Din povestile lui Jeffrey Archer (1)

Statueta chinezească

Când a venit rândul statuetei chinezeşti să fie scoasă la licitaţie, în sală s-a stârnit acea rumoare care precede întotdeauna vânzarea unei capodopere. Asistentul licitatorului ţinea piesa delicată de fildeş sus pentru a putea fi admirată de publicul numeros, în timp ce licitatorul îşi plimbă privirea prin sală pentru a-şi da seama unde se află ofertanţii serioşi. M-am uitat în catalog şi am citit descrierea detaliată a piesei, precum şi ceea ce se ştia despre istoricul ei.

Statueta fusese cumpărată în Ha Li Chuan în 1871 şi era prezentată în catalogul firmei Sotheby cu menţiunea ciudată de „proprietatea unui gentleman”, ceea ce însemna, de regulă, că un membru al aristocraţiei nu vroia să se ştie că scotea în vânzare un obiect moştenit din generaţie în generaţie. M-am întrebat dacă aşa stăteau lucrurile şi în cazul de faţă şi mi-am pus în gând să fac nişte investigaţii pentru a afla cum a nimerit statueta chinezească în sala de licitaţii, în acea dimineaţă de joi, după mai bine de o sută de ani.

— Lotul nr. 103, a strigat licitatorul. Cât se oferă pentru acest exemplar magnific din...?

Sir Alexander Heathcote, în afară de faptul că era un gentleman, era un om extrem de meticulos. Avea o înălţime de exact un metru, nouăzeci şi trei de centimetri şi cinci milimetri, se scula la ora şapte fix în fiecare dimineaţă, lua, împreuna cu soţia, micul dejun constând dintr-un singur ou care a fiert exact patru minute, două felii de pâine prăjită cu gem cumpărat de la firma Cooper şi o cană de ceai chinezesc. După aceea, la ora opt şi douăzeci fix, lua o trăsură din faţa casei, care era situată în Cadogan Gardens, pentru a ajunge la Ministerul de Externe la opt cincizeci şi nouă fix, urmând să se întoarcă acasă când bătea ora şase.

Sir Alexander, unicul fiu al unui general, a dovedit că ştie exact ce vrea din fragedă copilărie. Dar, spre deosebire de tatăl său, el a ales să-şi slujească regina intrând în diplomaţie, o altă chemare foarte precisă. A pornit de la o slujbă măruntă de funcţionar la Ministerul de Externe, în Whitehall, ca să ajungă secretar trei la Calcutta, secretar doi la Viena şi secretar unu la Roma, apoi locţiitor al ambasadorului la Washington şi în sfârşit ambasador la Beijing. A fost încântat când dl. Gladstone i-a propus să reprezinte guvernul în China, deoarece manifesta de mai mult timp faţă de arta dinastiei Ming un interes care îl depăşea pe cel al unui amator. Această numire, care era o încununare a distinsei sale cariere, îi oferea ceea ce până atunci i se părea un lucru de neatins, posibilitatea de a vedea în habitatul lor natural o serie de statuete, picturi şi desene pe care până atunci nu le putuse admira decât în cărţi.

Când a sosit la Beijing cu suita sa, după o călătorie pe mare şi pe uscat care a durat aproape două luni, el i-a prezentat împărătesei Tzu-Hsi sigiliul său, precum şi o scrisoare personală adresată acesteia de către regina Victoria. Împărăteasa, îmbrăcată din cap până în picioare în alb şi auriu, l-a primit pe noul ambasador în sala tronului din Palatul Imperial. A citit scrisoarea din partea reginei britanice, în timp ce Sir Alexander aştepta în picioare. Majestatea Sa Imperială nu a dezvăluit nimic din conţinutul scrisorii noului ministru, urându-i doar succes în misiunea sa. Apoi a ridicat uşor colţurile gurii, ceea ce însemna, cum just a interpretat Sir Alexander, că audienţa s-a încheiat. În timp ce era condus înapoi prin sălile mari ale Palatului Imperial de către un mandarin îmbrăcat în veşminte de gală, negru cu auriu, Sir Alexander şi-a încetinit cât mai mult paşii pentru a putea cuprinde cu privirea colecţia magnifică de statuete din fildeş şi jad răspândite de jur împrejur prin clădire, cam în felul în care sunt îngrămădite astăzi în Florenţa operele lui Cellini şi Michelangelo.

Întrucât numirea sa ca ambasador era pentru o perioadă de numai trei ani, Sir Alexander nu şi-a luat concediu în acest răstimp, ci a preferat să-şi folosească timpul liber lăsând deoparte treburile ambasadei şi străbătând călare diversele provincii pentru a afla cât mai multe lucruri despre ţară şi despre oamenii ei. În aceste călătorii era întotdeauna însoţit şi de un mandarin de la palat care avea rol de interpret şi de călăuză.

Într-una din aceste călătorii, mergând pe străzile pline de noroi ale unui sătuc cu doar câteva case, numit Ha Li Chuan şi situat la o distanţă de vreo cincizeci de mile de Beijing, Sir Alexander a dat peste atelierul unui artizan bătrân. Ministrul le-a spus însoţitorilor să-l aştepte afară, a coborât de pe cal şi a intrat în baraca dărăpănată pentru a admira obiectele delicate de fildeş şi jad care umpleau rafturile din podea până în tavan.

Deşi moderne, piesele erau superb executate de un artizan cu experienţă. Ministrul intrase în atelier cu gândul să-şi cumpere o mică amintire din călătoria sa. O dată aflat în încăpere, aproape că nu a mai îndrăznit să facă niciun pas de teamă să nu dărâme ceva. Construcţia nu fusese proiectată pentru un vizitator de un metru, nouăzeci şi trei de centimetri şi cinci milimetri. Captivat de ceea ce vedea, Sir Alexander a rămas nemişcat, trăgând în piept mirosul parfumat de iasomie care plutea în aer.

Un bătrân artizan, îmbrăcat într-un halat albastru de culi şi având pe cap o pălărie neagră de pai tradiţională, s-a grăbit să-l întâmpine; o codiţă neagră de păr i se bălăbănea pe umeri. El s-a plecat adânc şi apoi s-a uitat în sus la uriaşul din Anglia. Ministrul i-a întors plecăciunea, iar mandarinul i-a explicat artizanului cine este Sir Alexander şi i-a transmis dorinţa acestuia de a-i permite să-i vadă lucrările. Bătrânul a dat din cap în sensul că e de acord, înainte de a apuca mandarinul să termine fraza. Timp de peste o oră ministrul a studiat cu admiraţie numeroase piese, oftând şi bucurându-se, după care s-a întors spre bătrân şi i-a lăudat măiestria. Artizanul a făcut o nouă plecăciune şi zâmbetul său sfios, pe lângă faptul că dezvăluia plăcerea sinceră pe care i-o făceau complimentele lui Sir Alexander, a lăsat să se vadă că nu mai avea niciun dinte în gură. Arătând cu degetul spre uşa din spate a atelierului, el a făcut semn celor doi vizitatori de vază să-l urmeze. Aceştia s-au conformat şi au intrat într-o adevărată Peşteră a lui Aladin, plină de minunaţi împăraţi în miniatură şi figuri clasice aşezate rânduri-rânduri. Ministrul ar fi stat bucuros cel puţin o săptămână în această orgie de fildeş. El s-a antrenat într-o discuţie înflăcărată cu bătrânul artizan, prin translator şi, curând, a ieşit la iveală pasiunea sa pentru dinastia Ming şi cunoştinţele pe care le avea despre ea. În faţa acestei descoperiri, chipul micuţului artizan s-a luminat şi întorcându-se spre mandarin l-a rugat ceva cu glas scăzut. Mandarinul a fost de acord şi a tradus.

— Excelenţa Voastră, am o piesă care reprezintă un împărat din dinastia Ming. Aş dori s-o vedeţi. Este o statuetă care se află în posesia familiei mele de peste şapte generaţii.

— Aş fi onorat, a spus ministrul.

— Eu aş fi onorat, Excelenţa Voastră, a replicat omuleţul, după care s-a năpustit pe uşa din dos, cât pe ce să dea peste un câine rătăcit pe acolo, şi s-a îndreptat spre o căsuţă ţărănească veche, situată la câţiva metri de atelier. Ministrul şi mandarinul au rămas în camera din spate. Sir Alexander ştia că bătrânul nu şi-ar fi permis să invite un oaspete de onoare în umila sa casă decât dacă s-ar fi cunoscut de mai mulţi ani, şi atunci numai dacă ar fi fost el mai întâi invitat acasă la Sir Alexander. Au trecut câteva minute până ce micuţa siluetă albastră şi-a făcut din nou apariţia venind cu paşi mici şi repezi şi cu codiţa de păr bălăngănindu-i-se pe umeri. După felul în care ţinea ceva strâns la pieptul său îţi puteai da seama că era vorba de o comoară. Artizanul i-a dat piesa ministrului că s-o studieze. Sir Alexander a rămas cu gura căscată neputând să-şi ascundă emoţia. Statueta, care nu era mai înaltă de cincisprezece centimetri, îl reprezenta pe împăratul Kung. Ministrul nu mai văzuse o piesă Ming atât de frumoasă. Era convins că autorul ei nu putea fi decât marele Pen Q, care se bucurase de protecţia împăratului, astfel că piesa trebuie să fi fost de pe la începutul secolului al XV-lea. Singurul cusur al statuetei consta în faptul că îi lipsea postamentul de fildeş pe care sunt puse de obicei asemenea piese, astfel că, de sub veşmintele imperiale ieşea un beţişor; dar în ochii lui Sir Alexander nimic nu putea să umbrească frumuseţea ei în totalitate. Deşi buzele artizanului rămăseseră nemişcate, ochii îi străluceau la vederea plăcerii cu care oaspetele său studia împăratul de fildeş.

— După părerea dvs., statueta este o piesă reuşită? A întrebat artizanul prin interpret.

— Este magnifică, a răspuns ministrul. Absolut magnifică.

— Lucrările mele nu sunt demne să stea alături de ea, a adăugat artizanul cu umilinţă.

— Ba nu, a replicat ministrul, deşi, la drept vorbind, micuţul artizan ştia că marele bărbat o spunea numai din politeţe, căci după felul în care ţinea statueta de fildeş era vădit că Sir Alexander o preţuia la fel de mult ca şi bătrânul artizan.

Ministrul s-a uitat zâmbind la artizan în timp ce i-l înapoia pe împăratul Kung şi apoi a rostit probabil singurele cuvinte nediplomatice pe care le-a spus în treizeci şi cinci de ani de serviciu în slujba reginei şi a ţării.

— Ce mult aş dori ca statueta să fie a mea.

Sir Alexander a regretat că a dat glas gândurilor sale de îndată ce l-a auzit pe mandarin traducându-le, deoarece cunoştea prea bine vechea tradiţie chinezească potrivit căreia, dacă un oaspete de seamă îşi exprimă dorinţa de a avea un obiect, cel care i-l oferă va creşte în ochii celor din anturajul său prin faptul că se desparte de acel obiect.

Chipul micuţului artizan s-a acoperit de tristeţe când i-a oferit ministrului figurina.

— Nu, nu. Glumeam, a spus Sir Alexander, încercând grăbit să înapoieze piesa proprietarilor ei.

— Aţi dezonora umila mea casă dacă nu l-aţi lua pe împărat, Excelenţa Voastră, a spus tulburat bătrânul, iar mandarinul a aprobat din cap cu gravitate.

Ministrul a rămas tăcut un timp.

— Mi-am dezonorat propria casă, domnule, a replicat el, şi s-a uitat la mandarin al cărui chip era impenetrabil.

Micuţul artizan a făcut o plecăciune.

— Trebuie să fixez statueta pe un postament, a răspuns el, altminteri nu o veţi putea expune.

S-a dus într-un colţ al camerei şi a deschis un sipet de lemn care adăpostea probabil zeci de postamente pentru propriile lui statuete. Scotocind prin el, a scos un postament decorat cu nişte desene mici, întunecate, căruia ministrul nu i-a dat nici o importanţă, dar care în orice caz se potrivea cu statueta; bătrânul l-a asigurat pe Sir Alexander că, deşi nu cunoştea istoricul postamentului, piesa purta marca unui bun artizan.

Ministrul, stânjenit, a luat darul şi a încercat, neconsolat, să-i mulţumească bătrânului. Artizanul a făcut o nouă plecăciune când Sir Alexander şi mandarinul, care avea o faţă impenetrabilă, au părăsit micul atelier.

Pe drumul de înapoiere spre Beijing, mandarinul a observat că ministrul era foarte tulburat şi, contrar uzanţelor, a vorbit primul:

— Excelenţa Voastră cunoaşte, fără îndoială, a spus el, vechiul obicei chinezesc potrivit căruia atunci când cineva se dovedeşte generos trebuie să te revanşezi în răstimp de un an.

Sir Alexander i-a mulţumit cu un zâmbet şi a meditat îndelung la cuvintele lui. Odată întors la reşedinţa sa oficială, s-a dus imediat la biblioteca ambasadei, ce conţinea un număr destul de mare de cărţi, pentru a vedea dacă nu găseşte ceva care să ateste valoarea reală a micuţei capodopere. După numeroase cercetări făcute cu multă migală, el a găsit un desen al unei statuete Ming care era aproape o copie exactă a celei care se afla acum în posesia lui şi, cu ajutorul mandarinului, a putut să estimeze adevărata ei valoare, o cifră care atingea indemnizaţia pe aproape trei ani a unui slujitor al Coroanei. Ministrul a discutat problema cu Lady Heathcote şi aceasta i-a risipit orice îndoială în privinţa măsurii pe care trebuia să o ia.

Săptămâna următoare ministrul a trimis o scrisoare printr-un mesager particular la bancherii săi, Coutts & Co în Strand, Londra, cerându-le să trimită cât mai curând posibil la Beijing o mare parte a economiilor sale. Când au sosit banii, după nouă săptămâni, ministrul l-a abordat din nou pe mandarin, care i-a ascultat doleanţele şi, după şapte zile i-a dat toate detaliile pe care i le ceruse.

Mandarinul descoperise că micul artizan, Yung Lee, provenea din vechea şi venerabila familie Yung Shan, o familie de oameni care fuseseră artizani de-a lungul a vreo cinci sute de ani. Sir Alexander a aflat de asemenea că mulţi dintre strămoşii lui Yung Lee aveau expuse exemplare din opera lor în palatele prinţilor Manchu. În privinţa lui Yung Lee, acesta era destul de bătrân şi dorea să se retragă în munţii care se înălţau deasupra satului, unde şi-au sfârşit zilele toţi strămoşii săi. Fiul său era gata să preia atelierul şi să continue tradiţia familiei. Ministrul i-a mulţumit mandarinului pentru osteneală şi i-a spus că mai are o singură rugăminte. Mandarinul l-a ascultat cu simpatie pe ambasadorul Angliei, după care s-a reîntors la palat pentru a vedea ce poate să facă.

După câteva zile, împărăteasa a îndeplinit rugămintea lui Sir Alexander.

La aproape un an de la vizită făcută bătrânului artizan, ministrul, însoţit de mandarin, a plecat din nou din Beijing în direcţia satului Ha Li Chuan. Când a sosit acolo, Sir Alexander a coborât imediat de pe cal şi a intrat în atelierul pe care şi-l amintea foarte bine. Bătrânul stătea pe o băncuţă, cu pălăria dată uşor într-o parte, ţinând drăgăstos între degete o bucată de fildeş neprelucrată. Şi-a ridicat privirea şi s-a îndreptat cu paşi târşiţi spre uriaşul străin, pe care nu l-a recunoscut decât când s-a apropiat foarte mult de el. Apoi a făcut o plecăciune adâncă. Ministrul i-a spus prin interpret:

— Domnule, m-am întors în răstimp de un an pentru a-mi plăti datoria.

— Nu era nevoie, Excelenţa Voastră. Familia mea este onorată că statueta se află într-o mare ambasadă şi va putea fi cândva admirată de oamenii din ţara dumneavoastră.

Ministrul nu a găsit cuvinte să dea o replică potrivită şi l-a rugat pur şi simplu pe bătrân să-l însoţească într-o scurtă călătorie.

Artizanul a acceptat fără nici un comentariu şi cei trei au pornit călare pe măgari spre nord. Au mers vreo două ore pe o potecă şerpuitoare ce ducea în munţii care se ridicau în spatele atelierului artizanului, şi când au ajuns în satul Ma Tien au fost întâmpinaţi de un alt mandarin, care s-a înclinat adânc în faţa lui Sir Alexander şi i-a cerut acestuia şi artizanului să continue drumul cu el pe jos. Au mers în tăcere până la capătul celălalt al satului şi s-au oprit doar când au ajuns într-un loc de unde se deschidea o vedere magnifică spre valea care cobora în Ha Li Chuan. În acel loc se afla o căsuţă albă, nou construită, având nişte proporţii perfecte. Doi lei de piatră, cu limbile atârnând, păzeau intrarea. Bătrânul artizan, care nu scosese o vorbă de când plecase de la atelier, a aflat scopul călătoriei abia atunci când ministrul s-a întors spre el şi i-a spus:

— Vă ofer un mic dar care nu răsplăteşte îndeajuns gestul dumneavoastră.

Artizanul a căzut în genunchi şi a cerut iertare mandarinului, căci ştia că un artizan nu are voie să accepte daruri de la un străin. Mandarinul l-a ajutat să se ridice pe compatriotul său, care era atât de speriat, explicându-i că însăşi împărăteasa a aprobat cererea ministrului. Un zâmbet de bucurie a luminat faţa artizanului. El a mers încet până la intrarea frumoasei căsuţe şi nu a rezistat să nu mângâie leii sculptaţi. Cei trei au rămas mai mult de o oră pentru a admira căsuţa, după care s-au întors în tăcere, fericiţi, la atelierul din Ha Li Chuan. Ministrul şi bătrânul artizan s-au despărţit, onoarea fiind satisfăcută. Sir Alexander s-a întors călare la ambasadă, unde a ajuns seara, mulţumit că fapta sa a fost aprobată atât de mandarin, cât şi de Lady Heathcote.

Când ministrul şi-a încheiat misiunea la Beijing, împărăteasa i-a acordat Steaua de Argint a Chinei, iar regina, recunoscătoare, a adăugat distincţia Knight Commander of the Victorian Order la lunga lui listă de decoraţii. După ce s-a întors în Anglia, Sir Alexander a mai stat câteva săptămâni la Ministerul de Externe pentru a preda, toate documentele referitoare la China. Apoi s-a retras în Yorkshire-ul său natal, singurul comitat englezesc ai cărui locuitori mai speră să se nască şi să moară în acelaşi loc — ca şi chinezii.

Sir Alexander şi-a petrecut ultimii ani în casa defunctului său tată împreună cu soţia şi cu micuţul împărat din dinastia Ming. Statueta a fost pusă în sufragerie, deasupra căminului, pentru a putea fi văzută şi admirată de toată lumea.

Fiind un om foarte meticulos, Sir Alexander a scris un testament lung şi amănunţit, în care a lăsat instrucţiuni precise cu privire la averea lui, inclusiv dispoziţii referitoare la statuetă. El l-a lăsat pe împăratul Kung fiului său mai mare cerându-i ca la rândul său să facă acelaşi lucru, astfel încât statueta să treacă întotdeauna la fiul mai mare, sau la o fiică în cazul în care nu era descendenţi direcţi pe linie bărbătească. El a introdus totodată o clauză care prevedea ca statueta să nu fie înstrăinată decât în cazul în care este în joc onoarea familiei. Sir Alexander Heathcote a murit când a bătut de amiază, la vârsta de şaptezeci de ani.

Primul său născut, maiorul James Heathcote, îşi servea regina în Războiul cu burii când a intrat în posesia împăratului din dinastia Ming. Maiorul fusese numit prin brevet regal în regimentul Duke of Wellington şi, cu toate că nu era un om prea cultivat, a putut şi el să-şi dea seama că moştenirea de familie nu era o comoară obişnuită. El a împrumutat statueta popotei regimentului din Halifax pentru a fi expusă în sala de mese şi a putea fi admirată de camarazii săi.

Când James Heathcote a devenit colonel în acelaşi regiment, împăratul a fost instalat pe biroul său, unde stătea mândru alături de trofeele câştigate la Waterloo, Sevastopol şi Madrid. Statueta Ming a rămas acolo până când colonelul s-a retras în casa tatălui său din Yorkshire, unde, împăratul şi-a reluat locul pe căminul din sufragerie. Colonelul nu era omul care să nu se supună tatălui său, chiar dacă acesta nu mai trăia, şi a lăsat instrucţiuni clare ca moştenirea să treacă întotdeauna în posesia primului născut din familia Heathcote cu excepţia cazului în care ar fi fost în pericol onoarea familiei. Colonelul James Heathcote, medaliat cu Military Cross, nu a avut parte de o moarte de ostaş; pur şi simplu a închis ochii într-o noapte pentru totdeauna, în faţa căminului, cu Yorkshire Post pe piept.

Primul născut al colonelului, reverendul Alexander Heathcote, păstorea pe atunci o mică turmă de enoriaşi în parohia Much Hadham din Hertfordshire. După ce l-a înmormântat pe tatăl său cu onoruri militare, el l-a instalat pe micuţul împărat din dinastia Ming pe căminul din casa vicarului. Puţine dintre membrele Asociaţiei Mamelor apreciau capodopera. Totuşi, câteva doamne mai în vârstă au fost auzite făcând remarci cu privire la delicateţea cu care era sculptată. Împăratul şi-a atras admiraţia pe care o merita abia atunci când reverendul a devenit episcop şi statueta a pătruns în palatul episcopal. Mulţi dintre cei care au vizitat palatul şi au auzit cum a fost obţinută statueta Ming de către bunicul episcopului au fost uluiţi de nepotrivirea dintre magnifica statueta şi postamentul ei. Acesta devenise subiectul predilect pentru taclalele de după masă.

Dumnezeu îi ia chiar şi pe propriii săi ambasadori, dar El nu a făcut-o înainte de a-i permite episcopului Heathcote să facă un testament prin care lăsa statueta fiului său, repetând cu grijă instrucţiunile precise ale bunicului său. Fiul episcopului, căpitanul James Heathcote, era ofiţer în regimentul în care servise bunicul său, astfel că statueta Ming s-a reîntors la popota din Halifax. Cât timp lipsise împăratul, trofeele regimentului se îmbogăţiseră cu cele obţinute în bătăliile de la Ypres, de pe Marna şi de la Verdun. Regimentul s-a aflat din nou în război cu Germania şi tânărul căpitan James Heathcote a fost omorât pe plajă de la Dunkirque. El nu a apucat să lase un testament. Conform legilor englezeşti, au prevalat dorinţele cunoscute ale străbunicului său şi bunul simţ, astfel că, micuţul împărat a intrat în posesia fiului căpitanului, în vârstă de doi ani.

Dar, vai, Alex Heathcote nu era plămădit din acelaşi aluat că bravii săi predecesori şi, odată ajuns la maturitate, nu a simţit nici o dorinţă să servească pe altcineva în afară de propria sa persoană. După moartea căpitanului James Heathcote în condiţii atât de tragice, mama lui Alexander nu a precupeţit nimic din veniturile ei modeste pentru a oferi tot ce era necesar băiatului. Dar degeaba. Nu a fost însă numai vina lui Alex, după cum spunea bunica lui, că a devenit un tânăr egoist şi răsfăţat.

Când a renunţat să mai meargă la şcoală, cu puţin timp înainte de a fi fost oricum exmatriculat, Alex şi-a dat seama că nu poate să se ţină de o slujbă mai mult de câteva săptămâni. I se părea întotdeauna necesar să cheltuiască mai mult decât putea să acopere el şi, în ultimă instanţă, mama lui. Sărmana femeie, văzând că nu mai are nimic de la această viaţă, a decis să se despartă de ea şi să se alăture celorlalţi din familia Heathcote, dar nu în Yorkshire, ci în ceruri.

În tumultuoşii ani şaizeci, când s-au deschis cazinourile în Anglia, tânărul Alex era convins că a găsit modul ideal de a-şi câştiga existenţa fără să fie nevoit să muncească câtuşi de puţin. Şi-a făcut un sistem pentru jocul la ruletă cu care, după părerea lui, era imposibil să piardă. Dar a pierdut, astfel că a purces la perfecţionarea sistemului şi urmarea a fost că a pierdut şi mai mult; şi-a perfecţionat din nou sistemul, ceea ce l-a obligat să împrumute bani pentru a-şi acoperi cheltuielile. De ce nu? Dacă ajunge într-o situaţie fără ieşire, îşi zicea el, poate oricând să dispună de micuţul împărat din dinastia Ming.

Şi situaţia fără ieşire s-a ivit, căci fiecare dintre sistemele pe care le tot perfecţiona l-a dus la datorii din ce în ce mai mari, astfel că, până la urmă cazinourile au început să-l preseze pentru a şi le plăti. Într-o dimineaţă de luni, Alex a primit un telefon inopinat de la doi indivizi care păreau hotărâţi să scoată de la el vreo opt mii de lire pe care le datora patronilor lor. Când au lăsat să se înţeleagă că vor trece la molestări fizice dacă nu se rezolvă chestiunea în două săptămâni, Alex a cedat. La urma urmei, instrucţiunile stră-străbunicului său erau foarte precise: statueta Ming putea fi vândută dacă era în joc onoarea familiei.

Alex l-a coborât pe micuţul împărat de pe căminul din apartamentul său situat în Cadogan Gardens şi a privit îndelung lucrătura sa delicată, având cel puţin bună cuviinţă să simtă o oarecare tristeţe la gândul că pierde moştenirea de familie. Apoi, s-a urcat în maşină şi s-a dus până în Bond Street unde se afla firma Sotheby. A predat capodopera la biroul de primire, cerând ca împăratul să fie scos la licitaţie. După puţin timp a apărut şeful Departamentului oriental, un bărbat palid şi subţirel, pentru a discuta cu Alex despre capodoperă. Omul semăna foarte mult cu statueta Ming pe care o ţinea drăgăstos în mâini.

— Va fi nevoie de câteva zile pentru a estima piesă la adevărata ei valoare, a spus el cu o voce monotonă, dar sunt convins, după o privire fugitivă, că statueta este cel mai frumos exemplar de Pen Q pe care l-am scos vreodată la licitaţie.

— Nu e nici o problemă, a replicat Alex; aş dori doar să mă anunţaţi cât valorează în cel mult două săptămâni.

— O, bineînţeles, a spus expertul. Sunt sigur că vă pot comunica un preţ minim până vineri.

— E perfect, a zis Alex.

În săptămâna aceea el a luat legătura cu creditorii săi şi toţi, fără excepţie, erau dispuşi să aştepte evaluarea pe care urma să o facă expertul. Conform înţelegerii, Alex a revenit în Bond Street vineri, cu faţa luminată de un zâmbet larg. El ştia cât a plătit stră-străbunicul său pentru statuetă şi era sigur că valorează peste zece mii de lire. Din suma aceasta, nu numai că îşi va putea acoperi toate datoriile, dar îi va şi rămâne ceva pentru a-şi verifica sistemul său perfecţionat şi răsperfecţionat pentru jocul la ruletă. În timp ce urca treptele firmei Sotheby, Alex i-a mulţumit în gând stră-străbunicului său. El a întrebat-o pe funcţionara de la biroul de primire dacă poate vorbi cu şeful Departamentului oriental. Ea a dat un telefon pe interior şi după câteva momente a apărut expertul cu o expresie sumbră pe faţă. Lui Alex i s-au înmuiat picioarele când i-a auzit vorbele:

— O piesă frumoasă, împăratul dumneavoastră, dar, din păcate, un fals; are probabil o vechime de două sute sau două sute cincizeci de ani, dar este doar o copie a originalului. Se făceau deseori copii, deoarece...

— Cât valorează? l-a întrerupt Alex cu un glas neliniştit.

— Şapte sute de lire, opt sute cel mult.

Destul pentru a cumpăra un revolver şi câteva gloanţe, şi-a zis Alex sardonic în timp ce se îndrepta spre ieşire.

— Domnule, ce să fac... a continuat expertul.

— Da, da, vinde obiectul ăla blestemat, a spus Alex fără a se sinchisi să se uite înapoi.

— Dar postamentul?

— Postamentul? A repetat Alex întorcându-se cu faţa spre orientalist.

— Da, postamentul. Este magnific, secolul cincisprezece, fără îndoială o operă de geniu, nu-mi imaginez cum...

— Lotul nr. 103, a anunţat licitatorul. Cât se oferă pentru acest exemplar magnific din...?

S-a dovedit că expertul a avut dreptate. La licitaţia de la Sotheby din acea dimineaţă de joi l-am adjudecat pe micuţul împărat cu şapte sute douăzeci de guinee. Şi postamentul? Acesta a fost cumpărat de un american provenit dintr-o familie cunoscută cu suma de douăzeci şi două de mii de guinee.