Legiunea blestematilor (15)

— Înapoi, ÎNAPOI, pentru Dumnezeu! Are piciorul prins sub şenile!

Porta reacţionă aproape instantaneu. Tancul dădu înapoi, Porta mă ajunse dintr‑un salt şi, fiecare de o parte, l‑am susţinut pe Hans Breuer care, în picioare, palid ca moartea, se agăţase de flancul carului blindat. L‑am trans­portat în colibă şi Bătrânul aprinse o ţigară şi o înfipse între buzele vinete ale lui Breuer. Decupă apoi carâmbul cizmei din jurul piciorului zdrobit al camaradului nostru.

— Măi băieţi, măi băieţi, aţi înnebunit de tot?

ÎNAINTEA ATACULUI

Eram încartiruiţi în case rechiziţionate, la marginea Smolenskului. Îndată după ce ne‑am primit raţiile, am dat o raită până în marea piaţă a târgului, care colcăia de soldaţi din toate armele şi armatele posibile: SS‑iştii cu capul de mort rânjind pe căştile lor, trupe de paraşu­tişti, cavalerişti cu pantaloni din piele şi cizme înalte cu pinteni, infanterişti în bluzoane de piele cu pete brune, verzi şi albastre de camuflaj, soldaţi unguri şi români în uniforme kaki, bărbaţi din toate armele şi armatele Eu­ropei Centrale adunaţi în piaţa târgului din Smolensk, începând cu eleganţii ofiţeri de aviaţie cu monoclu şi sfârşind cu pifanii păduchioşi şi jegoşi.

         Cei mai mulţi dintre civilii ruşi purtau haine vătuite, incredibil de zdrenţăroase şi încălţări de pâslă fără nici o formă. Am întâlnit vreo câteva femei în vârstă purtând fiecare câte un sac mare in spinare, sporovăind ca nişte coţofene. Deodată una dintre ele se opri, îşi desfăcu pi­cioarele şi în clipa următoare se slobozi răsunător, în timp ce la picioarele ei se lăţea o băltoacă. Îndată ce ter­mină, îşi reluă liniştită drumul.

— Ca o vacă bătrână! izbucni Porta, uluit. La fel ca o vacă bătrână!

Ruşii păreau a nu fi câtuşi de puţin afectaţi de gerul înspăimântător, care asupra noastră avea un efect ne­fast.

Nu am rămas decât două sau trei zile la Smolensk, de acolo fiind transportaţi cu camioanele la Bielev, unde era cantonat Regimentul 27. Compania noastră fu încor­porată în batalionul 21, comandat de Oberstleutnant‑ul von Lingdenav, ajutat de maiorul Hinka. Dacă compania noastră nu ar fi fost comandată de ticălosul de Meier, toate ar fi fost cum nu se poate mai bune.

Porta susţinea că Domnul i s‑ar fi arătat în vis pen­tru a‑i spune că în curând se va deschide sezonul de vânat ticăloşi şi că nu peste mult timp compania va avea un nou comandant. Acestea erau revelaţiile făcute de Domnul Obergefreiter‑ului Porta, amin.

Între ostaşii companiei se vorbea mult despre vână­toarea de ticăloşi. Meier îşi permitea cu noi lucruri de necrezut. Ne priva de ceea ce era dreptul nostru în toate privinţele şî nu scăpa nici un prilej să ne batjocorească. Cel mai mare triumf pentru el era să ne impună exer­ciţii şi marşuri ca şi cum nu am fi fost pe front. Toţi ceilalţi ofiţeri clătinau din cap şi‑l considerau nebun şi, începând din acel moment, toţi au înţeles că Meier putea crăpa fără ca nimănui să‑i pese în ce împrejurare şi‑ar găsi moartea. De acum înainte Meier ne aparţinea. El încă nu ştia, dar noi, noi o ştiam. Am încetat să trăncănim despre vânătoarea de ticăloşi şi mulţi îşi pregătiseră gloanţe dum‑dum. Un capitol închis.

Unul dintre cei care îşi puneau mai mult la inimă mă­găriile lui Meier era Hans. În două rânduri îmi propusese să dezertăm împreună, dar nu am avut curajul să încerc.

— Păi bine, Sven, nu pricepi că trebuie s‑o întindem de aici, cu orice preţ?

L‑am privit cu atenţie.

— Hans, te rog, nu te apuca să faci tâmpenii!

Într‑o seară am primit ordin să pregătim tancurile pentru o misiune. Am făcut plinul cu benzină şi muniţie: câte zece mii de boabe pentru fiecare dintre cele două mi­traliere, o sută de obuze de mare putere explozivă, o sută de obuze blindate, cincizeci de obuze perforante, apoi grenade de mână, rachete luminoase, muniţie pentru pistoale şi carburant pentru aruncătoarele de flăcări.

Porta era întins pe burtă, intrat până la genunchi, cu capul în jos, în blocul motorului şi blestema cu năduf armata care îi preschimba pe oamenii obişnuiţi în tică­loşi de prima mână. Din când în când, înăbuşindu‑şi râsul, zbiera dintre cilindri şi supape:

— Hei, Bătrâne. De data asta cred că voi trage un decar. Mi‑a şoptit‑o bunul Dumnezeu...

— Dacă n‑o face altul înaintea ta. Suntem şapte sute în companie...

Drept răspuns, Porta se porni să şuiere printre dinţi un semnal de vânătoare. După aceea, Bătrânul şi Tom De­geţelul se întoarseră în colibă să pregătească gustarea de seară, în timp ce Pluton plecă spre intendenţă să ne aducă raţiile. Porta şi cu mine urma să ducem tancul pe lângă casă şi să‑l camuflăm cu crengi şi zăpadă pentru a‑l as­cunde privirilor aviatorilor ruşi, care aruncau în fiecare noapte deasupra noastră paraşute luminoase.

Hans Breuer ni se alătură pe când manevram carul de luptă şi ne spuse că tocmai primise o scrisoare prin care era informat că soţia sa fusese dusă la spital în ve­derea unei serioase intervenţii chirurgicale la abdomen. Era foarte deprimat şi îmi reproşez încă şi astăzi că nu l‑am supravegheat mai bine. Îi cunoşteam starea de spirit şi veştile acestea rele pe deasupra... Ar fi trebuit să des­chid mai bine ochii, dar nu te poţi gândi la toate şi, după o clipă, era prea târziu.

Eram în faţa tancului, îndrumându‑l pe Porta cu gla­sul şi cu mâna să adăpostească maşinăria fără a dărâma coliba. L‑am auzit pe Hans Breuer ţipând şi am înţeles îndată că făcuse ceea ce era de aşteptat. Când am ajuns lângă el stătea într‑un picior, cu celălalt prins între bu­tuc şi şenila tancului.

După plecarea ambulanţei am discutat despre felul în care Bătrânul trebuia să redacteze raportul. Ne‑am în­ţeles să spunem că încercase să se urce pe tanc dintr‑o parte şi că, în aceeaşi clipă, Porta manevrase înapoi, în­ţelegând greşit semnalul meu. Hans alunecase, prinzân­du‑şi piciorul. Era plauzibil, fără îndoială, dar nu şi inata­cabil pentru simplul motiv că era strict interzis a te urca lateral pe tanc. Totdeauna trebuia să te urci prin faţă, sub privirile conducătorului.

Şi, bineînţeles, părea ciudat că îşi strivise piciorul chiar în ajunul unei ofensive.

— Ciudat ori ba, ne doare‑n şpiţ, declară Bătrânul. Ştim cu toţii la ce ne putem aştepta, dar atât timp cât nu vor putea dovedi nimic, toate vor merge bine. Şi nu vor putea dovedi nimic cât timp vom susţine cu toţii aceeaşi explicaţie.

— Tot ce ne putem dori, spuse Porta, este să nu‑l chi­nuiască prea mult cu întrebările.

Un somn greu, de brute. Trezirea la ora unu. Ora pre­văzută pentru atac.

Tom Degeţelul aprinse o lampă şi, încă ameţiţi de somn, ne‑am echipat la lumina sa tremurătoare. Aşezat turceşte, Porta îşi scărpina cu furie pieptul îngust, cu claia de păr roşcat zbârlită în toate direcţiile. Bătrânul şi Pluto prindeau păduchi pe care îi aruncau în flacăra lămpii, unde măruntele bestii se dezintegrau cu un mic pocnet, emanând un miros uleios, greţos.

După mai puţin de un sfert de oră iată‑ne complet echipaţi şi, tremurând de frig, ne‑am căţărat cu toţii în tanc. Ne‑am înnodat cu grijă eşarfele noastre jegoase, am tras căciulile pe urechi şi ne‑am pus ochelarii de zăpadă.

Câtă deosebire între tânărul erou rumen în obraji, drept ca un I, cu privirea de oţel, scrutând dârz întinderile cu­cerite, câtă deosebire între acest războinic adulat de fe­mei, pe care îl vezi pe afişele de recrutare din toate ţă­rile lumii şi sărmanul soldat speriat, răcit, cu nasul înfundat, obrazul de ceară şi gura urât mirositoare, care este realitatea războiului. Dacă pictorii, care fac aceste afişe şi‑ar da seama cât de tragic este ceea ce realizează ei cu arta lor ridicolă, şi‑ar căuta desigur alt mod de a‑şi câştiga traiul. Dar fără îndoială că nu ar putea găsi altul căci, privind cu atenţie, îţi dai repede seama că doar ar­tiştii de mâna a şaptea îşi prostituează „arta" în aceste mâzgălituri plătite. Afişele de recrutare militară sunt fără excepţie apanajul celor mai mediocre talente din lumea întreagă. 

Toate motoarele batalionului fremătau şi bubuiau de la un capăt la celălalt al satului. Din când în când câte o scurtă rază de lumină ţâşnea dintr‑o lanternă dar, în afară de aceste rare luciri, pretutindeni domnea un în­tuneric de smoală. „Râşniţele de cafea" — aşa poreclisem noi aparatele ruseşti din cauza zumzetului lor astmatic — se roteau, nevăzute, pe deasupra capetelor noastre, survolându‑ne uneori atât de jos încât acopereau pentru o clipă zgomotul viu, vacarmul infernal al propriilor noastre motoare.