EVELINE
Şedea la fereastră şi privea cum se lăsa seara peste uliţă.
Ţinea capul rezemat de perdele şi în nări îi stăruia mirosul creionului
prăfuit. Era obosită. Rar trecea cîte cineva. Un bărbat ieşi din ultima clădire
şi luă drumul spre casă; îi auzi paşii bocănind de-a lungul trotuarului de
asfalt şi apoi scîrţîind pe aleea cu pietriş din faţa caselor celor noi, roşii.
Pe vremuri era un maidan acolo, unde se jucau în fiecare seară cu copiii
vecinilor. Apoi cumpărase locul un om din Belfast şi zidise case pe el — nu ca
ale lor, mici şi negricioase, ci case luminoase, de cărămidă, cu acoperişurile
sclipitoare. Toţi copiii uliţei se jucau pe maidanul acela — Davinii,
Waterii,
Dunnii, micul Keogh, schilodul, ea, fraţii şi surorile ei. Numai Ernest nu se
juca niciodată; era prea mare pentru aşa ceva. Taică-său avea obiceiul să-i
gonească în casă, luîndu-i la fugă de pe maidan cu băţul lui de porumbar. Dar
de obicei micul Keogh făcea pe santinela şi dădea alarma cînd îl vedea venind.
Totuşi, acum i se părea că fuseseră fericiţi pe vremea aceea. Tata nu era încă
atît de înrăit; si-apoi, trăia mama. Trecuse mult de-atunci; ea şi fraţii şi
surorile nu mai erau copii; mama murise. Tizzie Dunn murise şi ea, iar Waterii
se înapoiaseră în Anglia. Toate se schimbă. Acum pleca şi ea; ca şi ceilalţi,
urma să se ducă şi ea de acasă.
Casa lor! Îşi purtă ochii împrejurul camerei, stăruind
asupra fiecărui lucru în parte; îi erau toate atît de bine cunoscute! Odată pe
săptămînă le scuturase de praf — ani de-a rîndul — şi se minunase de unde
Dumnezeu se aduna atîta praf. Poate n-avea să mai vadă niciodată lucrurile
astea, atît de apropiate, de care nu visase niciodată să se despartă. Şi cînd
te gîndeşti că în toţi anii ăştia nu putuse afla numele preotului din
fotografia care se îngălbenea agăţată pe perete deasupra armoniului, alături de
litografia în culori, cu îngerul întîmpinînd-o pe Binecuvîntata Margareta Maria
Alacoque. Fusese coleg de şcoală cu taică-său. De cîte ori arăta vreunui
musafir fotografia, taică-său spunea doar atît, cînd trecea pe lîngă ea:
— E la Melbourne acum.
Consimţise să plece, să-si lase casa. Oare făcea un lucru
cuminte? încercă să cîntărească fiece latură a problemei. Oricum, acasă avea
adăpost şi hrană; îi avea pe cei pe care-i ştiuse toată viaţa în preajmă.
Bineînţeles că trebuia să muncească din greu, şi acasă şi la slujbă. Ce-au să
spună de ea la magazin cînd or să afle că a fugit c-un băiat? Vor spune că-i o
neroadă; or să dea un anunţ şi locul ei va fi ocupat de alta. Domnişoara Găvan
are să se bucure. Totdeauna o persecutase, mai ales de faţă cu lumea.
„Domnişoară Hill, nu vezi că doamnele aşteaptă?! Mai repede,
domnişoară Hill, te rog!"
Nu se despărţea cu părere de rău de magazin.
Dar în căminul ei cel nou, departe, într-o ţară străină, nu
va mai fi aşa. Are să fie măritată, ea, Eveline. Lumea are s-o respecte atunci.
N-are să fie tratată cum fusese maică-sa. Chiar şi acum, cu toate că trecuse de
nouăsprezece ani, intra în panică uneori, cînd îşi ieşea din fire tata. Ştia că
de la asta i se trăgeau palpitaţiile. Cînd erau mici, niciodată nu se năpustise
la ea, ca la Harry şi la Ernest, fiindcă ea era fată; dar de la un timp
începuse s-o ameninţe, să strige — că ce i-ar face...de nu s-ar gîndi la
răposata maică-sa. Acum n-avea pe nimeni s-o apere. Ernest murise, iar Harry,
care lucra la o firmă ce se ocupa cu decorări de biserici, era mai totdeauna
plecat pe undeva prin ţară. Şi-apoi, începuse s-o obosească peste măsură
nelipsita ciorovăială din pricina banilor, în fiece sîmbătă seara. Ea-şi dădea
regulat toată leafa — şapte şilingi — şi Harry trimitea întotdeauna acasă tot
ce putea; dar greul era să scoţi un ban de la tata. Îi spunea că e risipitoare,
că n-are pic de judecată, că el nici nu se gîndea să-i dea pe mînă banii lui,
cîştigaţi cu trudă, ca ea să-i arunce pe stradă — şi cîte şi mai cîte — fiindcă
sîmbătă seara era mai ameţit ca oricînd. Pînă la urmă îi dădea banii şi-o
întreba dacă avea sau nu de gînd să tîrguiască pentru masa de duminică. Atunci
ea trebuia s-o zbughească pe uşă cît putea de repede, să-şi facă tîrguielile.
Ţinea strîns în mînă portmoneul de piele neagră, în timp ce-şi croia drum cu
coatele prin mulţime; şi se întorcea tîrziu, cu povara de provizii. Avea mult
de lucru, s-o scoată la capăt cu gospodăria şi să-i supravegheze pe cei doi mai
mici, care-i fuseseră lăsaţi în grijă, să se ducă regulat la şcoală şi să
mănînce la timp. Muncea din greu — era o viaţă aspră — dar acum, cînd se
pregătea s-o părăsească, n-o mai găsea chiar aşa de neplăcută.
Era pe cale să înceapă o viaţă nouă cu Frank. Frank avea o
inimă bună şi o fire bărbătească, deschisă. Urma să plece cu dînsul, cu vaporul
de seară, ca să-i fie soţie şi să trăiască alături de el la Buenos Aires, unde
o aştepta o casă, un cămin al ei. Ce bine îşi amintea cum îl întîlnise întîia
oară! Locuia într-o casă de pe şoseaua mare, unde ea obişnuia să meargă în
vizită la nişte cunoscuţi. Parcă ar fi fost doar cîteva săptămîni de-atunci!
Stătea în poartă, cu şapca pe ceafă, cu obrazu-i arămiu peste care-i cădeau
şuviţe de păr. Apoi ajunseră a se cunoaşte. Venea s-o întîlnească în faţa
magazinului şi o conducea acasă. O dusese să vadă opera Fata de ţigan şi ea
simţise o ciudată bucurie şezînd alături de el, într-o parte a teatrului cu
care nu era obişnuită. Lui îi plăcea grozav muzica şi se pricepea puţin să
cînte. Lumea ştia că se iubeau, şi cînd el îi cînta despre fata îndrăgostită
de-un marinar, ea se simţea totdeauna cuprinsă de o tulburare plăcută. Avea
obiceiul să-i zică, în glumă, Poppens. La început, prietenia cu un băiat fusese
pentru ea o distracţie, apoi începuse să ţină la el. Ştia poveşti despre ţări
îndepărtate, începuse ca deck-boy, cu o liră pe lună, pe-un vapor al
liniei Allan, care făcea curse spre Canada, îi înşira numele vapoarelor pe care
fusese şi numele feluritelor sale slujbe. Navigase prin Strîmtoarea Magellan
şi-i istorisea despre patagonezii cei groaznici. Se stabilise la Buenos Aires
şi trecuse marea doar ca să petreacă un concediu în ţara sa de baştină. Fireşte
că tatăl ei a descoperit toată povestea şi i-a interzis să mai stea de vorbă cu
el.
— Las' că-i cunosc eu
pe marinarii ăştia! Zicea. Într-o zi, tata se luase la ceartă cu Frank, şi de
atunci a fost nevoită să-şi întîlnească prietenul pe ascuns.
Întunericul începea să cuprindă uliţa. Albul celor două
scrisori pe care le ţinea în poală mijea tot mai nedesluşit. Una era către
Harry, cealaltă către taică-său. Ernest fusese fratele ei favorit; dar şi pe
Harry îl iubea. Taică-său începuse să cam îmbătrînească în vremea din urmă —
băgase ea de seamă — şi avea să-i simtă lipsa. Uneori putea să fie foarte
drăguţ. Nu demult, cînd se simţise ea rău şi trebuise să stea o zi în casă, i-a
citit o poveste cu stafii şi i-a prăjit pîine. Altă dată, pe cînd mai trăia
mama, merseseră cu toţii la picnic, pe măgura Howth. Ţinea minte cum îşi pusese
taică-său boneta mamii pe cap, ca să-i facă pe copii să rîdă.
Timpul trecea — ar fi trebuit să plece. Dar continua să şadă
la fereastră, cu capul rezemat de perdele, inspirînd mirosul creionului
prăfuit. De departe, din josul uliţei, se auzea cîntînd o flaşnetă. O ştia,
melodia aceea. Ciudat că tocmai în seara asta venea să-i amintească făgăduiala
ce i-o făcuse mamei, făgăduiala să-i ţină pe toţi laolaltă, cît are să poată,
îşi amintea de ultima seară, pe cînd bolea maică-sa; parcă se vedea iar în
odaia înăbuşitoare şi întunecată, de partea cealaltă a coridorului; de afară se
auzea o melodie tristă, italienească. Îi ziseră flaşnetarului să plece şi-i
dădură şase peni. Îşi amintea cum se înapoiase tata în odaia bolnavei şi
spusese cu glas stingherit:
— Fir-ar să fie de
italieni! Vin aici, la noi! Cufundată-n gînduri, simţea strecurîndu-i-se pînă
în adîncul fiinţei, ca o vrajă, viziunea jalnică a vieţii ce-o dusese maică-sa
— acea viaţă de jertfe mărunte, sfîrşită în nebunie. Se înfiora — parcă auzea
iar glasul mamei, repetînd întruna, cu neroadă stăruinţă: „Derevaun Seraun!
Derevaun Seraun!" (injurătură
irlandeză)
Se ridică într-o subită pornire de groază. Să scape! Trebuie
să scape! Frank o s-o salveze. Are să-i dea viaţă, poate şi dragoste. Voia să
trăiască. De ce să fie nenorocită? Avea şi dînsa dreptul la fericire. Frank are
s-o ia în braţe, are s-o cuprindă cu braţele lui. Are s-o scape.
Sta în forfota mulţimii, în gara din North Wall. Frank îi
ţinea mîna şi ea ştia că-i vorbeşte; îi tot spunea ceva despre călătorie. Gara
era plină de soldaţi cu bagaje mohorîte. Prin porţile larg deschise ale
docurilor, zări în treacăt vaporul, zăcînd lîngă zidul cheiului, ca o namilă
neagră, cu ochiurile luminate. Ea nu răspundea nimic, îşi simţea obrajii palizi
şi reci; dintr-o pîclă de deznădejde, se ruga lui Dumnezeu s-o călăuzească,
să-i arate care-i era datoria. Vaporul trimise în ceaţă un fluierat prelung şi
jalnic. Dacă pleca, mîine avea să fie pe mare, cu Frank, plutind în nori de
aburi spre Buenos Aires. Biletele de vapor erau cumpărate. Putea să mai dea
înapoi după tot ce făcuse el pentru dînsa? Deznădejdea îi trezea o greaţă în
tot trupul şi buzele i se mişcau mereu, în rugăciune tăcută şi fierbinte.
Larma unui clopot se năpusti asupra inimii ei. Frank îi
apucă mîna:
— Haide!
Toate mările lumii se rostogoleau înverşunate spre inima ei.
Frank o trăgea către ele; avea s-o înece. Se agăţă strîns, cu amîndouă mîinile,
de bara de fier.
— Haide!
— Nu! Nu! Nu! Era cu
neputinţă.
Mîinile ei strîngeau sălbatic fierul. Aruncă spre mare un
strigăt de chin.
— Eveline! Evy!
Frank se repezise dincolo de barieră şi-i striga să-1
urmeze. Lumea îi ţipa să se urnească, dar el tot o mai chema.
Întoarse spre dînsul o faţă albă, inertă, ca de animal
neputincios. Ochii ei nu-i dădeau nici un semn de dragoste, de rămas-bun sau de
recunoaştere.
James Joyce - Dubliners
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu