalerul expedie o telegramă guvernatorului, prinţul Lămîie, prin care-i cerea de urgenţă douăzeci de poliţişti, adică de Lămîiaşi, pen­tru a face cercetări.

Lămîiaşii se înfiinţară a doua zi. În doi timpi ,,curăţară te­renul", cu alte cuvinte cutreierară satul în lung şi în lat, arestînd pe oricine le ieşea în cale.

Fireşte, îl arestară şi pe meşterul Strugure. Cizmarul luă cu dînsul o sulă, ca să aibă cu ce-şi scărpina ţeasta şi îi urmă bodogănind.

– Portul de arme este interzis, – se răstiră la el Lămî­iaşii, şi-i confiscară sula.

– Şi eu cu ce să mă scarpin?

– Cînd o să ai trebuinţă, n-ai decît să anunţi comandantul si el va da dispoziţiile necesare.

Astfel, ori de cîte ori avea nevoie să se scarpine – şi avea nevoie ori de cîte ori chibzuia – meşterul Strugure dădea de veste comandantului şi acesta trimitea un Lămîilă să-l scarpine cu sabia.

Profesorului Pară, ce fu şi dînsul arestat, i se îngădui să-şi ia vioara şi o lumînare.

– La ce-ţi trebuie lumînarea ?

– Mi-a vîrît-o nevastă-mea în buzunar. Susţine că închisoarea castelului e cam întunecoasă.

Pe scurt, fură arestaţi toţi, cu mic, cu mare, afară de domnul Mazăre, pentru că era avocat, şi afară de Praz, pentru că în ciuda tuturor cercetărilor nu era nicăieri de găsit. Să nu vă închipuiţi că s-a ascuns. Nici vorbă. Praz şedea cît se poate de liniştit în cerdac, aşteptînd să se usuce albiturile puse la zvîntat pe sforile mustăţilor sale. Poliţiştii îl luaseră drept o prăjină şi trecuseră pe lîngă el fără să-l bage în seamă.

Dus spre închisoare, moş Dovleac nu mai contenea cu suspinele.

– Da' mai isprăveşte odată cu oftatul! – îi porunci, scos din sărite, comandantul.

– Nu pot, domnule. Am prea multe ofuri... Vezi dumneata, eu toată viaţa am trudit din greu şi în fiecare zi am economisit şi am pus deoparte cîte un of. Acum ce să fac? S-au adunat cu miile şi trebuie să le consum... of...

Dintre femei n-a fost arestată decît mătuşa Lubeniţa, şi cum refuza să iuţească pasul, poliţiştii o răsturnară şi o dădură de-a dura ca pe un butoi – într-atît era de rotundă – pînă la poarta închisorii.

Şi dacă Cepelică, cel care era atît de căutat, nu fu arestat, faptul se datorează – după cum se va vedea îndată – numai inteligenţei poliţiştilor. Băiatul se cocoţase împreună cu o fetiţă, Ridichiuţa, pe pîrleaz şi privea curios la forfota din jur.

– Ei, nepricopsiţilor, nu cumva aţi văzut prin partea locului un rebel periculos cu numele de Cepelică? – îl întrebară Lămîiaşii.

– Cum nu, s-a ascuns sub tichiuţa comandantului, —răspunse Cepelică şi o zbughi în ogradă, rîzînd cu poftă.

Chiar în aceeaşi zi dădu o raită ,,de recunoaştere" pe la castel. Hotărî că prizonierii trebuie liberaţi, şi Ridichiuţa fu, bineînţeles, pe dată, de aceeaşi părere.

Gianni Rodari