Aventurile lui Cepelica (8)

Doctorul Castană este gonit de la castel

Cireşel boci toată ziua. La cină, ducele Mandarină îşi bătuse necruţător joc de el:

– Hihi, Cireşelul nostru se va topi în lacrimi şi n-o să mai rămînă din el decît sîmburaşul...

Baronul Portocală, ca mai toţi oamenii foarte graşi, mai păstra în fundul inimii o urmă de bunătate. Ca să-i mai ogoiască suferinţa îi oferi chiar o bucăţică din torta lui. Nu prea mult, ce-i drept: un vîrf de linguriţă. Dar ştiută fiind lăcomia baronului, mărinimia aceasta este demnă de luat în seamă.

Contesele, în schimb, erau supărate foc.

– Halal talent are nepotul nostru – îl luă în zeflemea contesa Prima – cimpoier îl facem !

– Ce cimpoier ? Concertează admirabil şi fără cimpoi– îl luă peste picior şi contesa Secunda.

– Mîine – bombănea ameninţător don' Pătrunjel – mîine am să te pun să scrii de trei mii de ori: „Nu e permis să plîng la masă pentru că tulbur digestia comesenilor mei".

Cînd însă, plictisiţi, îşi dădură seama că Cireşel nu se mai oprea din bîzîit, îl expediară fără multe fasoane la culcare. Căpşunica făcu tot ce putu ca să-1 liniştească măcar ole­cuţă pe micul viconte, dar nu fu chip şi, pînă la urmă, o po­didiră şi pe dînsa lacrimile.

– Încetează imediat cu smiorcăiala, altfel te concediez, – o ameninţă contesa Prima.

Şi iată că Cireşel se îmbolnăvi grav. Tremura din toate mădularele, scuturat de friguri, de se hîţîna patul, iar cînd tu­şea zăngăneau geamurile şi paharele de pe noptieră. Aiura şi striga într-una:

– Cepelică! Cepelică!

Pătlăgică era de părere că băiatul se îmbolnăvise din pri­cina spaimei căşunate de fiorosul tîlhar aciuat prin împre­jurimi.

– Mîine pun să-l aresteze, n-ai nicio grijă – încerca Pătlăgică să-l liniştească pe bolnav.

– Nu, nu, să nu faceţi una ca asta, vă rog frumos ! Arestaţi-mă pe mine, aruncaţi-mă dacă vreţi în fundul temniţei, Cepelică e un băiat bun. E singurul meu prieten...

– Băiatul aiurează... E un caz cît se poate de grav – spuse don' Pătrunjel, după ce-şi suflă nasul.

La căpătîiul vicontelui fură aduşi cei mai vestiţi doctori. Întîi veni doctorul Burete, care prescrise pe dată o fier­tură de bureţi. Dar fiertura nu avu niciun efect; ba după pă­rerea doctorului Muşeţel, bureţii erau de-a dreptul dăunători acestui fel de boală. Aşa încît recomandă comprese cu ceai de muşeţel. Starea lui Cireşel nu se îmbunătăţi însă nici după ce-1 împachetară în cearşafuri muiate în ceai de muşeţel.

– Eu sînt de părere să i se facă o cură de scaieţi, – spuse doctorul Scaiete.

– Cu spini cu tot? întrebă Căpşunica înspăimîntată.

– Neapărat, altfel tratamentul nu dă rezultate.

Îl tratară şi cu scaieţi cruzi, proaspăt culeşi. Băiatul se zvîrcolea ca un şarpe, înţepat de ghimpii ce-i sfîşiau pielea.

– Vedeţi? gesticula Scaiete încîntat, domnul viconte dă semne de vioiciune... Îşi revine. Continuaţi cu acest tra­tament...

– Încetaţi imediat! Cine-i animalul care i-a prescris cură de scaieţi? se îngrozi profesorul Lăptucă. Încercaţi cu lăptuci...

Căpşunica trimise în ascuns după doctorul Castană, zis „doctorul sărăcimii", care locuia nu departe în pădure, pe dreapta, colţ cu un castan şi îşi cîştigase nobilul renume de­oarece prescria foarte puţine medicamente şi chiar pe acestea le plătea din buzunarul lui. Nu lipsi mult ca servitorii să-l ia la goană, cînd acesta se înfăţişă la poarta castelului, năduşit şi plin de praf.

– Cum? se mirau ei. A venit pe jos? Fără trăsură?... Bine, dar un doctor fără trăsură e un doctor fără ştiinţă de carte.

– Ştiinţa de carte nu stă în trăsură, – le explica răbdă­tor doctorul Castană.

– Un doctor fără trăsură nu poate fi decît un şarlatan, susţineau morţiş lacheii şi i-ar fi trîntit desigur uşa în nas dacă don' Pătrunjel, cu binecuvîntatul său dar de a apărea pe neaşteptate, n-ar fi răsărit ca din pămînt, poruncind să fie lă­sat să intre.

Doctorul Castană îl ciocăni îndelung pe bolnav, îi exa­mina limba şi ochii, îi luă pulsul, îi puse cîteva întrebări cu voce joasă apoi, spălîndu-se pe mîini, zise clătinînd din cap cu tristeţe :

– Amărît ca dînsul nu-i/Decît puiul cucului/Cînd îl lasă mama lui...

– Ce vrei să spui ? se oţărî la el cavalerul Pătlăgică.

– Nimic. Adevărul adevărat. Cine are urechi de auzit să audă. Băiatul ăsta n-are absolut nimic. Afară doar de niţică melancolie...

– Ce fel de boală e asta? se interesă curioasă contesa Prima, care se dădea în vînt după boli necunoscute.

Cum auzea de o boală nouă nu-şi mai găsea astîmpăr pînă n-o încerca şi ea. Fericită că şi-a procurat-o, cheltuia apoi la bani cu nemiluita – şi avea de unde – ca să scape de ea.

– Nu este o boală, doamnă Contesă – răspunse Cas­tană – ci un soi de tristeţe. Băieţaşul ăsta are nevoie de so­cietate. De ce nu-l lăsaţi din cînd în cînd să se joace cu ceilalţi copii?

Mai bine şi-ar fi muşcat limba! Se stîrni într-o clipă o ade­vărată furtună de proteste, urmată de o ploaie torenţială de ocări.

– Ieşi, ieşi afară – ţipă Pătlăgică – ieşi imediat, altfel pun servitorii să te dea afară în brînci...

– Să-ţi fie ruşine – se repezi la el contesa Secunda, să-ţi fie ruşine obrazului că ai profitat de încrederea noastră... Te-ai introdus în casa asta prin înşelăciune. Aş putea să te dau în judecată, mă-nţelegi dumneata? Pentru violare de domiciliu! Nu-i aşa, domnule avocat? îl întrebă contesa pe Mazăre, ca de obicei nelipsit cînd trebuia să dea vreo consultaţie.

– Desigur, doamnă contesă.

Scoase tacticos agenda şi trecu la contul conteselor Cireşiamare: „Consultaţie privind acţiunea de dare în judecată a doctorului Castană pentru violare de domiciliu, zece mii de lire". Şi simţindu-şi asigurat cîştigul pe o zi, se grăbi să dea o mînă de ajutor la izgonirea nepoftitului.

Gianni Rodari