O poveste a lui Hemingway

Denunţul

Mai demult, în Madrid, Chicote era un fel de The Stork, dar fără muzică şi debutante, sau semăna cu ce ar fi barul masculin Waldorf dacă ar primi şi fete înăuntru. Înţelegi, le lăsau să intre, dar era un loc pentru bărbaţi, iar ele n-aveau niciun fel de statut. Pedro Chicote era proprietarul localului şi avea genul de personalitate care asigură succesul unui bar. Era un barman minunat, mereu vesel, amabil şi plin de entuziasm. Entuziasmul e ceva destul de rar în zilele noastre, şi cei care-l au, nu-l au pentru mult timp. Şi n-ar trebui confundat cu capacitatea unuia de a se da-n spectacol. Chicote avea entuziasm şi nu era deloc ceva fals, contrafăcut. Mai era şi modest, un om simplu şi prietenos. Chiar că era la fel de amabil şi incredibil de eficient ca George de la barul Ritz din Paris, şi cei care mai ştiu cîte ceva îşi dau seama că asta-i cea mai flatantă comparaţie pe care o poate face cineva; şi barul era în regulă.

Pe-atunci, tinerii snobi de bani gata din Madrid pierdeau vremea printr-un local care se numea Nuevo Club, în timp ce tipii de treabă mergeau la Chicote. Erau mulţi de care nu-mi plăcea, ca şi la The Stork, de altfel, dar nu pot să zic c-am intrat vreodată acolo şi atmosfera nu era plăcută. Şi unu' din motivele pentru care era aşa era că acolo nu se discuta niciodată politică. Erau nişte cafenele în care puteai să mergi doar pentru politică, dar niciodată la Chicote. Se vorbea în schimb din plin despre celelalte cinci subiecte, şi seara apăreau acolo cele mai frumoase fete din oraş; chiar că era locul din care putea începe o seară, şi cîte seri frumoase n-am început acolo...

Şi tot ăsta era locul din care puteai afla cine e în oraş şi unde se duseseră cei care au plecat. Şi chiar dacă era vară şi barul era gol, puteai oricum să te bucuri de o băutură, pentru că aici chelnerii erau foarte drăguţi.

Era ca un club, numai că nu trebuia să plăteşti vreo taxă şi puteai să mai agăţi şi cîte-o fată. Era cu siguranţă cel mai bun bar din Spania, şi cred că unul dintre cele mai bune din lume; toţi cei care stăteam pe-acolo iubeam foarte tare locul ăla.

Şi încă ceva: băuturile erau foarte bune. Dacă cereai un Martini, păi ăla era făcut cu cel mai bun gin pe care-l puteai găsi, şi tot la Chicote mai găseai whisky la butoiaş adus din Scoţia, care era atît de bun faţă de marile mărci, încît nici nu se punea problema să-l compari cu un whisky obişnuit. Ei, şi cînd s-a declanşat revolta, Chicote era în San Sebastiân, îngrijind de localul de vară pe care-l avea acolo. Încă mai vede de localul ăla, şi se zice că-i cel mai bun bar din Spania lui Franco. Chelnerii au preluat barul din Madrid şi-l conduc şi-acum, da' s-a terminat cu băutura bună de acolo.

Cei mai mulţi dintre vechii clienţi ai lui Chicote sunt de partea lui Franco — dar sunt şi cîţiva de partea guvernului. Şi pentru că era un loc vesel, iar oamenii cu adevărat veseli sunt de obicei şi cei mai curajoşi, iar cei mai curajoşi sunt în genere ucişi cel mai repede, mulţi dintre vechii clienţi sunt acum morţi. Butoiaşul de whisky se dusese deja de multe luni şi ginul galben l-am terminat în mai 1938. Acum nu prea ai de ce să te mai duci pe-acolo şi bănuiesc că dacă Luis Delgado ar fi sosit mai tîrziu la Madrid, ar fi ocolit locul ăla şi n-ar fi avut parte de necazuri. Dar în noiembrie 1937, cînd a sosit el în Madrid, mai era încă gin galben şi apă tonică. Dar parcă totuşi nu ţi-ai risca viaţa pentru ceva de genu' ăsta, aşa că n-o fi vrut decît să bea ceva în barul nostru. Cunoscîndu-l pe el şi ştiind şi localul, e de înţeles.

În ziua aia tăiaseră o vacă la ambasadă şi portarul ne sunase la hotelul Florida să ne spună că ţinuseră pentru noi patru kile de carne proaspătă. M-am dus să o iau străbătînd Madridul peste care se lăsa o seară timpurie de iarnă. Doi soldaţi cu puşti stăteau de gardă în faţa ambasadei, aşezaţi pe două scaune, iar carnea ne aştepta în ghereta portarului.

Portarul îmi spuse că era o porţie bună, dar că vaca fusese cam uscăţivă. I-am dat nişte seminţe prăjite de floarea-soarelui şi nişte alune pe care le aveam în buzunar şi am stat puţin la glume lîngă gheretă, pe aleea cu pietricele ce ducea spre ambasadă.

M-am dus spre casă, traversînd oraşul cu pachetul greu sub braţ. Pe Gran Via se bombarda, aşa că am intrat la Chicote ca să aştept să se termine. Înăuntru era zgomot şi aglomeraţie, şi m-am aşezat în colţ, la o masă mică de lîngă fereastra protejată de un sac cu nisip; am pus carnea alături, pe băncuţă, şi am băut un gin tonic. In săptămîna aia descoperiserăm că mai aveau încă apă tonică. Nimeni nu mai ceruse de cînd izbucnise războiul, şi era la acelaşi preţ ca înainte. Ziarele de seară nu ieşiseră încă, aşa că am luat trei manifeste de la o bătrînă. Erau zece centavos bucata şi i-am zis să păstreze restul de la o pesetă. Mi-a urat să mă binecuvînteze Dumnezeu. Mă-ndoiam de asta, dar am citit cele trei fiţuici cît mi-am băut ginul.

Un chelner pe care-l ştiam de pe vremuri a venit la masă şi mi-a zis ceva.

— Nu, i-am răspuns. Nu prea aş crede.

— Ba da, insistă, clătinîndu-şi capul şi tava în aceeaşi direcţie. Nu te uita acum. Uite-l.

— Nu-i treaba mea, i-am spus.

— Nici a mea.

Se îndepărtă şi eu cumpărai ziarele de seară de la o bătrînă care tocmai intrase cu ele. Nu era nici o îndoială în legătură cu bărbatul pe care mi-1 arătase chelnerul. II cunoşteam foarte bine amîndoi. Tot ce puteam să zic era: tîmpitu'. Tîmpitu' dracu'.

Tocmai atunci a venit un amic grec şi s-a aşezat la masa mea. Fusese comandantul unei companii din brigada a cinşpea, care fusese distrusă de o bombă aruncată din avion; patru oameni muriseră, iar el a fost ţinut sub observaţie o vreme, după care a fost trimis acasă să se odihnească sau ceva de genu'.

— Ce mai faci, John? l-am întrebat. Ia gustă.

— Ce fel de băutură-i asta, domnu' Emmunds?

— Gin tonic.

— Şi ce fel de tonic e ăsta?

— Din chinină. Ia-ţi unu'.

— Ascultă, eu nu prea beau, da' chinina foarte bună pentru febră. Eu iau una mică.

— Ce mai zice doctoru', John?

— Este nu neapărat nevoie să merg la doctor. Sunt bine. Doar că am zgomote de bîzîit în cap tot timpu'.

— Trebuie să te duci la doctor, John.

— Mă duc, sigur. Da' el nu-nţelege. Zice că n-am acte.

— O să dau un telefon. Ştiu nişte tipi pe-acolo. Doctoru-i neamţ?

— Aşa e. E neamţ. Nu vorbit prea bine engleza.

Exact atunci se apropie chelnerul. Era un bătrîn chelios şi de o politeţe demodată, pe care războiul nu i-o schimbase. Era foarte îngrijorat.

— Am un fiu plecat pe front, spuse. Altul a fost ucis. Şi acum mai e şi chestia asta.

— Este problema 'mneavoastră.

— Şi tu? Ţi-am zis deja şi ţie.

— Eu am intrat doar ca să beau ceva înainte de cină.

— Iar eu lucrez aici. Da' zi-mi totuşi.

— E problema 'mneavoastră, am repetat. Nu sunt politician. John, ştii spaniola? l-am întrebat apoi pe amicul grec.

— Nu, înţeleg cîteva cuvinte, da' de vorbit vorbesc doar greaca, engleza şi araba. Mai demult ştiam bine araba. Auzi, ştii cum a fost atunci cu bomba?

— Nu. Ştiu doar că a căzut bomba pe voi. Atît.

Avea un chip frumos, închis la culoare, şi nişte mîini foarte întunecate, cu care tot gesticula cînd vorbea. Venea de pe una din insule şi vorbea foarte pasionat.

— Păi, să-ţi zic acum. Vezi tu, am o experienţă mare la război. Înainte de asta, sunt căpitan şi în armata greacă. Sunt militar bun. Aşa că atunci cînd văd avion vine acolo cînd noi suntem în tranşee, acolo, la Fuentes del Ebro, mă uit atent la el. Mă uit la avion cum se apropie, se înclină, se întoarce aşa (se întoarse într-o parte şi-şi înclină braţele), se uită la noi, şi atunci zic: „Aha. E pentru generali. A făcut observaţie. Curînd vin alţii". Şi exact cum zic, vin alţii. Deci eu sunt aşezat acolo în picioare şi mă uit. Mă uit de aproape. Mă uit sus şi arăt companiei ce se întîmplă. Se vine trei şi cu trei. Unu-n faţă, doi în spate. Se trece un grup de trei şi eu zic la companie: „Vedeţi? Acum trecut o formaţie". Se trece şi celelalte trei şi eu zic la companie: „Acum e bine. Acum e-n regulă. Acum nu mai e de ce făcut griji". Şi asta e ultimu' lucru pe care mi-l amintesc timp de două săptămîni.

— Cînd s-a întîmplat asta?

— Cam acu' o lună. Vezi tu, este casca forţată peste faţa mea cînd ne-au îngropat cu bomba, aşa că am aeru' din cască de respirat pînă ne-au dezgropat, dar eu nu ştiu nimic despre asta. Da-n aeru' ăla pe care-1 respir e fumu' de la bombă, şi asta m-a făcut bolnav mult timp. Acum sunt bine, atîta că-mi sună-n cap. Ce fel de băutură e asta?

— Gin tonic. Gin cu Schweppes. Asta era o cafenea foarte stilată înainte de război, şi ginu' ăsta costa cinci pesete cînd un dolar făcea şapte pesete. Tocmai ce-am descoperit că mai au tonic şi costă la fel. Mai e doar o ladă.

— Chiar că-i o băutură bună. Povesteşte-mi cum era oraşu' ăsta pînă să-nceapă războiu'.

— Frumos. Ca acum, numai că aveai ce mînca. Chelnerul veni şi se aplecă peste masă:

— Şi dacă nu vreau? zise. E responsabilitatea mea.

— Dacă vrei, du-te şi sună la numărul ăsta. Notează-ţi-l. II notă.

— Cere cu Pepe, i-am spus.

— N-am nimic cu el, spuse chelnerul. Dar e vorba de causa. Un astfel de om reprezintă, cu siguranţă, un pericol pentru cauza noastră.

— Ceilalţi chelneri nu l-au recunoscut?

— Ba cred că da. Da' n-a zis nici unu' nimic. E client vechi.

— Şi eu sunt un client vechi.

— Păi, poate că a trecut şi el de partea noastră.

— Nu, n-a trecut.

— N-am făcut nici un denunţ în viaţa mea.

— Asta-i problema ta. Poate că-l denunţă alt chelner.

— Nu. Numai chelnerii bătrîni îl cunosc şi ăia nu fac denunţuri.

— Mai adu-ne două ginuri şi nişte bitter, i-am spus. Mai e apă tonică în sticlă.

— Despre ce vorbit? întrebă John. Eu înţeleg puţin doar.

— E aici un bărbat pe care-l cunoaştem amîndoi de mai demult. înainte era un excelent vînător de porumbei şi obişnuiam să-l urmăresc cînd trăgea. E fascist, şi să apară acum aici, indiferent ce motive o avea, asta e o tîmpenie foarte mare. Da' a fost mereu un tip foarte curajos şi foarte tîmpit.

— Arată-mi-l.

— Acolo, la masa aia cu aviatori.

— Care-i el ?

— Cel cu faţa maronie. Cu şapca aşezată într-o parte. Ala care rîde acum.

— Şi e fascist?

— Da.

— N-am mai văzut un fascist atît de aproape de cînd cu Fuentes del Ebro. Este mulţi fascist aici ?

— Mai apar cîţiva din cînd în cînd.

— Bea ca tine. Noi bem asta, alţi oameni cred că suntem fascişti, ă? Auzi, ai fost vreodată în America de Sud, pe coasta de vest, la Magallanes?

— Nu.

— E frumos. Doar că prea multe ca-laa-ca-ti-ţe.

— Ce-s prea multe ?

— Ca-laa-ca-ti-ţe.

Pronunţa cu accentul pe „la": ca-laa-ca-ti-ţe.

— Ştii tu, de alea cu opt braţe.

— A, caracatiţe.

— Ca-laa-ca-ti-ţe. Ştii, eu sunt şi scafandru. Şi acolo poţi să munceşti şi să cîştigi mulţi bani, doar că-s prea multe ca-Zaa-ca-ti-ţe.

— Te încurcau ?

— Nu-ş' ce să zic. Prima dată cînd mă duc în port la Magallanes văd ca-laa-ca-ti-ţă. El este stat în picioare, aşa.

John îşi înfipse buricele degetelor în masă şi-şi ridică încheieturile mîinilor, săltîndu-şi în acelaşi timp umerii şi sprîncenele.

— E stat în picioare mai înalt ca mine şi se uită în ochi la mine. Eu tras de coardă să mă ridice.

— Cît era de mare, John?

— Nu pot să zic sigur pentru că ochelarii fac distorsiune puţin. Dar capu' era mai gros de-un metru, orişicum. Şi el era stat pe picioare ca pe vîrfuri şi se uita la mine aşa (şi se holbă la mine). Aşa că atunci cînd mă ridic afară din apă ei scot casca şi eu le zic nu mai cobor. Şi atunci omu' cu angajarea zice: „Da' ce-ai, John? Ca-laa-ca-ti-ţa e mai speriată de tine decît eşti tu de ca-laa-ca-ti-ţă". Şi atunci eu zic: „Imposibil!". Ce zici să mai bem ceva din ce bea fascistu' ăla?

— Bine, am spus.

Eu îl priveam pe bărbatul de la masă. Numele lui era Luis Delgado şi ultima oară îl văzusem în 1933, la un concurs de tir în San Sebastian, şi-mi aduceam aminte cum stăteam lîngă el în tribunele de sus şi urmăream finala. Făcusem un pariu, pe o sumă mai mare decît îmi permiteam şi cred că mult mai mare decît îşi permitea el să piardă în acel an, şi-mi aminteam cît de drăguţ fusese cînd, coborînd scările, mi-a plătit, şi cum se purta de parcă ar fi fost un privilegiu să-mi plătească acea sumă. Apoi mi-am amintit cum am stat în bar la un martini şi cum mă cuprinsese acea uşurare pe care o ai cînd ieşi din necaz cu un pariu, şi mă întrebam cît de tare-l afectase pariul nostru pe el. Trăsesem aiurea toată săptămîna şi el trăsese minunat, atîta că nu avusese noroc la tragerile la sorţi şi pariase întruna pe el.

— Să facem un duro? m-a întrebat.

— Eşti sigur?

— Da, dacă vrei.

— Pe cît?

A scos un portofel, s-a uitat înăuntru şi a început să rîdă.

— Mi-ar plăcea să-ţi pot spune că pe ce sumă vrei. Da' ce zici de opt sute de pesete? Atîta am aici.

Pe atunci asta făcea aproape o mie de dolari.

— Bine, am spus, dispărîndu-mi toată liniştea aia interioară şi fiind înlocuită cu golul de dinaintea oricărui pariu. Cine cere?

— Eu.

Am luat în mină cîte o monedă grea de cinci pesete şi ni le-am răsturnat pe dosul celeilalte mîini, acoperindu-le.

— Ce ai?

Mi-am luat mîna şi am văzut, pe moneda mare de argint, profilul de bebeluş al lui Alfonso al XlII-lea.

— Cap, am spus.

— Oh, ia jegurile astea şi, dacă eşti amabil, te rog să-mi faci cinste cu ceva de băut.

Şi-a golit portofelul.

— Nu vrei cumva să cumperi o puşcă Purdey bună ?

— Nu, am spus. Dar, Luis, dacă ai nevoie de nişte bani... Ii întinsesem mia de pesete, în bancnote împăturite, tari, lucioase şi verzi.

— Termină cu prostiile, Enrique, mi-a zis. Am făcut un pariu, nu?

— Da. Insă ne ştim destul de bine.

— Nu chiar aşa de bine.

— In regulă, am spus. Tu hotărăşti. Zi-mi atunci ce vrei să bei.

— Ce zici de-un gin tonic? Ştii, e incredibil de bun. Aşa c-am băut un gin tonic şi-mi părea tare rău că-l lefterisem, dar mă simţeam şi bine că am cîştigat banii ăia, şi niciodată nu mi s-a părut ginul tonic mai bun. N-are rost să minţi în legătură cu lucrurile de genu' ăsta şi să te prefaci că nu-ţi place cînd cîştigi. Dar băiatu' ăsta, Luis Delgado, era un parior destul de bunicel.

— Cred că dacă oamenii ar paria numai pe sume pe care şi le pot permite n-ar mai fi aşa de interesant. Tu ce zici, Enrique?

— Nu ştiu ce să zic. Eu nu mi-am permis niciodată sumele jucate.

— Termină cu tîmpeniile. Ai o grămadă de bani.

— Nu, nu am. Serios.

— Of, toată lumea are bani. E vorba doar să vinzi ceva sau să cumperi ceva, dacă eşti de partea cealaltă.

— Nu am mulţi bani. Pe bune.

— Hai, lasă prostiile. N-am întîlnit în viaţa mea vreun american sărac.

Şi cred c-avea dreptate. Pe vremea aia nu i-ar fi putut întîlni pe ceilalţi americani nici la Ritz, nici în Chicote. Şi acum era din nou la Chicote, şi toţi americanii de-acolo erau de genul ăla pe care nu-l mai întîlnise. În afară de mine, dar eu eram acolo din greşeală. Şi aş fi dat orice să nu-l fi văzut înăuntru.

Dar, oricum, dacă avea chef să facă o prostie aşa de mare ca asta, era treaba lui. Pe de altă parte, cum mă uitam la masa lui şi-mi aminteam de vremurile de altădată, îmi părea rău pentru el şi regretam că i-am dat acelui chelner numărul de la biroul de contraspionaj din sediul Seguridad. Ar fi putut să ajungă la Seguridad dînd pur şi simplu un telefon. Dar eu îi oferisem cea mai scurtă cale de a-l trimite pe Delgado în închisoare, cuprins probabil de unul din acele excese de imparţialitate, înaltă moralitate şi nevoia de a mă spăla pe mîini ca un adevărat Pilat, plus acea dorinţă josnică de a vedea cum acţionează oamenii cînd sunt supuşi unui conflict emoţional, dorinţa aceea care face din scriitori nişte prieteni atît de fermecători.

Chelnerul se apropie din nou de noi.

— Tu ce zici ? m-a întrebat.

— Eu, unul, nu l-aş denunţa, am spus, încercînd acum să repar tîmpenia pe care o făcusem cu numărul. Dar eu sunt străin, şi e războiul vostru şi problema voastră.

— Insă eşti cu noi.

— In totalitate şi pentru totdeauna. Dar asta nu include să-mi denunţ vechii prieteni.

— Dar în ce mă priveşte pe mine?

— Cu tine-i altceva.

Ştiam că aşa este şi că nu mai e nimic de adăugat, însă tare-aş fi vrut să nu fi auzit nimic din toată chestia asta.

Curiozitatea mea în legătură cu ce decizii ar lua oamenii într-un astfel de caz fusese de mult satisfăcută, şi încă într-un mod ruşinos. M-am întors către John fără să mă mai uit la masa la care stătea Luis Delgado. Ştiam că zburase alături de fascişti mai mult de un an şi uite-l acum, în uniforma fidelilor, vorbind cu alţi trei tineri aviatori fideli, din ultima promoţie, antrenată în Franţa.

Niciunul dintre puştii ăştia noi nu-l cunoştea şi mă-ntrebam dacă venise să-ncerce să fure un avion sau ceva. Din orice motiv ar fi venit în oraş, fusese oricum o mare prostie din partea lui să intre la Chicote în condiţiile alea.

— John, cum îţi e?

— Mă simt bine. E bună băutura asta. Mă face să mă simt poate puţin beat. E face bine la bîzîitu' din cap.

Chelnerul se apropie. Era foarte agitat.

— L-am denunţat, spuse.

— Ei, atunci nu mai ai nici o problemă.

— Nu, spuse cu mîndrie. L-am denunţat. Sunt deja pe drum, vin să-l prindă.

— Să mergem, i-am zis lui John. O să fie ceva probleme pe-aici.

— Atunci e mai bun să plecăm. Este belea mereu te prind chiar cînd încerci tare să eviţi. Cît datorăm?

— Nu staţi ? întrebă chelnerul.

— Nu.

— Păi tu mi-ai dat numărul de telefon.

— Ştiu asta. Ajungi să ai cam multe numere de telefon dacă stai prea mult în oraşul ăsta.

— Dar era datoria mea.

— Sigur, cum să nu? Datoria e un lucru mare.

— Păi şi-acu'?

— Păi, pînă adineauri îţi părea foarte bine, nu? Poate că o să-ţi pară bine în continuare. Poate c-o să ajungă să-ţi şi placă treaba asta.

— V-aţi uitat pachetul, spuse chelnerul.

Apoi îmi întinse carnea, împachetată în două plicuri mari în care fuseseră aduse exemplare din Spur, ce mai înălţaseră puţin mormanele de reviste care se strînseseră într-unul din birourile de la ambasadă.

— Te-nţeleg, i-am spus chelnerului. Serios.

— Era un client vechi şi bun. Pe lîngă asta, n-am mai făcut niciodată un denunţ pîn-acum. Nu din plăcere l-am denunţat.

— Iar eu n-ar fi trebuit să fiu agresiv sau cinic în ce ţi-am zis. Spune-i că eu l-am denunţat. Deja mă urăşte din cauza opţiunilor politice diferite. I-ar pica rău să ştie că tu ai fost.

— Nu. Orice bărbat trebuie să-şi asume responsabilitatea. Dar tu mă înţelegi?

— Da, am spus. Şi apoi am minţit: Te înţeleg şi sunt de acord cu ce-ai făcut.

Pe timp de război eşti nevoit să minţi foarte des, iar atunci cînd minţi, trebuie s-o faci, pe cît se poate, fără să clipeşti.

Ne-am strîns mîinile şi apoi am ieşit împreună cu John. In drum spre ieşire m-am uitat la masa lui Luis Delgado. Îşi mai luase un gin tonic şi toţi cei de la masă rîdeau la o glumă pe care tocmai o făcuse. Avea un chip maroniu, foarte vesel, şi ochi de puşcaş; m-am întrebat sub ce identitate circula.

Fusese un prost pentru că intrase la Chicote. Dar era exact genu' de lucru pe care l-ar fi făcut cineva ca să aibă cu ce se lăuda cînd s-ar fi întors printre amici.

Tocmai ieşisem şi o luam în susul străzii, cînd o maşină mare de la Seguridad opri în faţa barului şi opt oameni coborîră din ea. Şase dintre ei, înarmaţi cu nişte automate, îşi ocupară poziţiile în faţa uşii. Ceilalţi doi, purtînd haine obişnuite, intrară. Un bărbat ceru să ne vadă actele şi cînd i-am spus: „Străini", ne spuse să mergem mai departe — nu-i nici o problemă.

Mergînd în întuneric pe Gran Vía, călcam pe multă sticlă spartă de curînd pe trotuare; în urma bombardamentului se adunase şi o grămadă de rumeguş. Era încă fum şi mirosul puternic de explozibil şi granit spulberat umplea strada.

— Unde mergi la mîncat? mă-ntreabă John.

— Am nişte carne pentru toţi, putem s-o gătim în cameră.

— Eu o gătesc. Eu gătesc bine. Mi-aduc aminte, odată, cînd gătesc pe vapor...

— O să fie cam tare, i-am spus. Doar ce-a fost tranşată.

— A, nu, spuse John. Nu există aşa ceva — carne tare pe timp de război.

Oamenii se grăbeau spre case prin întuneric, ieşiţi, din cinematografele în care se adăpostiseră pînă se terminase cu bombardamentul.

— Ce-o fi fost problemă cu fascista' ăla, să intre-n cafeneaua unde-l ştia toată lumea?

— E nebun.

— Este problemă cu război. Este prea mulţi oameni nebuni.

— John, i-am spus, cred că zici tu ceva acolo. Ajunşi la hotel, am intrat pe uşă, trecînd de sacii cu nisip îngrămădiţi ca să protejeze biroul recepţionerului, şi eu am cerut cheile, dar recepţionerul mi-a spus că doi tovarăşi urcaseră deja în cameră ca să facă o baie. Le dăduse lor cheile.

— Tu urcă, John, i-am spus. Vreau să dau un telefon. M-am dus în cabină şi am format acelaşi număr pe care i-l dădusem şi chelnerului.

— Alo? Pepe? '

Vocea unui om cu buze subţiri se auzi în receptor:

— Que tal, Enrique ?

— Auzi, Pepe, l-aţi agăţat cumva pe un tip, Luis Delgado, la Chicote?

— Si, hombre, si. Sin novedad. Fără probleme.

— Nu i-aţi zis nimic despre chelner?

— Nu, hombre, nu.

— Atunci nici să nu-i spuneţi. Vrei, te rog, să-i zici că eu l-am denunţat? Nu-i spune nimic de chelner.

— De ce, cînd n-are nici o importanţă? E spion. O să-l împuşte. Nu există alternativă.

— Ştiu. Dar contează.

— Cum vrei tu, hombre. Cum vrei tu. Cu 'mneata cînd mă mai văd?

— Mîine, la prînz. Avem nişte carne.

— Şi nişte whisky înainte. Bine, hombre, bine.

— Salud, Pepe, şi mersi.

— Salud, Enrique. Nici o problemă. Salud.

Avea o voce ciudată şi într-un fel morbidă şi nu m-am obişnuit niciodată s-o aud, dar acum, urcînd scările, mă simţeam bine.

Noi, toţi clienţii vechi de la Chicote, ţinem cumva la locul ăla. Ştiam că de-aia fusese Luis Delgado atît de tîmpit încît să intre acolo. Ar fi putut la fel de bine să-şi

vadă de treburi în altă parte. Dar dacă era în Madrid, trebuia neapărat să treacă pe-acolo. Fusese un client bun, cum spusese şi chelnerul, iar noi am fost prieteni buni. E clar, dacă poţi face cea mai mică faptă bună-n viaţă, merită s-o faci. Aşa că eram bucuros că-l sunasem pe prietenul meu, Pepe, de la Seguridad, pentru că Luis Delgado era un client vechi la Chicote şi nu voiam să fie dezamăgit sau scîrbit de chelnerii de-acolo înainte să moară.